Formarea conștiinței istorice

Studiu de caz

REALIZAT DE:
COORDONATOR: SAMOILĂ MARIANA • AILINCĂI MIRUNA
• CERNELEANU ANA
• CIOBANU CATALINA
• DUDUMAN PATRICIA
CUPRINS
 Definirea problemei

Începând cu secolul al XVII-lea, destinul culturii românești nu mai ține exclusiv de viața religioasă și
de activitatea mitropoliților, a preoților sau a călugărilor. Atât în Moldova, cât și în Muntenia, actul de
cultură încetează a mai fi concentrat exclusiv în jurul mănăstirilor și al bisericilor. Prin influența ideilor
umaniste, boierii luminați încearcă să recupereze trecutul istoric, pentru a nu fi înecat în uitare. În operele
lor istoriografice, ei vor demonstra, pentru prima dată, ideea unității de neam și de limbă a românilor.

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte
popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele
istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

Formarea constiintei istorice a poporului român se realizează treptat, fiind reflectată in scrierile umnaiștilor din secolele
XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai
traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si
spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si
civilizatia.
 Contextul umanismului românesc

În funcţie de condiţiile sociale, economice şi politice, umanismul de tip renascentist a pătruns în Transilvania, în
secolul al XV-lea, iar în următoarele două secole s-a afirmat şi în
Ţara Românească şi Moldova. Pe când în Europa umanismul se consuma, la noi era la
început. S-a vorbit, de aceea, de un „umanism tardiv”, care capătă caracter de mişcare
culturală în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai ales prin activitatea cronicarilor, dar
şi a domnitorilor şi, paradoxal, chiar a unor oameni ai Bisericii. Deşi s-a dezvoltat sub
influenţele umanismului european, cel românesc reflectă problematica politică, socială şi
culturală specifică societăţii româneşti.

O coordonată a umanismului românesc este interesul pentru istoria propriului neam, pentru consemnarea ei
si punerea acestor scrieri în circuitul european. Acest fapt constituie, în opinia lui Dan Horia Mazilu, un” indiciu al
instalării și închegării conștiinței naționale”.

Deși umanismul românesc apare mai târziu decât umanismul european, se poate vorbi despre o comuniune
de ide, ca și despre trăsături distincte. În studiul Asupra caracterelor specifice ale literaturii române, Tudor Vianu
afirmă că trăsăturile cele mai importante ale umanismului românesc se numără folosirea scrierilor vechi ca
principal izvor de cultură și intensificarea conștiinței romanice, adică accentul pus pe latinitate.
 Mărturie a preocupărilor constante legate de originea românilor și de consemnarea istoriei lor stau scrierile
umaniștilor: Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara de Grigore Ureche, Letopisețul Țării
Moldovei de la Aron-Vodă încoace și De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor de Miron Costin,
Letopisețul Țării Moldovei de Ion Neculce, Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor de Dimitrie Cantemir. Ele
se înscriu în paradigma umanistă prin afirmarea orgolioasă a apartenenței la cultură și civilizația Imperiului Roman, prin
afirmarea continuității românilor în Dacia și mai ales prin concepția despre rolul educativ și moralizator al istoriei în
dezvoltarea unei nații.
Pentru că lucrările cu caracter istoric trebuie să slujească adevărul, cărturarii umaniști se ocupă de cercetarea critică a
izvoarelor și a documentelor provenite atât din surse autohtone(scrieri, dovezi de ordin lingvistic, istoric si folcloric) cât și
a textelor istorice occidentale (autorii antici și umaniști, în special cronicile poloneze).
 Istoriografia Românească
• Din secolele al XV-lea și al XVI-lea, s-au păstrat primele cronici.Cea mai veche cronică românească
este “Cronica lui Ștefan cel Mare”(Letopisețul de când…s-a început Țara Moldovei), o cronică
oficială de curte,cu autorul necunoscut,scrisă în limba slavonă.Cronica este continuată în secolul al
XVI-lea,succesiv,de călugării Macarie,Eftimie și Azarie,din porunca domnitorilor vremii. Cronica
conține o mulțime de știri pe care nu le găsim în nici o altă cronică internă; ea pomenește și de un
ostaș Purice, despre care ne vorbește și Neculce în “O samă de cuvinte” și care se constată pe această
cale că a fost o figură istorică și nu legendară. .Știrile nouă pe care le aduce cronica sunt foarte
interesante și ele pun intr-o lumină vie cum mărturisește d-1 Görka intr-o comuniune făcută
Academiei noastre în 1930 — „forța puternică a caracterului lui Ștefan cel Mare, marele său geniu
militar", care în momente grele pentru țara sa nu-își pierdea cumpătul, știa să se ridice deasupra
situației și să folosească cu o rară abilitate imprejurările cele mai critice spre a-și duce oștirile la
biruință.

• În Țara Românească, s-au păstrat cronici despre Mihai Viteazul, Cronica Buzeștilor și cronicile în
versuri scrise în limba greacă de vistiernicul lui Mihai Viteazul,Stavrinos, și de Gheorghe Palamed.

• În secolul al XVII-lea,primele cronici de autor în limba română apar în Moldova(Letopisețul Țării

Moldovei). Tot în limba română, s-au păstrat cronicile anonime muntene, care se referă la aceeași
perioadă(1290-1688), dar de pe poziții adverse.
 Contribuția istoriografiei la dezvoltarea limbii și literaturii române

• Cronicile conţin primele exerciţii de compunere în limba naţională, în ele

găsindu-se astfel cele dintâi forme ale literaturii române originale. Deşi
letopiseţele nu erau scrieri literare, ci istoriografice, ele au şi o valoare
artistică, uneori cu totul remarcabilă. Ea rezultă întâi din subiectivitatea
relatării, din faptul că autorii participă la judecarea oamenilor şi
evenimentelor, se destăinuie, se plâng sau se bucură. Această atitudine are
efecte asupra expresiei, care nu mai rămâne o seacă notare de date şi fapte, ci
trădează o puternică participare afectivă, ca în această jelanie a lui Neculce:
„Oh! Oh! Oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni ca aceştia ai avut!
Ce sorţi de viaţă ţi-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mirare
este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag până astădzi în tine.
Moldovă!… Oh! Oh! Oh! săracă Ţară Moldovă şi Ţară Muntenească, cum vă
pitreceţi şi vă dezmierdaţi cu aceste supărări la aceste vremi cumplite…”.
 Contribuția istoriografiei la dezvoltarea limbii și literaturii române

• Valoarea literară derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează unele evenimente

trăite de autori, fiind primele noastre scrieri memorialistice. În sfârşit, în cronici
găsim, în formă rudimentară, procedee ale prozei artistice: naraţiunea, caracterizarea,
portretul, descrierea, dialogul etc. Cronicarii ştiu să povestească o întâmplare, să
fixeze în imagini un peisaj, o scenă de viaţă sau personalitatea cuiva. Portrete, ca cele
făcute de Ureche lui Ştefan cel Mare şi Alexandru Lăpuşneanu sau de Neculce lui
Dimitrie Cantemir, descrieri, ca cea a unei invazii de lăcuste, făcută de Miron Costin
etc., sunt pagini de adevărată literatură, în care creaţia covârşeşte evenimentul.
• Dar pasajele de interes literar diferă, ca valoare artistică, de la o cronică la alta, uneori
lipsesc complet, alteori sunt de o frumuseţe deosebită, ca în cazul lui Ion Neculce, a
cărui lucrare este preponderent memorialistică. Înzestrat cu mare talent literar,
Neculce a selectat din memorie faptele sau amănuntele care pot fixa sugestiv scene,
portrete, devenind un neîntrecut evocator al trecutului. Cronica lui conţine nuclee
epice, care oricând, prin dezvoltare, ar putea sta la baza unor opere narative.
 Cronicarii moldoveni

• Cronicarii moldoveni sunt boieri luminați,cărturari preocupați de consemnarea istoriei

poporului, fiind conștienți de rolul său educativ.Temele fundamentale abordate de cronicari
și care au contribuit la formarea conștiinței noastre istorice sunt: originea comună a tuturor
românilor,originea romană a românilor,latinitatea limbii române,fenomenul continuității
poporului român în acest spațiu geografic etc.Consemnarea istoriei ia forma artistică în
cronici care conțim primele elemente de artă literară.
• Cronicarii moldoveni, Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, scriu Letopisețul
Țării Moldovei, continuând scrierea de unde a părăsit-o predecesorul. Cronica boierului
Grigore Ureche cuprinde evenimentele petrecute în istoria Moldovei, din anul 1359 (de la
întemeiere) până la a doua domnie a lui Aron-Vodă(1594). Miron Costin este cel mai erudit
cronicar moldovean și fin diplomat, reconstituie evenimentele petrecute între 1595 și 1661.
Ion Neculce,primul nostru povestitor artist, consemnează evenimentele petrecute între anii
1661 și 1743, o etapă dramatică a istoriei Moldovei.
Grigore Ureche

• Născut în 1590 și decedat în 1647, a fost un

cronicar moldovean, descendent al unei familii
boierești, fiul lui Nestor Ureche. Deşi s-a stăruit adesea
asupra faptului că „cel mai vechi cronicar cunoscut al
Moldovei” a cărui operă „a slujit de urzeală tuturor
croni-carilor următori” (M. Kogălniceanu), n-a avut, în
ce-1 priveşte, o tradiţie pe care să se spijine cu nădejde,
au fost, în schimb, mult mai rar observate motivele
acestei situaţii şi natura specială a efortului pe care a
trebuit să-l facă Grigore Ureche pentru a crea
istoriografia în limba română. Între anii 1642 și 1647,
redactează Letopisețul Țării Moldovei, singura sa
lucrare cunoscută, rămasă neterminată. Aceasta
marchează începutul istoriografiei în limba română.
Miron Costin

• Născut în 1633 si a decedat în 1691, cronicar moldovean.

Face studii în Polonia, iar după întoarcerea în țară are
funcții militare și diplomatice importante. Aparținând
boierimii înalte, este implicat în principalele evenimente
politice ale epocii. Suspectat că ar participa la un complot
împotriva domnului Constantin Cantemir, este omorât
din ordinul acestuia.
• Scrie Letopisețul Țării Moldovei în 1675, reconstituind
evenimentele petrecute între 1595 și 1661, poemul
filozofic Viiața lumii și De neamul moldovenilor, lucrare
in care demonstrează originea latină a românilor. În
limba poloneză a redactat Cronica Țărilor Moldovei și
Munteniei (Cronica polonă) și Istoria în versuri polone
despre Moldova și Muntenia (Poema polonă).
Ion Neculce

• S-a născut în 1672 și a decedat in 1745, a fost

un cronicar moldovean. Intră de timpuriu în
viața publică și se înalță treptat pe scara
dregătorilor. Este nevoit să se refugieze, din
cauza instabilității vremurilor, în Rusia și
Polonia. Se reîntoarce în Moldova , în 1720.
• Spre sfârțitul vieții (începând din 1733), scrie
Letopisețul Țării Moldovei, operă de interes
istoriografic, dar mai ales literar. Talentul său
de povestitor este remarcabil, prin stil
anticipându-i pe Ion Creangă și Mihail
Sadoveanu.
Dimitrie Cantemir
• Momentul Dimitrie Cantemir poate fi considerat apogeul umanismului
românesc, principele moldav fiind un autentic spirit enciclopedic, cunoscut
şi preţuit în afara ţării, care a reuşit să afirme în plan european cultura
română, după cum scria George Călinescu în „Istoria literaturii române de
la origini până în prezent” „Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de
lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi
mizantrop, iubitor de Moldova lui, după care tânjeşte şi aventurier,
cântăreţ în tambură ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar
român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie
Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru ”Deşi a trăit în cea mai mare
parte a vieţii departe de ţară, Dimitrie Cantemir se înscrie, prin lucrările
sale ştiinţifice şi literare, în tradiţiile progresiste ale literaturii noastre
medievale. Aparţinând pe deplin spiritului umanist al secolului al XVII-
lea, în ciuda condiţiilor istorice feudale în care s-a format, el poate fi
considerat un autentic precursor al gândirii ştiinţifice moderne. „ Sufletul
odihnă nu poate avea, până nu găseşte adevărul, carile îl ceartă oricât
dedeparte şi oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri” (Dimitrie Cantemir).
 1. Concepția cronicarilor despre rolul istoriei

 -Funcția educativă și valoarea moralizatoare a istoriei-

Concepția cronicarilor asupra rolului istoriei este umanistă.Motivul pentru care consemnează
evenimentele este cunoașterea istoriei. Ei cred în funcția educativă și valoarea moralizatoare a
istoriei, idee afirmată încă din Predoslovia cronicii lui Grigore Ureche: “Mulți scriitori au
nevoit de au scris rândul și povestea țărâlor, de au lăsat izvod pre urmă, și bune și rele, să
rămâie feciorilor si nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele să să ferească și să să
socotească iar de pre cele bune să urmeze și să să învețe și să să îndirepteze.” Miron Costin
continuă Letopisețul, animat de aceeași convingere, după cum mărturisește în Predoslovie: “să
nu să uite lucrurile și cursul țărâi, de unde au părăsit a scrie răposatul Ureche vornicul”. Și Ion
Neculce exprimă, în stilul oratoric specific, aceeași idee: “Deci, fraților cetitorilor, cu cât veți
îndemna a ceti pre acest letopisețu mai mult, cu atâta veți ști a vă feri de primejdii și veți fi mai
învățați a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oștire, ori de voroave, la domni și la
noroade de cinste”.
 Concepția cronicarilor despre rolul istoriei

 -Obligația cercetării critice a izvoarelor și documentelor și responsabilitatea morală a

istoriografului-.
Pentru consemnarea istoriei neamului, cărturarii umaniști se preocupă de cercetarea
critică a izvoarelor și documentelor, pentru că scrierile istorice trebuie să slujească
adevărul, fiind un act de responsabilitate morală în fața urmașilor. “Eu voi da seama
de ale mele, câte scriu” afirmă Miron Costin în Predoslovie la De neamul
moldovenilor. În această lucrare autorul demonstrează originea latină a românilor
printr-o argumentare științifică, bazată pe autori antici și umaniști, aducând dovezi de
ordin lingvistic, istoric,folkloric: “ Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să
scot lumii la vedere feliul neamului, din ce izvor și săminție sântu lăcuitorii țării
noastre Moldovei și așa și Țării Muntenești… și românii din țările ungurești, că tot un
neam sunt și odată descălecați.”
 2. Teme fundamentale din cronici
 -Originea română, comună a tuturor românilor și latinitatea limbii române-
Afirmarea și argumentarea originii romane, commune a tuturor românilor,
“Rumânii, câți să află lăcuitori în țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de
la un loc suntu cu moldovenii și toți de la Râm se trag”, formulate memorabil de
Grigore Ureche, și latinitatea limbii române sunt preocupări permanente ale
cărturarilor umaniști.
Primul nostrum umanist care afirmă idea originii romane, commune a tuturor
românilor, este Nicolaus Olahus, în lucrarea scrisă în Hungaria: “Românii se spune
că sunt colonii romane. Dovadă de acest lucru e faptul că au multe cuvinte commune
cu limba romană. Moldovenii au aceeași limbă, religie și obiceiuri ca și muntenii…
Limba lor ca și a celorlalți români a fost cândva romană, ca unii ce sunt coloni ai
romanilor.[…] Chiar și acum pe limba lor se numesc romani”. Scrisă în limba latină,
lucrarea este prima care pune în circuitul umanismului European aceste idei
privitoare la identitatea națională a românilor.
 Teme fundamentale din cronici
• Aceeași atitudine întâlnim la istoricul savant Dimitrie Cantemir, care, în lucrarea de vastă erudiție
Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor(scrisă în latină, tradusă de autor în limba română,
1717), continua ideile cronicarilor: romanitatea și continuitatea pe teritoriul Daciei, dar depășește
viziunea lor prin faptul că se ocupă de românii din toate provinciile, inclusive de macedoromâni, și
privește istoria noastră în contextual mai larg al istoriei universale: “Deciia vor mărturisi precum
poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozeală [amestecarea] a nașterii de strânsură să fie
scornit, ce din cetățeni romani, din ostași veteran și din mari familii să să fie ales”. Afirmația
combate, cu dovezi științifice(“vor mărturisi”), o teorie falsă, lansată de copiștii cronicii lui
Ureche, “oameni neînvățați”, că romanizarea Daciei s-ar fi făcut cu tâlhari din temnițele Romei.
• În scrierile cronicarilor moldoveni se întreține cultul “întemeietorilor”. Se relatează legenda
întemeierii Moldovei, numele lui Dragoș-vodă este menționat alături de al împăratului
Traian:”Neamul Țărâi Moldovei de unde să trăgănează?/Din țărâle Râmului, tot omul să
creadză/Traian întâiu, împăratul,supuindu pre dahii,/Dragoș apoi în moldoveni premenindu pre
vlahi,/Martori este Troianul, șanțul în țara noastră/Și Turnul-Severinul, munteni, în țara
voastră.”(Miron Costin, Stihuri de descălecatul țărâi, așezate în fruntea Letopisețului Țărâi
Moldovei de la Aronu-vodă încoace). Versurile au character de odă, de premărire a înaintașilor,
dar afirmațiile sunt susținute de câte un “martor”: dovezile arheologice din cele două provincii.
 Teme fundamentale din cronici

-Argumente de ordin lingvistic-

Grigore Ureche a formulat cel dintâi cu claritate ideea unității de origine, de
neam și de limbă a tuturor românilor: “toți de la Râm se trag”. Este primul care
adduce și argumente de ordin lingvistic pentru această idee: “…de la râmleni, cele
ce zicem latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găina, ei zic galena, muieria,
mulier, fămeia, femina, părinte, pater, al nostrum, noster și altile multe din limba
latinească, că de ne-am socoti cu amăruntul, toate cuvintile le-am înțelege”.
Latinitatea limbii române este susținută de Miron Costin, de Dimitrie Cantemir,
iar mai târziu în lucrările filologice ale reprezentanților Școlii Ardelene.
 Teme fundamentale din cronici

-Instituția domniei și elemente de artă literară-Grigore Ureche.

Un alt element al conștiinței istorice este Instituția domniei, personalitățile aflate în
centrul evenimentelor istorice consemnate în cronici. Unele portrete au o veritabilă valoare
artistică/
Grigore Ureche, care excelează în arta portretului și în concizia exprimarilor memorabile,
realizează la moartea lui Stefan cel Mare portretul panegiric (laudă, elogiu) al eroului exemplar:
“Fost-au acestu Stefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabă vărsătoriu de sânge
nevinovat; de multe ori la ospețe omorea fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și
lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde
era nevoie el însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze și pentru aceia raru războiu
de nu biruia. Și unde-l biruia alții, bu pierdea nădejdea, că știindu-să căzut jos, sp rădica deasupra
biruitorilor.”
 Teme fundamentale din cronici

• Echilibrat, concis, sobru, excelând în observația morală, “portretul esențializează un character

și fixează o pildă strălucită”. Cronicarul, obiectiv, prezintă calitățile și defectele domnitorului,
fapt ce umanizează eroul. Portretul fizic este doar schițat în propoziția negativă cu sens
afirmativ: “mânios și de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat”. În ilustrarea trăsăturilor morale,
se remarcă predilecția pentru folosirea locuțiunilor, mărci ale vorbirii orale: “om întreg la fire,
neleneșu, și lucrul său îl știa a-l acoperi”. Energic, preocupat de toate treburile țării este
omnipresent: ”unde nu gândiai, acolo îl aflai”.
• Alt portret este acela al domnitorului sîngeros Alexandru Lăpușneanul. Nucleele epice și vorba
memorabilă consemnată de cronicar (De nu mă vor, eu îi voiu pe ei și de nu mă iubescu, eu îi
iubescu pre dânșii și voiu merge, ori cu voie, ori fără voie) au trecut ăn nuvela lui C. Negruzzi,
tot astfel cum mitul eroului examplar a servit ca punct de plecare pentru o serie de opere
litarare și istorice despre domnitorul Șrefan cel Mare.
 Teme fundamentale din cronici
 Miron Costin
În ultima parte a Letopisețului,Miron Costin consemnează evenimente istorice la care a fost
martor,fiind “un memoralist atent asupra vieții și asupra oamenilor,...zugrav de moravuri și de
caractere”.Recompune destine sub forma unor “portrete cu preponderență morală,ținta fiind,de
regulă,ilustreză,ilustrarea unui precept etic”.Cruzimea lui Ștefan Tomșa,perfidia lui Gașpar
Grațiani,nesăbuița lui Grigore Ghica sunt trăsături morale relevate în mai multe “istorisiri pe
tema ispășirii”.
Două portrete antitetice opun credulitatea,nepriceperea lui Vasile Lupu cu viclenia și ipocrizia
sfetnicului său ,Gheorghe Ștefan ,care îl detroneză pe domnitor ,luându-i locul.
 Teme fundamentale din cronici
Ion Neculce
Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat
de Ion Neculce, lucrare memorialistică, presărată cu numeroase caracterizări și portrete, descrieri, anecdote,
este precedat de patruzeci și două de legende istorice, reunite sub titlul O samă de cuvinte. Neculce
motivează separarea legendelor de cronica propriu-zisă prin faptul că ele dezvăluie întâmplări verosimile, dar
neatestate documentar. Cronicarul face astfel distincția dintre adevărul instoric și ficțiune. Legendele au în
centru figuri ale unor domnitori precum Ștefan cel Mare, Petru Rareș sau Vasile Lupu. Portretul lui Stefan cel
Mare se recompune din cele nouă legende care deschid culegerea, fiind realizat pe linia trasată de
predecesorul Grigore Ureche/ Talentul de povestitor al lui Neculce este remarcabil. Oralitatea și ironia sunt
trăsături ale stilului datorită cărora a fost considerat de G. Călinescu un Ion Creangă al literaturii vechi.
În portrete surprinde ticurile, gesturile, faptul caracteristic ( Istratie Dabija “be vin mai mult din oală
roșie decât din păhar de cristal”, Mihail Racoviță “îți păre că-i um zălud” ). Portretele sunt plasate în cadrul
unor întâmplări în urma cărora formulează concluzii în zicale populare, digresiuni paremiologice adesea
pleonastice:[ Antioh Cantemir] Nu feci va tată-său Cantemir, să să puie împotriva unei crăii cu o mână de
oameni slabi. Paza bună trece primejdia rea, mielul blând suge la doo maice, capul plecat nu-l prinde sabia.
 Teme fundamentale din cronici
Concluzii
Opera cronicarilor este științifică prin conținut, dar literară prin formă. Importanța
cronicarilor constă pe de o parte în ideile pe care le-au pus în circulatție, pe de altă parte prin
realizarea artistică a scrierilor (dezvoltarea unor tehnici narative ți descriptive). Chiar dacă
unele idei s-au dovedit ulterior exagerări fără temei științific (cum este teza purismului etnic,
scuzabilă prin dorința de a sublinia noblețea poporului român), liniile de cercetare abordate de
cronicari au condus la dezvoltarea istoriografiei românești, au dat un impuls formării
conștiinței identitare și au contribuit la impunerea limbii naționale ca limbă de cultură.
Reflectarea istoriei în literatură înseamnă subiectivizare și creare de stereotipuri culturale,
inclusiv prin impunerea în conștiința generațiilor a unor figuri legendare ale istoriei naționale,
începând cu operele scriitorilor pașoptiști. Literatura a accentuat ideea “…de apartenență a
prezentului la un curs comun al istoriei ”.
 Iluminismul în cultura Română
• Cu slabe ecouri in Țara Românească și Moldova,unde contactul cu ideile iluministe s-a produs prin filieră franceză
sau grecească.Iluminismul apusean își găsește în Transilvania o coordontă specifică.Burghezia românească de
aici,nemulțumită de lipsa drepturilor sociale și politice ale românilor transilvăneni,supuși stăpânirii Imperiului
Austriac,își exprimă doleanțele într-un memoriu intitulat Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae,prin care cerea
recunoașterea românilor din Transilvania ca națiune egală în drepturi cu celelalte. Acestă cerință privind egalitatea în
drepturi își are originea într-un proces istoric anterior,prin care românii transilvăneni(dominația de o nobilime maghiară)
au în început să fie treptat identificați cu o populație lipsită drepturi politice.Începuturile acestei discriminări se află în
prevederile pactului politic intitulat Unio trium nationum(Uniunea celor trei națiuni),încheiat între nobilii sași și secui
(Nobiles,Saxones,Siculi),în care termenul „natio”are sensul juridic medieval de grupare cu drepturi politice.
• Alături de sași și secui,cea de-a treia „natio”reprezentată de nobili desemna deopotrivă nobilimea maghiară și
romană.Sensul inițial de „natio” a fost însă treptat înlocuit cu cel etnic al termenului,acela de ”națiune”.Ca urmare
„Nobiles ” devine sinonim cu „maghiari”,ajungându-se astfel să fie recunoscute trei națiuni cu drepturi
politice(ungurii,sașii și secui).Românii,cea mai veche și numeroasă națiune a principatului Transilvaniei,ajung să fie
lipsiți cu drepturi politice,să fie considerați tolerați,iar religia ortodoxă să nu fie recunoscută de constituția țării.În
condițiile acestui context istoric,idealul iluminist occidental al „Cetății universului” este abandonat și remodelat în sensul
unei doctrine cu un pronunțat caracter național .
 Iluminismul în cultura Română
Școala Ardeleană
Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre
naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. Umaniştii italieni din
secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) de asemnea erau
de părere că românii “sunt de neam italic”. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-
XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii
Ardelene – Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a
românilor din Transilvania, Ţara Româ­nească şi Moldova din “vechii romani”, care au
locuit în Dacia. Față de Iluminsmul din alte țări, Iluminsmul Școlii Ardelene are ca trăsătură
specific îmbinarea luptei antifeudale cu lupta pentru emanciparea națională a românilor din
Transilvania.
 Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără temei, că dacii au fost exterminaţi în
timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această
afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii s-au format numai pe suportul dacic,
fără o contribuţie substanţială a romanilor.
 Coordonata erudită

• Toți reprezentanții Școlii Ardelene au scris lucrări istorice și filologice urmărind

să dovedească cu argumente științifice, romanitatea poporului roman,
continuitatea elementului roman în Dacia,unitatea poporului roman și
latinitatea limbii române. Au continuat astfel ideile cronicarilor, dar le au
fundamentat, în lucrări de factură istorică și filosofică precum :”Istoria și
lucrările și întâmplările românilor de Samuil Micu-Klein, “Hronica
românilor și a mai multor neamuri’ de Gheorghe Șincai, “Istoria pentru
începutul românilor în Dachia” și “Istoria besericei românilor” de Petru
Maior. În domeniul lingvistic, aduc contribuții importante la cercetarea științifică
a limbii române: în anul 1780, Samuil Micu-Klein și Gheorghe Șincai scriu în
limba latină prima gramatică a limbii române, “Elementa linguae daco-
romanae sive valachicae” iar in 1885, Samuil Micu-Klein și Petru Maior publică
primul dicționar etimologic în limba română, “Lexiconul de la Buda"
 Ideile în domeniul limbii
• Privitor la latinitatea limbii: Samuil Micu și Gheorghe Șincai considerau că ea
provine din limba latină clasică, cultă. Singurul care distinge correct este Petru
Maior, din latina vulgară. Toți trei susțin necesitatea purificării limbii române, mai
ales de cuvintele slave, idea greșită a purificării limbii și a introducerii ortografiei
etimologice, nu a fost aplicată cu consecvență în scrierile lor, fapt care a dus ca în a
doua ediție a gramaticii din 1805, să se renunțe la ideile etimologice in favoarea
ortografiei fonetice. Exagerările se explică prin caracterul polemic al scriitorului,
care urmărea trezirea conștiinței naționale. Această tendință a fost continuată, în a
doua jumătate a secolului al 19-lea de curentul latinist, iar acestea sunt explicabile
în contextual social-politic.
• Școala Ardeleană a avut o contribuție importantă atât în domeniul limbii,al culturii
cât și cel al literaturii.
 Contribuția Școlii Ardelene în domeniul limbii
• Fiind posesorii unor temeinice cunoştinţe filologice, reprezentanţii Şcolii Ardelene
şi-au pus, pentru prima dată în mod deliberat, problema creării limbii literare. Ei şi-au
dat seama de faptul că modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara
contactului cu limba latină şi cu limbile romanice ,,surori.”2Astfel, reprezentanţii
Şcolii Ardelene şi-au propus să elaboreze un sistem ortografic românesc, bazat pe
principiul etimologic. În felul acesta, ei sperau să apropie, până la identificare, limba
română scrisă de cea latină. De asemenea, P. Maior a fost unul dintre învăţaţii
transilvăneni, care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în
acest sens: Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, apărută la Buda,
în 1819 (reprodusă apoi şi în Lexiconul de la Buda, 1825). Aici, cu toate căpropune o
ortografie etimologică, P. Maior admite şi alte grafii, adoptând sistemul italian de
scriere a consoanelor africate: ci (ce), gi (ge) şi utilizând, pentru prima dată, semnele
ş, ţ, păstrate şi în ortografia actuală. Părăsirea conştientă a principiului etimologic şi
înlocuirea lui, în mare măsură, cu cel realist, fonetic, sunt o dovadă elocventă că
aceşti cărturari ardeleni au urmărit prin activitatea lor să înlesnească cât mai mult
poporului însuşirea elementelor de cultură.
 Contribuția Școlii Ardelene în domeniul limbii
“În aceste condiţii, limba coloniştilor a suferit transformări mai ales sub influenţa limbii slave,
ajunsă la dorinţa mitropolitului din Ohrida, limbă de cult şi pentru români, care au
împrumutat şi alfabetul chirilic. Se constată, cu bucurie, că, începând cu secolul al XVII-lea,
românii au renunţat la folosirea limbii slave în biserică şi îşi exprimă speranţa că, după ce se
vor înfiinţa şcoli româneşti, se va renunţa şi la alfabetul chirilic.” Din cele spuse, reiese că
Şincai considera limba română de origine latină,dar că recunoştea (cu părere de rău) că limba
română a fost influenţată de alte limbi, mai ales de limba slavă şi că a ajuns să fie scrisă cu
chirilice. Dorinţa lui Gheorghe Şincai a fost ca în scris să se folosească din nou alfabetul latin,
fără a cere eliminarea din limbă a elementelor străine şi înlocuirea lor cu elemente latineşti.
De altfel, în continuare, se precizează că ei, autorii, nu au avut de gând săîndrepte limba: ,,De
aceea am socotit că trebuie să amintesc aici aceasta, ca nu cumva să creadă cineva că noi în
întreagă această lucrare nu am avut altceva înaintea ochilor decât să perfecţionăm limba
noastră. Căci nu ne-am trudit să o perfecţionăm, ci numai să arătăm că nu avem alt scop decât
să dovedim râvna şi iubirea noastră spre folosul obştesc …”
• Pentru ca latinitatea limbii române să poată fi mai uşor recunoscută, autorii au folosit şi în
scrierea cuvintelor româneşti alfabetul latin. Dar limba română are foneme inexistente în limba
latină, pentru care, în mod firesc, nu existau litere în alfabetul latin. În această situaţie, sau se
creau semne noi pentru aceste foneme, sau cuvintele româneşti erau scrise într-o formă cât mai
apropiată de prototipurile lor latineşti, potrivit sistemului etimologic elaborat de Samuil Micu în
Carte de rogacioni … din 1779. Acceptând ortografia etimologică, era însă nevoie de reguli de
scriere şi de citire. Ele au fost fixate, în ambele ediţii, în prima parte a lucrării, Despre
ortografie. Aceste reguli reprezintă, de fapt, principalele legi de evoluţie a sunetelor din limba
latină în limba română. În partea a II-a, Despre etimologie, (adică despre morfologie), sunt
tratate cele zece clase de cuvinte ale limbii române, fără a fi definite şi fără a se arăta funcţia
sintactică a formelor flexionare. Din felul cum este prezentată morfologia, se vede că autorii au
avut ca model gramatica limbii latine şi că s-au străduit săgăsească în limba română forme
corespunzătoare fiecărei categorii latineşti. Astfel, între cazurile româneşti este trecut şi
ablativul (de ex.: de la vecinul), iar la verbe, condiţionalul este încadrat la conjunctiv (ca în
gramaticile limbii latine), sau sunt create forme inexistente în limba română pentru modurile
nepersonale (de ex.: fiitor – care va fi – participiu viitor).
• Partea a III-a cuprinde sintaxa. Ca şi în gramaticile limbii latine, este
tratată sintaxa părţilor de vorbire. Sintaxei verbelor i se consacră spaţiul
cel mai întins în această parte şi ni se spune că sintaxa verbelor
româneşti ,,aproape coincide cu sintaxa verbelor latineşti.” De aceea, se
ocupă de verbele care cer acuzativ, dativ, genitiv, ablativ sau de cele care
cer un infinitiv şi se indică prepoziţiile cu care se construiesc cazurile,
precum şi întrebările la care răspund.