Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dumitru Caracostea îşi începe colaborarea la „Vieaţa nouă" a lui Ovid Densusianu cu o serie de
articole cu larg fundament lingvistic şi filozofic, în direcţia dintre istorie şi estetică. Colaborează,
apoi, la "Gândirea", "Adevărul literar şi artistic" şi "Revista Fundaţiilor". încă din primele studii
se prefigurează poziţia sa teoretică, D. Caracostea încercând să împace istorismul cu emoţia
estetică instantanee, într-un sistem critic deschis sugestiilor variate din partea disciplinelor
înrudite. Surprinde esenţa sufletească a scriitorilor analizaţi, identificând experienţele de viaţă
care, asimilate organic, deveneau element constitutiv al personalităţii lor artistice. "Creativitatea
eminesciană" este geniul eminescian de invenţiune a universului său în complexul cosmogonic al
marilor creaţii.
Lenore, Balada istorică, cele despre colind şi doină au surprins semnificaţia acestor creaţii,
esenţa de concepţie şi valorile lor expresive. Prin monografia Mioriţa (1915). Dumitru
Caracostea inaugurează la noi studiile de geografie literară. „Metoda de cercetare aşa cum a
elaborat-o Caracostea în 1915 a rămas în vigoare până în zilele noastre" (O v i d i u B â r l e a).
Prin studiul limbii, privită ca operă de artă şi ca temelie a literaturii culte, prin cercetările
sistematice asupra creaţiei literare folclorice, cu accent special pe baladă şi doină, dar, îndeosebi,
prin întinsele cercetări asupra lui Eminescu, D. Caracostea a fost una dintre cele mai de seamă
prezenţe în istoria şi critica literară interbelică, în folcloristică şi stilistică