Motto:

"Artele... pătrund... în masa claselor şi produc

astfel o conştiinţă unitară publică, care pe
nesimţite se preface într-o solidaritate etică".
Mihai Eminescu
 Formarea conştiinţei istorice

Cuprins Apariţia primelor cronici

Umanismul
În literatura universală
În literatura română
Dimitrie Cantemir
Cronicarii moldoveni
Grigore Ureche
Miron Costin
Ion Neculce
 Portretul lui Ştefan cel Mare
Cronicarii munteni
Constantin Cantacuzino
Radu Greceanu
Radu Popescu
Şcoala Ardeleană
Bibliografie
 Formarea conştiinţei istorice

Formarea conştiinţei istorice a

poporului român se realizează
treptat, începând cu preocupările
umaniştilor din secolele al XV-lea –
al XVII-lea, care consemnează în
documentele ce ni s-au păstrat,
scrise mai întâi în limba slavonă,
modul în care românii din diferitele
provincii se înscriu în cursul istoriei:
situarea lor în timp şi în spaţiu,
evenimentele istorice, limba, cultura,
obiceiurile.
Apariţia primelor cronici
Preocupările privitoare la felul cum
românii se înscriu în cursul istoriei
încep să se dezvolte odată cu
secolul al XVI-lea. Acest interes se
manifestă datorită contactelor, pe
care cei preocupaţi de formarea lor
intelectuală, încep să le aibă cu alte
culturi şi civilizaţii.
Temele fundamentale abordate de
cronicari şi de ceilalţi autori
preocupaţi de conştiinţa istorică a
românilor sunt: originile, limba,
continuitatea evenimentelor şi
instituţia domniei.
Primul român care scrie
despre originea românilor şi
unitatea limbii şi a poporului român
este Nicolaus Olahus. Informaţiile
apar în lucrarea sa “Hungaria”
(1536) scrisă în limba latină.
 Umanismul
UMANISMUL este o mişcare
culturală apărută în sec. XIV-XVI
care a pus în centrul
preocupărilor sale omul,
considerându-se necesară
educaţia trupului şi a minţii sale.
Umanismul care caracterizează
epoca Renaşterii a apărut
dintr-o necesitate firească,
pentru a înlătura efectele
negative ale Inchiziţiei, sau ale
dogmatismului religios în
general. Umanismul pune omul
în centrul preocupărilor sale
considerând că viaţa acestuia e
cea mai importantă din Univers.
Reprezentanţi ai
umanismului
În mod tradiţional, istoricii situează
începuturile umanismului modern în
Italia secolului al XIV-lea, fiind legat de
numele lui Francesco Petrarca şi al lui
Giovanni Boccaccio. După invadarea
Imperiului Bizantin de către turci, un
mare număr de învăţaţi greci se
refugiază în peninsula italică, aducând
cu ei manuscrise în
limba lor de origine. Literaţii italieni, ca
Guarino din Verona, Francesco
Filello sau Giovanni Aurispa, învaţă
limba greacă veche şi traduc în italiană
operele clasice greceşti. Poezia latină a
epocei romane este redescoperită
graţie lui Lorenzo Valla, iar Coluccio
Salutati şi Gian Francesco Poggio traduc
în limba italiană operele scriitorilor
romani.
 Umanismul românesc
UMANISMUL ROMÂNESC se dezvoltă mai mult din perspectivă culturală. Cei
mai de seamă umanişti aparţin Moldovei feudale. Mişcarea umanistă română
pune accentul pe afirmarea identităţii naţionale. Urmând şcoli înalte în Polonia
şi în Constantinopol, boierii Moldovei au intrat în contact cu ideile
umanismului european pe care le-au aplicat apoi în ţară. Cea mai de seamă
manifestare a umanismului românesc o reprezintă preocuparea pentru
afirmarea identităţii naţionale în lucrările de istoriografie.
Dimitrie Cantemir
A fost primul român ales membru al
Academiei din Berlin în 1714. În opera lui
Cantemir, influenţată de umanismul
Renaşterii şi de gândirea înaintată din
Rusia, s-au oglindit cele mai importante
probleme ridicate de dezvoltarea social-
istorică a Moldovei de la sfârşitul
secolului al XVII-lea şi începutul secolului
al XVIII-lea. “Istoria ieroglifică”, scrisă la
Constantinopol în română (1703-1705)
este considerată prima încercare de
roman politic-social. Cantemir satirizează
lupta pentru domnie dintre partidele
boiereşti din Ţările Române. Această
luptă alegorică se reflectă printr-o
dispută filosofică între două principii,
simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea
cuprinde cugetări, proverbe şi versuri
care reflectă influenţa poeziei populare.
 Cronicarii moldoveni
CRONICARII MOLDOVENI sunt boieri luminaţi,
cărturari preocupaţi de consemnarea istoriei
poporului, fiind conştienţi de rolul său educativ.
Temele fundamentale abordate de cronicari şi
care au contribuit la formarea conştiinţei
noastre fundamentale sunt: originea latină,
comună a tuturor românilor, latinitatea limbii
române, fenomenul continuităţii poporului
român în acest spaţiu geografic, consemnarea
evenimentelor istorice trecute sau
contemporane(istoriografia), instituţia
domniei(chipuri şi tipuri de domnitori, rolul lor
în politica internă şi externă). Cronicarii
moldoveni, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion
Neculce, scriu “Letopiseţul Ţării Moldovei”,
continuând scrierea de unde a părăsit-o
predecesorul. Concepţia cronicarilor asupra
rolului istoriei este umanistă. Motivul pentru
care consemnează evenimentele este
cunoaşterea istoriei.
Grigore Ureche
Cronicarul este fiu de mare boier, de la
care moşteneşte înclinaţii spre cultură
şi politică. Din 1611 urmează cursurile
unei şcoli din Polonia şi apoi, întors în
ţară, ocupă, treptat, diferite funcţii:
logofăt, mare spătar, mare vornic al
Ţării-de-Jos. Este autorul "Letopiseţului
Ţării Moldovei", cea mai veche cronică
în limba română, redactată între anii
1642-1647 şi tratând istoria Moldovei
între 1359-1594.
În cronica lui Ureche sunt
cuprinse trăsăturile caracteristice, de
început, ale umanismului românesc.
"Letopiseţul" urmăreşte istoria unei ţări:
succesiunea domnilor, destinele, gloria
şi vicisitudinile prin care a trecut un
popor, “începătura şi adaosul, mai apoi
şi scăderea".
 Miron Costin
A trăit şi a învăţat până la 20 de ani în Polonia.
Cunoaşte antichitatea greco-latină, este unul
dintre primii reprezentanţi ai umanismului
românesc, prin respectul faţă de om, dragostea
de patrie şi de limbă, interesul constant pentru
originea poporului român, încercarea de a crea
opere literare.

A început prin a scrie versuri, domeniu

aproape inexistent la noi. Poemul filozofic "Viata lumii",
o meditaţie asupra trecerii necontenite a timpului, îi
demonstrează vocaţia de scriitor.
Miron Costin continuă "Letopiseţul Ţării
Moldovei" început de Ureche, descriind istoria
românilor între 1594-1661, şi având în efigie
personalitatea lui Vasile Lupu. Intenţia cronicarului
nefiind pe deplin satisfăcută, el şi-o realizează spre
sfârşitul vieţii, în "De neamul moldovenilor, din ce ţară
au ieşit strămoşii lor“ ,lucrare, însă, neterminată.
 Ion Neculce
Cronica lui Neculce, "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Voda până la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat" (evenimentele dintre anii
1661-1743), precedată de cele 42 de legende, intitulate "O samă de cuvinte",
se întemeiază pe fapte trăite, de aceea are un caracter memorialistic.
Ion Neculce
La realizarea letopiseţelor, cronicarii şi-au cules
informaţii din izvoare scrise, româneşti sau
străine, dar pentru personaje istorice mai
apropiate, au folosit şi ştirile provenite din
tradiţia populară sau din propria amintire.
Dintre ei, cel mai preocupat de tradiţiile
populare a fost Neculce care scrie şi “O samă de
cuvinte" despre voievozi, boieri sau ţărani, "ce
sîntu audzite din om în om, de oameni vechi şi
bătrâni, şi în letopiseţu nu sîntu scrise".
Vocaţia de povestitor a lui Neculce se relevă în
legende, unde stilul are savoarea limbii
populare. Cronicarul se manifestă mai puţin ca
un istoric interesat de autenticitatea izvoarelor
şi mai mult ca un artist care scrie el însuşi
povestea, prelucrând şi transfigurând fondul
legendar popular.
Erudit, cunoscător de limbi străine şi conştient
de rolul culturii în evoluţia statelor, Neculce a
trecut în eternitate lăsând posterităţii o operă
valoroasă atât din perspectivă istorică,
documentară, cât şi din punct de vedere literar.
Portretul lui Ştefan
cel Mare
“Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu
mare de statu, mânios şi de grabu
vărsătoriu de sânge nevinovat; de
multe ori la ospeţe omorea fără judeţu.
Amintrilea era om întreg la fire,
neleneşul, şi lucrul sau îl ştiia al
acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl
aflai. La lucruri de războaie meşter,
unde era nevoie însuşi se vărăia, că
văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze
şi pentru aceia raru război de nu biruia.
Şi unde-l biruia altii, nu pierdea
nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să
rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi,
după moartea lui şi feciorul său,
Bogdan Voda, urma îl luasă, de lucruri
vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun
roadă bună iese. ”
Grigore Ureche
Portretul lui Ştefan
cel Mare
“…a căzut calul lui Ştefan Vodă în război. Iară
un Purice aprodul i-a dat calul lui. Şi nu putea
în grabă încăleca Ştefan Vodă, fiind om mic. Şi
a zis Purice aprodul: <<Doamne, eu mă voi face
o moviliţă, şi vino de te suie pe mine şi
încalecă>> […] <<Sărace Purice, de oi scăpa eu
şi tu, atunci ţi-i schimba numele din Purice, în
Movilă>>”
Ion Neculce
 Cronicarii munteni
Dacă din punct de vedere strict istoric, documentar, se poate într-adevăr conferi
un merit mai mare cronicarilor moldoveni, din punct de vedere literar cronicarii
munteni nu sunt cu nimic mai prejos, deşi altfel decât fraţii lor. Moldovenii sunt
îndeosebi buni naratori şi portretişti, muntenii au vervă, polemică şi imaginaţie
plastică în pamflet. Moldovenii au amărăciune, umor, ironie sau duioşie, muntenii
cultivă văietătura, sarcasmul, invectiva, imprecaţia. Moldovenii sunt cumpăniţi,
sfătoşi, simpli în formele oralităţii populare, muntenii sunt dimpotrivă precipitaţi,
întortocheaţi, folosind în locul vorbirii ţărăneşti, domoale, moldovene, limbajul
târgoveţului şi chiar al mahalagiului bucureştean. Moldovenii, prin Miron Costin şi
Dimitrie Cantemir se ridică, prin educaţie, până la concepţia umanistă, dar şi
muntenii prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino fac figură de învăţaţi
umanişti, ultimul, întocmai ca Dimitrie Cantemir, marcând trecerea de la cronică la
istorie.
 Stolnicul Constantin Cantacuzino
Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un
diplomat, istoric şi geograf din Ţara
Românească (n. cca. 1650 - m. 1716). El a
fost fiul postelnicului Cantacuzino, grec de
origine, şi al Elenei, fiica lui Radu Şerban.
Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat
de seamă al umanismului în spaţiul cultural
român. Prin erudiţia lui vastă, prin
întrebuinţarea critică a izvoarelor, prin
claritatea planului, prin fraza lui încărcată şi
meşteşugit întoarsă, dar plină de miez,
stolnicul Constantin Cantacuzino se ridică
deasupra contemporanilor săi şi se apropie
de Dimitrie Cantemir. Este, se poate spune,
un istoric în sensul modern al cuvântului.
Este superior celorlalţi mai ales prin voinţa,
devenită faptă, de a arăta, cu argumente
scoase din ştiinţa istorică a vremii, originea
neamului său, cu scopul nobil de a-l ridica
din anonimat, de a-i susţine drepturile
inalienabile.
 Radu Greceanu
Cronica lui Radu Greceanu, cunoscută şi sub
titlul de „Viaţa lui Constantin Brîncoveanu”,
este un lung panegiric care expune domnia
nepotului de soră al Cantacuzinilor, de la
moartea lui Şerban-vodă până în preajma
sfârşitului, puţin înainte de venirea capigi-başei
cu ordinul de arestare şi ducere la Ţarigrad,
unde avea să fie tăiat de către turci împreună cu
cei patru fii ai săi. Scriitorul arată a fi fost nu
numai supus unui ordin domnesc- ca vechii
Macarie, Eftimie şi Azarie, ci cu totul îndatorat
moralmente, robit de admiraţie, legat de mâini
în faţa patronului şi idolului său. Brîncoveanu
este tot timpul numai „preaînălţatul,
prealuminatul, preaslăvitul, stăpânul şi
oblăduitorul, preacreştinul”, iar el, scriitorul,
este veşnic „prea smeritul, prea plecatul,
sluga”. Semnătura, cu toate că suntem
conştienţi de convenţionalismul formulelor
deepocă, pare de o umilitate definitivă: „A
mării-tale mică şi preaplecată slugă Radul
logofăt Greceanul”.
 “Cronica Bălenilor”
Radu Popescu Scrisă, se pare, de Radu Popescu,
înfăţişează mult mai verosimil
ticăloşiile Cantacuzinilor decât
“Letopiseţul Cantacuzinesc” pe cele
ale Bălenilor (cele două familii
boiereşti vrăjmaşe). Tonul scrierii
este al unui om de lume, şcolit în
străinătate, care gustă arta
spectacolului, descriind pentru prima
dată în literatura noastră un
spectacol de acrobaţie şi scamatorie
prezentat în “drumul Cotrăcenilor”.
El introduce şi elementul senzaţional
în cronică, relatînd actele de
canibalism din timpul unei secete
sau descoperirea unui pui de
iepuroaică bicefal, interpretat ca
semn de răscruce în viaţa ţării.
 Şcoala Ardeleană
Cel dintîi nucleu iluminist din cultura română
l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcarea
intelectualităţii din Transilvania de la sf. sec.
al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea.
Programul politic al Şcolii Ardelene este
prezentat în memoriul din 1791 intitulat
“Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae”,
trimis împăratului Leopold al II-lea, în care se
cerea recunoaşterea românilor din
Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu
celelalte. Şcoala Ardeleană este în primul
rând, o mişcare de eliberare naţională şi
socială care a găsit în patrimoniul de gândire
al iluminismului european “principii,
argumente, idei” ce slujeau năzuinţele
poporului român în acel moment istoric. Din
punct de vedere cultural, Şcoala Ardeleană a
avut un rol important în stimularea studiului
istoriei şi a limbii române, a dezvoltării
ştiinţelor naturii şi învăţământului. Acţiunea
politică şi culturală este îndrumată de operele
istorice şi filologice ale lui Samuil Micu,
Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion
Budai-Deleanu.
 Motto

« Ţineti minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci
bătrâneţi… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea, şi nu
e a voastră, ci a urmaşilor voştrii şi a urmaşilor urmaşilor voştrii, în
veacul vecilor. »

„Oricărui român care a învăţat să citească, cel mai greu îi este să nu...
scrie!”

I.L.Caragiale
 Bibliografie
“Istoria Literaturii Române Vechi’’, Nicolae Cartojan, Bucureşti, 1980;
“Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent’’, George Călinescu
“Istoria critică a literaturii române’’, Nicolae Manolescu
 “Analize literare pentru bacalaureat şi admiterea în facultate”, Ed. Junior,
Bucureşti, 1994;
 “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Bucureşti, Ed. Minerva,
1982; Chitimia, I. C.,
 “Probleme de bază ale literaturii române vechi”, Bucureşti, Ed. Academiei R. S.
R., 1972
 “Istoria didactică a literaturii române”, Crăciun, Gh. , Ed. Magister/ Aula,
Bucureşti, 1997;
 “O sama de cuvinte”, Neculce Ion, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1990;
 “Dicţionar analitic de opere literare româneşti” ,Pop, Ion şi colab., Casa Cărţii de
ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999
 “Letopiseţul Ţării Moldovei”, Ureche, Grigore, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987;
Velciu, Dumitru, Ion Neculce, Bucureşti.
 “Cartea cronicilor” Elvira Sorohan, Iasi, Ed. Junimea, 1986, pp. 259-260)
“Istoria literaturii române de la origini până în prezent”de G.Calinescu, Ed.
Minerva 1984, p.17)
 “Dicţionarul Enciclopedic Român”, ed. Politica, Bucureşti, 1962-1966
Componenţa grupei
La acest proiect au participat elevii clasei a XI-a A,
Colegiul Naţional “Mircea cel Bătrân”,Rm.Valcea:
 Petrea Monica
 Popescu Anca
 Voiculescu Cătălin
 Beştea Vlăduţ

 profesor coordonator ,Oprea Geanina