II. LITERATURA CULTĂ.

CURENTE, ORIETĂRI, MIȘCĂRI CULTURALE/

LITERARE

• Umanismul: trăsături generale, reprezentanți, texte reprezentative

Umanismul este un curent cultural și literar care stă la baza Renașterii, manifestat începând
cu secolul al XIV-lea în Italia (Florența și Roma), extins treptat în toată Europa, până către secolele
XVII-XVIII, care are la bază ideea că omul este valoarea supremă a universului.

→ conceptul a fost lansat de către Cicero în timpul Republicii Romane pentru a arăta
diferența dintre „omul uman” (educat, civilizat, cultivat) și „omul barbar” (omul
primitiv, needucat, sălbatic);
→ se lansează conceptul de om universal, un spirit enciclopedic deschis către toate
domeniile culturii, al cărui prototip a fost considerat Leonardo da Vinci; la aceste
calități se adaugă frumusețea, armonia fizică, iubirea de adevăr și de dreptate;
→ se resping dogmele religioase și canoanele medievale, accentuându-se, treptat,
caracterul laic al școlii și al educației în general.

Umanismul românesc, manifestat tardiv în comparație cu cel european, are un profil

specific, asigurat de activitatea cronicarilor – grație cărora se pun bazele dezvoltării conștiinței
istorice și naționale –, a domnitorilor și, paradoxal, a unor oameni ai bisericii.

Trăsături

➢ exponenții umanismului românesc reprezintă tipul curteanului: sunt domnitori sau

boieri care dețin dregătorii însemnate și intervin în viața politică a țării, dar de multe
ori sfârșesc tragic;
➢ tendința unor domnitori de a edifica o cultură românească se concretizează în:
dezvoltarea tipografiilor (începând cu activitatea diaconului Coresi, la Târgoviște
și Brașov) și circulația tipăriturilor în limba română, dezvoltarea istoriografiei, a
picturii, a școlilor domnești de învățământ superior și scrierea gramaticilor și
lexicoanelor, întemeierea bibliotecilor la mănăstiri și la curțile domnești, apariția
unui stil renascentist în arhitectură, stilul brâncovenesc;
 ➢ cărturarii umaniști aparțin, în cea mai mare parte, familiilor boierești, ceea ce le
facilitează accesul la o formare intelectuală de nivel european, în afara granițelor
țării (Polonia, Italia sau Constantinopol);
➢ cărturarii umaniști folosesc ca limbă de cultură latina (în Transilvania) și slavona
(în Țara Românească și Moldova, dar și în Transilvania), care erau și limbile
cancelariei domnești și amvon;
➢ manifestă interes pentru cultura antică și cea occidentală, ca și pentru studiu
(erudiția);
➢ preocuparea cărturarilor umaniști pentru istoria neamului (scriu cronici) și originea
latină a poporului și a limbii române; pun bazele istoriografiei românești;
➢ argumentează în scrierile lor originea comună a tuturor românilor, romanitatea
poporului și latinitatea limbii române, continuitatea elementului roman în Dacia, pe
care le pun în circuitul umanismului european;
➢ susțin rolul educativ al cunoașterii istoriei;
➢ cercetarea critică a izvoarelor istorice;
➢ în politica antiotomană, caută ajutor la țările creștine catolice;
➢ în scrierile lor, redau lupta comună antiotomană a țărilor române;
➢ umaniștii se implică în probleme religioase, fac cunoscută ortodoxia în spațiul
occidental.

Cronicile sunt un prim mijloc de afirmare a conștiinței istorice a românilor, dar și cele
dintâi narațiuni, importanța lor fiind, așadar, una:

✓ istorică – pun bazele istoriografiei românești, abordând probleme legate de

originea latină a limbii și a poporului român, de continuitatea și unitatea acestuia;
✓ lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaștere a unei etape din evoluția limbii
noastre;
✓ literară – includ structuri incipiente ale prozei noastre artistice.

Reprezentanți ai umanismului românesc: Grigore Ureche, Miron Costin, Ioan Neculce,

Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir.
 Grigore Ureche își scrie cronica în atmosfera de înflorire din epoca lui Vasile Lupu, în
același timp cu activitatea efervescentă de tipărire și răspândire a cărții religioase desfășurate de
Varlaam în Moldova și de Udriște Năsturel în Țara Românească. El deschide seria cercetărilor
privind problema latinității originare, resimțind ca o mare lacună culturală absența preocupărilor
în acest sens. Spre deosebire de Miron Costin și Ioan Neculce, Ureche scrie un letopiseț exclusiv
evocator, în sensul că se oprește cu prezentarea evenimentelor la o dată ce precedă nașterea sa.
Patriot și umanist de vocație, cronicarul simte nevoia să afirme, prin carte, identitatea românească
și să contribuie la modelarea conștiinței și a moralității urmașilor, consemnând „lucruri vechi și de
demult” care „să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură”. Asemenea unui scenograf
ad-hoc, Ureche are talentul de a ilustra, prin evenimente, portrete memorabile, în special ale unor
domnitori.

Miron Costin este, fără îndoială, cea mai puternică și mai dramatică personalitate a
secolului al XVII-lea. Poet, prozator, traducător și istoric al timpului său, Costin poate fi considerat
un scriitor în adevăratul sens al cuvântului, atent la nuanțele comportamentului uman, subtil analist
al sufletului și aspru judecător al istoriei. Opera sa, mai bogată decât a lui Ureche, include Viața
lumii, Letopisețul..., Cronica polonă, Poema polonă, De neamul moldovenilor și traduceri din
limba latină, scopul cronicarului fiind de a reface în scris istoria țării de la „descălecatul ei cel
dintâi, carele au fost de la Traian Împăratul”. Letopisețul său împletește evocarea cu povestirea
memorialistică, inaugurând acest tip de scriere în literatura română, iar planul narațiunii propriu-
zise este complet cu amănunte din biografia personajelor istorice sau cu aprecieri asupra țărilor
vecine, relaționând Moldova cu spațiul politic european. Față de predecesorul său, are vocația
dramatică, descoperind în fiecare moment din „teatrul istoriei” (N. Manolescu) miezul lui
conflictual. Tendința de a reflecta pe marginea celor mai diverse acte omenești îl impune ca primul
nostru prozator analitic.

Cronicarii munteni se deosebesc printr-o manieră particulară de a zugrăvi istoria și prin

atitudinea în fața cuvântului scris. Deși la curțile muntene a existat o înfloritoare viață culturală,
un letopiseț sistematic și complet al țării nu s-a păstrat. Dacă în Moldova cronicarii s-au continuat
firesc unul după altul, într-un spirit de breaslă atunci constituit și cu o responsabilitate mărturisită
în fața actului de cultură, muntenii s-au dovedit mai interesați de intrigile prezentului, fiecare
susținând perioada boierească sau familia de domni care i-a comandat cronica, de unde numeroase
deformări sau contradicții în înfățișarea realității timpului, regăsite și în cele mai cunoscute lucrări:
Letopisețul Cantacuzinesc, Letopisețul Bălenilor, Anonimul Brâncovenesc (aparținând unui autor
necunoscut, pe care stilul îl recomandă drept un om cultivat și inteligent, textul este comparabil cu
letopisețul moldovenesc prin verva povestirii, inserarea dialogului în narațiune și ironia fină la
adresa unor personaje istorice).

Dimitrie Cantemir (1673-1723) este prima noastră personalitate culturală de nivel

european și, în același timp, cel mai de seamă reprezentat la umanismului românesc. Conform
obiceiului, fiind mezinul familiei domnitoare, la vârsta de 15 ani este trimis la Constantinopol ca
ostatic. Însă șederea în capitala otomană pe o perioadă de trei ani îi este benefică deoarece îi
prilejuiește o formație intelectuală de excepție, o cultură enciclopedică, fiind preocupat ca un
adevărat umanist și om al Renașterii de variate domenii de muzicologie. Cunoașterea limbilor
antice (greaca și latina) și a limbilor străine (araba, persana, turca, italiana, germana, franceza,
rusa) îi permite accesul la cultura antică greco-latină, dar și la culturile bizantină, islamică și
apuseană.
Principe luminat, nu reușește să-și impună ideile umaniste în plan politic (pe plan intern:
impunerea domniei ereditare, pe plan extern: eliberarea țării de turci și alianța cu Rusia). Domnia
lui se încheie cu bătălia de la Stănilești (1711), unde se aliase împotriva turcilor cu Petru cel Mare.
Această înfrângere înseamnă începutul domniilor fanariote în Țările Române și sfârșitul carierei
politice a lui Dimitrie Cantemir, care își va petrece ultimii 12 ani din viață în exil în Rusia,
dedicându-se în exclusivitate operei sale, ce acoperă domenii dintre cele mai diverse.
Recunoașterea meritelor sale științifice vine în 1714, când este ales membru de onoare al
Academiei din Berlin. În 1716, la cererea aceleiași Academii, cărturarul scrie în limba latină
Descrptio Moldaviae, lucrare tradusă și publicată în limba română abia în 1825. Opera este o amplă
monografie structurată în trei părți distincte: prima – geografică, a doua – politică, a treia dedicată
religiei creștine și obiceiurilor moldovenești.
Lucrările istorice aduc o viziune științifică asupra evenimentelor, bazată pe principiul
cauzalității („Orice lucru fără pricină să se facă nu se poate”): o lucrare de interes european, prima
contribuție a unui român la cultura universală, Incrementa ataque decrementa aulae othomanicae
(Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman, 1716); o lucrare de vastă erudiție Hronicul vechimii
a romano-moldo-vlahilor (scrisă în latină, tradusă de autor în limba română, 1717), continuă ideile
cronicarilor: romanitatea și continuitatea pe teritoriul Daciei, dar depășește viziunea lor prin faptul
că se ocupă de românii din toate provinciile și privește istoria noastră în contextul larg al istoriei
universale; prima biografie istorică românească, Vita Constantini Cantemyri (Viața lui Constantin
Cantemir, 1717); lucrarea monografică Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), singura
descriere a statului feudal moldovenesc făcută de un român.
Lucrări de logică și filozofie: Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul
sufletului cu trupul (scrisă în limba greacă, în 1698), prima noastră lucrare de factură filosofică,
etică și religioasă, concepută ca un dialog între Lume și Înțelept.
Lucrări literare: în 1705 apare în limba română opera Istoria ieroglifică, considerată primul
roman din istoria literaturii române. În cercetarea acestui roman alegoric și pamflet politic,
Cantemir utilizează procedeul specific fabulei, alegoria, și folosește personaje animaliere cu scopul
de a prezenta un vast tablou al societății feudale din Moldova și Muntenia anilor 1703-1705.
 • Iluminismul: trăsături generale, reprezentanți, texte reprezentative

Iluminismul este o mișcare ideologică, filosofică, științifică, estetică și literară care s-a
manifestat în Europa, în secolul al XVIII-lea, ca o prelungire și dezvoltare a Umanismului, cu
accent pe latura rațională și critică a gândirii.

Ideea de bază este emanciparea (luminarea) popoarelor prin cultură și acordă un interes
deosebit răspândirii ei prin școli și prin lucrări de popularizare. „Omul luminilor” este filosoful
sau înțeleptul, care are încredere în puterea rațiunii umane, crede în progres, respinge prejudecățile
și dogmele, popularizează descoperirile științei și tehnicii, are vocație didactică. Iluminismul are
caracter antifeudal, anticlerical și antimonarhic.

Trăsături:

➢ caracter antifeudal și antidespotic;

➢ are un spirit raționalist și materialist;
➢ are caracter anticlerical și laic;
➢ propune accesul poporului la educație și emanciparea lui prin cultură;
➢ iluminismul este un curent ideologic și cultural, nu au curent literar, deoarece nu
are o estetică proprie sau principii literare – operele literare iluministe au, în
general, caracter moral și social.

Iluminismul românesc este o mișcare culturală și ideologică, care se manifestă între 1780
și 1830.

În Transilvania, iluminismul apusean își găsește o coordonată specifică în mișcarea

ideologico-politică și cultural-literară a burgheziei românești, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea
și începutul secolului al XIX-lea, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană, care are ca principal
obiectiv obținerea libertății și a egalității în drepturi sociale și politice a românilor din Transilvania
cu celelalte națiuni privilegiate.

Originea acestei discriminări este un pact politic anterior, Unio trium nationum (Unirea
celor trei națiuni), prin care sașii, secuii și nobilii maghiari erau considerați locuitori de drept în
Transilvania, în timp ce românii, cea mai veche și mai numeroasă națiune a principatului, erau
lipsiți de drepturi, fiind considerați „tolerați”. Mai mult decât atât, religia ortodoxă nu era
recunoscută în constituția țării.

Ideea iluministă a dreptului natural și a libertății individuale, principiul egalității, teoria

contractului social fundamentează revendicările seculare ale națiunii, în cadrul unei mișcări de
renaștere a spiritului național. Pe plan politic, reprezentanții Școlii Ardelene redactează un
memoriu cu revendicările lor intitulat Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae, pe care-l
adresează împăratului Leopold al II-lea, în anul 1771.

Pe plan cultural, contribuția Școlii Ardelene s-a îndreptat spre studiul istoriei și al limbii
române, spre dezvoltarea științelor naturii și a învățământului. S-au constituit două direcții de
activitate:

- emanciparea poporului prin cultură – concretizată în sprijinirea accesului la

educație și popularizarea științelor vremii (Gheorghe Șincai inițiază înființarea
a 300 de școli în limba română, se scriu abecedare, aritmetici, catehisme, cărți
de popularizare științifică etc.);
- direcția erudită – care cuprinde tratatele de istorie, filologie, teologie, filozofie
ale celor patru corifei ai Școlii Ardelene: Samuil Micu-Klein, Gheorghe Șincai,
Petru Maior, Ion Budai-Deleanu. Toți au făcut studii superioare la Roma și
Viena, unde au cercetat marile arhive și biblioteci documentele cu care au putut
argumenta romanitatea poporului și latinitatea limbii române În lucrările lor au
adus argumente istorice, filozofice și demografice privind originea latină,
continuitatea și unitatea etnică a poporului român. Au continuat astfel ideile
cronicarilor, dar le-au fundamentat științific, în lucrări care se situează pe linia
tradiției umaniste. Epopeea Țiganiada de Ion Budai-Deleanu reprezintă o
sinteză a ideilor iluministe ale vremii.

Față de manifestările din alte țări, iluminismul Țării Ardelene are ca trăsătură specifică
îmbinarea luptei antifeudale cu lupta pentru emanciparea națională a românilor din Transilvania.
Precursorul Școlii Ardelene este episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein, în jurul căruia se adună
numeroși intelectuali. Acțiunea politică și culturală a Școlii Ardelene este îndrumată de operele și
activitatea celor patru corifei.
Trăsături:

✓ cărturarii iluminiști urmăreau, în primul rând, să dovedească cu argumente

științifice latinitatea limbii române, continuitatea elementului roman în Dacia și
unitatea poporului român. În acest scop ei elaborează lucrări de factură istorică și
filozofică precum: Istoria și lucrurile și întâmplările românilor de Samuil Micu-
Klein; Hronica românilor și a mai multor neamuri de Gheorghe Șincai. Însă din
dorința de a demonstra fără putință de tăgadă originea latină a poporului român și
mai ales a românilor din Transilvania, reprezentanții Școlii Ardelene susțin ideea
greșită a purității etnice, conform căreia românii ar fi descendenții direcți ai
romanilor, afirmând că dacii ar fi fost exterminați în totalitate în cursul războaielor;
✓ ideea purității etnice este dublată de cea la fel de eronată a purității lingvistice. În
1780, Samuil Micu-Klein și Gheorghe Șincai scriu în limba latină prima gramatică
a limbii române – Elementa linguae daco-romanae sive valachicae – care pune
bazele cercetării științifice a limbii române, fiind modelul gramaticilor elaborate
ulterior. În 1825, Samuil Micu-Klein și Petru Maior realizează primul dicționar
etimologic în limba română: Lexiconul de la Buda. În ciuda exagerărilor, cărturarii
Școlii Ardelene au un rol definitoriu în dezvoltarea limbii române. Datorită lor se
pune pentru prima oară problema adoptării alfabetului latin în locul celui chirilic;
✓ cărturarii Școlii Ardelene aduc argumente specifice filozofiei luminilor, conform
cărora românii din Transilvania ar trebui să aibă drepturi egale cu reprezentanții
celorlalte națiuni (sași, secui și maghiari) și să trăiască în armonie, pe baza unui
contract social;
✓ se pledează pentru accesul poporului la educație și emanciparea lui prin cultură.
De aceea ei pun bazele învățământului românesc în Transilvania, ale
învățământului rural și inițiază scrierea de manuale;

Din punct de vedere literar, iluminismul românesc nu este foarte bine reprezentat. Autorul
celei mai importante opere literare a iluminismului românesc și, totodată, al primei epopei
din literatura română, Țiganiada, este Ion Budai-Deleanu. Scrisă după modelul Iliadei lui
Homer, Țiganiada are două versiuni (1800, respectiv 1812). Din păcate rămâne în
manuscris vreme de șapte decenii, fără să poată influența evoluția literaturii române. Este
publicată în revista Buciumul român de la Iași între 1875 și 1877, iar în volum apare abia
în 1925 la București. Epopeea este subintitulată Poemation eroi-comico-satiric, fiind
alcătuită după modelul clasic, dintr-un prolog și douăsprezece cânturi. Acțiunea, de factură
comică, alegorică, satirică, este plasată în epoca domniei lui Vlad Țepeș. În opera lui Budai-
Deleanu se regăsesc diverse idei iluministe precum: importanța libertății pentru dezvoltarea
personalității umane, respingerea dogmelor și a constrângerilor, emanciparea socială,
satirizarea slăbiciunilor omenești (lenea, lipsa de onestitate, înfumurarea, parvenitismul,
ipocrizia și lăcomia reprezentanților bisericii).

Reprezentați: Samuil Micu-Klein; Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu.

 • Relația clasicism – romantism în literatura română; texte reprezentative.

Literatura din perioada pașoptistă are caracter militant și orientare unitară, izvorâtă din
programul Daciei literare, adevărat „manifest” al romantismului românesc. În această perioadă se
continuă pe plan literar tradițiile naționale și se interferează clasicismul, preromantismul,
romantismul și realismul.
D. Popovici afirma: „Oricât s-ar părea că factori noi intervin și diferențiază mentalitatea
literară a veacului al XIX-lea față de veacul precedent, există între aceste două epoci o legătură
organică, o legătură de structură intelectuală, așa de puternică încât firul de succesiune apare cu
toată claritatea aceluia care se apropie mai mult de scriitorii epocii.”
În spiritul clasicismului teoretizează I. H. Rădulescu, G. Barițiu, se interferează profesiuni
de credință ale romantismului (Bolliac) cu meditații pe teme romantice (ruine, morminte,
nestatornicia sorții), cu fabule în genul lui La Fontaine (Gr. Alexandrescu, Anton Pann).
Din punctul de vedere al relației clasicism – romantism, figura lui Costache Negruzzi este
emblematică. Acesta este un moralist de esență clasică, în sensul secolului XVII francez, adică un
observator al sufletului omenesc, prin unele portrete vii. Este creatorul nuvelei istorice românești,
Alexandru Lăpușneanul. Realizarea caracterologică a personajului, definit printr-o dominantă
psihică, voluntarismul excesiv, dus până la cruzime, detașarea de eroul său, pus sub observația
caracterologului, constituie un procedeu clasic. În nuvelă sunt reunite numeroase elemente
romantice: tema istorică, ce are în vedere o perioadă caracterizată prin intrigă, situații conflictuale.
Intervine ficțiunea artistică, acțiunea cu elemente neprevăzute, cu deznodământ specific romantic
(otrăvirea lui Lăpușneanu); prezentarea unui personaj excepțional, caracterizarea personajului
principal prin antiteză cu doamna Ruxanda, culoare de epocă realizată prin intermediul limbajului
etc.
 • Romantismul: estetica romantismului, romantismul românesc: prezentare
generală, reprezentanți, texte reprezentative;

Romantismul este un curent literar de anvergură europeană, manifestat inițial în Germania

și Franța, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca expresie
estetică a refuzului limitărilor de orice fel și a afirmării libertății de gândire și de creație a omului.
Este un curent literar polemic, apărut ca reacție împotriva raționalismului și a clasicismului rigid.

Fiind un fenomen cultural greu definibil, întrucât a evoluat în mai multe direcții –
romantism exterior, intim, simbolic, subiectiv, istoric, exotic, pitoresc etc. –, curentul își are
originea în dorința de eliberare a omului, ca eu individual și colectiv, de toate canoanele social-
politice și culturale specifice epocii anterioare, în căutarea unui traseu personal de afirmare.

În studiul Îmblânzirea romantismului (1984), Virgil Nemoianu distinge două etape ale
curentului:

a. High Romanticism (romantismul înalt) – situat între 1790 – 1815, manifestat în

Anglia, Germania și Franța (ca expresie a „rupturii” de vechile mentalități provocate
de Revoluția Franceză); caracterizat prin radicalism ideologic, vizionarism, simț
cosmic, integrarea contrariilor, misticism, intensitate pasională;
b. Biedermeier Romanticism (romantismul Biedermeier) – situat între 1815 – 1848;
caracterizat prin preferința pentru înaltele valori morale și domestice, intimism, idilism,
pasiuni temperate, militantism, conservatorism, ironie și resemnare.

Manifestul romantismului literar este prefața lui Victor Hugo la drama Cromwell (1827),
în care autorul invită contemporanii să dea „cu ciocanul în teorii, în poetici și în sisteme”, pentru
că „Arta nu are reguli, nici modele”, iar poetul nu are de primit sfaturi decât de la natură, de la
adevăr și de la inspirație”.

Romantismul pătrunde la noi prin filieră franceză, datorită scriitorilor pașoptiști, iar
articolul-program Introducție la Dacia literară, scris de Mihail Kogălniceanu susține ideologia
romantică.
 Apariția curentului este favorizată de factori social-istorici (revoluțiile burghezo-
democratice, lupta pentru independență și libertate națională) și de filozofia idealistă germană
(Schelling, Fichte, Hegel, Schopenhauer).

Trăsături definitorii:

✓ afirmarea individualității, a originalității, a spontaneității; expansiunea eului

individual;
✓ primatul sentimentului și al fanteziei creatoare;
✓ cultivarea emoției și a sentimentului; lirismul ca expresie a subiectivității;
✓ revolta împotriva convențiilor sociale și artistice;
✓ respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creație;
✓ amestecul genurilor, speciilor și al stilurilor;
✓ fascinația misterului și a excepționalului; antiteza; culoarea locală;
✓ atracția pentru natură, trecutul istoric (Evul Mediu), folclorul local, miturile,
fantasticul, fabulosul;
✓ tendința de evadare din realitatea mărginită și meschină spre lumi imaginare
(fantastic, vis, trecut istoric, loc natural sau spații exotice);
✓ cultivarea antitezei (trecut – prezent);
✓ personaje excepționale în împrejurări excepționale;
✓ antiteza (înger – demon); titanul;
✓ lărgirea și îmbogățirea limbii literare prin elemente de limbaj popular, arhaic etc..

Specii literare cultivate. Reprezentanți:

❖ specii dramatice: drama istorică (Victor Hugo, A. Pușkin), filozofică, lirică

(P.B.Shelly);
❖ specii lirice: meditația, elegia, romanța (Lamartine, V. Hugo);
❖ specii epice: legenda, balada (H. Heine), poemul (Lordul Byron, M. Eminescu),
nuvela (istorică, fantastică – E. A. Poe), romanul istoric, de aventuri, frescă
(Novalis, W. Scott, V. Hugo, Poe).
❖ La noi: C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, M. Eminescu ș.a.
 • Realismul: trăsături generale, reprezentanți, texte reprezentative

Curent literar-artistic manifestat, pe plan european, la mijlocul secolului al XIX-lea

(aproximativ 1830-1880), care pune accentul pe relația dintre artă și realitate.
Apariția realismului este favorizată de contextul social-istoric (revoluția industrială;
consolidarea burgheziei; dezvoltarea presei) și de factori culturali (curentul filozofic pozitivist,
avântul deosebit al științei, îndeosebi al științelor naturii), dar care continuă să se dezvolte în forme
specifice în secolul următor. Realismul este un curent polemic, apărut ca reacție la romantism,
respingând idealizarea, fantezia și subiectivismul excesiv al acestuia.
Autori ai unor manifeste ale realismului sunt: Sthendal, în romanul Roșu și negru (1830):
„...un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume”; Balzac, Prefața
la Comedia umană (1842): „literatura e ca o oglindă completă a moravurilor sociale”; pictorul
Champfleury, articolul Realismul (1857).

Trăsături:

✓ reprezentarea veridică a realității, surprinsă obiectiv ca într-o oglindă;

✓ interesul pentru aspecte ale societății burgheze a vremii, pentru moravurile unei
epoci, pentru influența mediului asupra individului;
✓ teme preferate: averea, familia, parvenirea;
✓ obiectivitatea perspectivei narative, narator omniscient, omniprezent, detașat;
✓ personaje tipice (reprezentative pentru diferite clase și categorii sociale) în situații
tipice; diversitatea tipologică/ personaje care să „concureze starea civilă” (Balzac);
destinul personajelor este condiționat de mediu, epocă, ereditate;
✓ se impune ca tip uman caracteristic parvenitul, iar ca valoare banul sau poziția
socială dobândită prin avere, relații, înșelăciune, căsătorie, moștenire etc.;
✓ complexitatea umană;
✓ tehnici narative: observația, analiza psihologică, fișa clinică, investigația, detaliul
semnificativ, digresiunea, introspecția și retrospecția, prim-planul, rezumatul,
anticiparea, basorelieful;
✓ limbajul este utilizat ca mijloc de individualizare a personajelor;
 ✓ renunțarea la convențiile stilului calofil, în funcție de problematica operei
realizându-se fie o apropiere de registrul științific, fie o asimilare a vorbirii
colocviale, populare sau prozaice, scopul fiind obținerea efectului de autenticitate;
✓ descrieri minuțioase;
✓ tehnica detaliului veridic, semnificativ;
✓ scriitorii au o atitudine critică față de societate;
✓ stilul impersonal și sobru;
✓ absența idealizării, respingerea lirismului;
✓ specii literare cultivate: roman, schiță și nuvelă psihologică; comedia și drama.

Reprezentanți:

❖ specii narative: romanul (Balzac, Stendhal, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Gogol,

Dickens, Mark Twain), schița (Cehov), nuvela psihologică;
❖ specii dramatice: drama socială, psihologică, de idei (Cehov, Tolstoi, Ibsen);
comedia (Gogol).
❖ În România, autori precum Nicolae Filimon, Ioan Slavici, I.L.Caragiale au publicat
scrieri realiste (romane, nuvele psihologice, comedii) în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, dar romanul realist s-a dezvoltat mai ales în perioada interbelică și chiar
după al Doilea Război Mondial (Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-
Bengescu, Marin Preda etc.).

Naturalismul

Este o doctrină estetică aflată în strânsă relație cu realismul, care, având drept țintă
fidelitatea față de realitate, se concentrează cu predilecție asupra aspectelor dure, brutale, ale
acesteia, a cazurilor patologice, reducând adeseori ființa umană la datele sale strict biologice.
Pentru scriitorul naturalist, importante sunt mai ales stările organice de natură nervoasă, ereditatea
și mediul social fiind principalele cauze care influențează comportamentul uman. Cel mai cunoscut
scriitor naturalist a fost francezul Émile Zola. În literatura română, influențe naturaliste se întâlnesc
mai cu seamă în creațiile lui I.L. Caragiale, Barbu Ștefănescu-Delavrancea și Liviu Rebreanu.
 • Simbolismul: estetica simbolismului: prezentare generală și reprezentanți; texte
reprezentative

Simbolismul a luat naștere în atmosfera intelectuală franceză de la jumătatea secolului al XIX-

lea, într-un moment de criză a gândirii și a sensibilității europene, propunând un salt fantast fără
precedent în literatură, determinat, în esență, de reconfigurarea raportului om-univers. Curentul se
înscrie, astfel, într-o tendință de renaștere a literaturii, cultivând o estetică a profunzimii, o „poezie
pură”, dezrobită de cauzalitatea fenomenelor, de experiența directă și de „fotografierea” naturii.
Anticiparea lui este realizată de creațiile lui Charles Baudelaire, iar manifestul propriu-zis este
semnat de Jean Moréas.

Estetica simbolistă

✓ cultivarea simbolului = poetul simbolist caută cheia de interpretare a unui univers de

semne pe care doar el, asemenea unui inițiat, le poate vedea, iar simbolul devine
mijlocul de revelare a acestora pentru cititor, însă nu prin semnificații consacrate și
transparente, ca în textul romantic, ci chiar prin ambiguitate și potențare a misterului:
„să evoci încetul cu încetul un obiect ca să arăți o stare de suflet, sau invers, să alegi un
obiect și să desprinzi din el o stare de suflet dintr-un șir de descifrări”. (Stéphane
Mallarmé);
✓ corespondența sau analogia între universul interior al eului poetic și universul exterior.
La simboliști, sentimentele eului liric determină aspectul universului exterior (ploaie
interminabilă, moarte, stradă pustie, imagini copleșitoare = imagini vagi, fără contur,
clarobscurul de tip impresionist);
✓ sinestezia (o îmbinare de imagini artistice);
✓ muzicalitatea = se realizează prin folosirea laitmotivului, tehnica refrenului, repetiții,
aliterații, asonanțe, onomatopee;
✓ spații poetice simboliste: orașul de provincie, taverna, parcul solitar, străzile pustii,
mahalaua sordidă etc.;
✓ teme: universul citadin, condiția poetului într-o societate ostilă, singurătatea, iubirea
morbidă (misterioasă), moartea, nostalgia marilor plecări, universuri exotice;
✓ motive: marea (semnifică infinitul, neliniștea, spațiu al unei iubiri aparte); ploaia
(element malefic); anotimpurile; spleen-ul (plictiseala); angoasa (neliniștea);
 halucinația, nervoza, monotonia, parcul solitar, acvaticul, instrumente muzicale,
cromatica.

Reprezentanți europeni: Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Jean Moréas, Rainer Maria
Rilke, Antonio Machado, Rubén Darío.

Simbolismul românesc

Este prima sincronizare reală cu literatura europeană, după cum remarcă și Lidia Bote în
lucrarea intitulată Simbolismul românesc. De asemenea, spre deosebire de mișcarea europeană,
simbolismul se suprapune, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu romantismul și realismul.

Se dezvoltă pe fundalul unei crize a limbajului poetic, „declanșată de Eminescu, care,

conducând la apogeu formula romantică, încheiase strălucit, însă definitiv, un ciclu, impunând cu
obligativitate deschiderea altuia”. (Zina Molcuț, Simbolismul european, vol. II)

Etape:

I. Etapa teoretizărilor – asociată, în principal, lui Alexandru Macedonski,

recunoscut ca teoreticianul simbolismului românesc. Germenele noii mișcări se află
în studiul Despre logica poeziei, apărut în revista „Literatorul”, în 1880. În scurt
timp, își câștigă adepți în rândul poeților noii generații (replică a „poeților
blestemați” din spațiul francez): Iuliu Cezar Săvescu, Mircea Demetriade, C.
Pavelescu și alții, urmați apoi de Ștefan Petrică, Dimitrie Anghel, Mircea Săulescu
etc.
II. Etapa tatonărilor simboliste, a experimentelor – un adevărat salt calitativ în
afirmarea simbolismului românesc îl reprezintă apariția spectaculoasă și
temperamentală a lui Ion Minulescu, insolit prin promovarea în poezie a ceea ce
este „nou, ciudat, bizar, exotic, superior”. El valorifică modalitățile noi de expresie
ale curentului, cultivă muzicalitatea versului și sugestia cuvântului neologic, dar
poezia sa este retorică, declamativă, trimițând către mirajul depărtărilor în timp și
în spațiu. Frecvent se intuiește nota gravă a discursului liric și tristețea dizolvă poza
retorică a eului.
III. Simbolismul autentic bacovian – apogeul curentului. Versurile sale reprezintă o
modelare intraductibilă a tristeții și a dezagregării eului, transmise prin sugestii și
corespondențe ale spiritului individual cu lumea, cu universul perceput în
dezordinea și ciclicitatea sa fatală. Într-un autentic spirit modern, poezia bacoviană
sintetizează temele și motivele simboliste, dar se înscrie într-o zonă mai largă, ce
anunță notele expresionismului și chiar descompunerea literarului conținută de
discursul avangardist.
 • Prelungiri ale romantismului și ale clasicismului în secolul al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, texte reprezentative. Tradiționalism

La începutul secolului al XX-lea, în literatura română se înregistrează câteva tendințe sau

direcții poetice:

→ epigonismul eminescian, reprezentat, în principal, de poetul Alexandru Vlahuță;

→ simbolismul, afirmat creator după 1900;
→ sămănătorismul și poporanismul, ca prime manifestări ale tradiționalismului ce se va
afirma pregnant mai târziu, în perioada interbelică.

Tradiționalismul reprezintă un tip de cultură, specifică unei spiritualități, care, indiferent

de epoca sau de curentul literar, se distinge de celelalte culturi ale aceleiași epoci. Uneori, el
desemnează numai cultura populară, ca rezultat al geniului colectiv, anonim și oral, de la sate sau
de la periferia orașelor. În literatura română interbelică, acest termen s-a folosit pentru a-i diferenția
pe moderniști, scriitori inspirați exclusiv din cultura occidentală, de colegii lor, tradiționaliștii, care
refuzau sursele externe, în favoarea celor consacrate în cultura română. Înțeles astfel,
tradiționalismul apare ca o continuare a direcției inaugurate de „Dacia literară” și „Junimea”, dar
într-o manieră radicală, respingând adaptarea la cultura modernă și conservând interesul pentru
valorile naționale.

Tradiționalismul românesc cuprinde trei curente înrudite prin apropierea de tradiția rurală
și diferite prin modul în care se realizează această apropiere: sămănătorism, poporanism și
gândirism.

1) Sămănătorismul – orientare care se încheagă în jurul revistei „Sămănătorul”, apărută

la București, în 1901, sub tutela lui Al. Vlahuță și a lui G. Coșbuc.
în articolul-program al revistei, intitulat Primele vorbe, ca și în poezia
„Sămănătorul” publicată de Vlahuță în primul număr al acesteia, se conturează
programul viitoarei orientări: scriitorii trebuie să cultive specificul național,
prin prezentarea vieții satului;
speciile cultivate de sămănătoriști: texte de mici dimensiuni, în versuri scurte,
poeme epice (idilele), schițe, povestiri în care narațiunea se împletește cu
descrierea;
 principalul ideolog al revistei a fost Nicolae Iorga.
trăsături:
o cultivarea paseismului (întoarcerea spre trecut) și idilismul;
o sentimentul dezrădăcinării;
o elogiul dreptății făcute de țărani pe cont propriu în maniera haiducilor
de altă dată;
o poezia peisagistă;
o inspirație istorică și rurală;
o idilizarea vieții satului și a țăranului, prin reducerea lor la o serie de
evenimente plăcute, legate de contactul cu natura, iubirea, cântecul și
poezia;
o prezentarea armonioasă a relației dintre boieri și țărani, condiționată de
apartenența boierilor la vechile familii aristocrate românești;
o considerarea vieții urbane drept un factor distructiv pentru sufletul
țărănesc pur, nealterat de orașul perceput drept un loc al pierzaniei;
o grija „întăririi și înălțării neamului acestuia”.
reprezentanți: Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Șt. O. Iosif, Duiliu
Zamfirescu.
2) Poporanismul – orientarea care se încheagă în jurul revistei „Viața românească”,
apărută la Iași, în 1906, sub conducerea lui C. Stere și avându-l ca secretar de redacție
pe Garabet Ibrăileanu.
curentul manifestă interes pentru viața rurală și pentru valorile poporului,
dar se deosebește de sămănătorism prin: evocarea unei existențe chinuite a
țăranilor, condamnați la munca trudnică și la mizerie (Goga); lipsa
educației corespunzătoare, a bolilor netratate, care aduc moartea timpurie
în lumea satului (Agârbiceanu);
din punct de vedere formal, apar tablouri descriptive sumbre, caracterizate
prin amestecul suferinței fizice și morale, care implică și un sentiment de
milă, de duioșie a autorilor, ceea ce conferă un pronunțat aspect liric
textelor;
obiective:
 o dragoste pentru popor;
o simpatie pentru sat și țărani, dar nu este idealizată viața la țară =
realismul viziunii;
o interes pentru luminarea poporului;
o critica aspră a nedreptăților făcute omului de rând;
reprezentanți: Calistrat Hogaș, G. Galaction, Mihail Sadoveanu, O. Goga,
I. Agârbiceanu.
3) Gândirismul – se naște în jurul revistei „Gândirea”, apărută la Cluj, în 1921, sub
direcția lui Cezar Petrescu.
are, la început, o orientare eclestică și grupează în jurul ei principalii
scriitori ai vremii: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, Vasile
Voiculescu, Ion Pillat;
cu timpul, revista trece sub influența lui Nichifor Crainic, iar din 1928, sub
conducerea lui, apar și alte publicații literare cu aceeași orientare: „Datina”,
„Ramuri”, „Gând românesc”, „Meșterul Manole”, „Sfarmă-piatră”;
Filosofia promovată în multe din articolele publicate în „Gândirea” se află
sub înrâurirea germanului Oswald Spengler, din Declinul Occidentului, în
care erau explicate deosebirile dintre cultură și civilizație și se proclamă
prăbușirea Occidentului sub povara lipsei de cultură, a mesianismului și a
civilizației. Multe dintre ideile sale sunt preluate și de către Blaga;
în articolele – program – Iisus în țara lui (1923), Parsifal (1924), Sensul
tradiției (1929 –, Nichifor Crainic promovează tradiționalismul culturii
române, conceput ca îmbinare între autohtonism și ortodoxism, între temele
și valorile naționale promovate de mișcările literare anterioare, pașoptism,
junimism și sămănătorism, și spiritualitatea ortodoxă, văzută ca un „coviltir
de aur” al bisericii române, ca o zare metafizică în care se proiectează toată
existența și aspirațiile poporului român;
Nichifor Crainic argumentează superioritatea culturii bizantine, negând
valoarea civilizației occidentale și criticând tendințele de occidentalizare a
culturii și a spiritului civic românesc, dar limitează orizontul culturii române
la un anumit balcanism cu tendințe autarhice;
 trăsături:
o reprezentarea unui sat arhaic, dominat de credințe străvechi,
precreștine, de mituri (ex: V. Voiculescu – Lostrița);
o prezența unor personaje biblice în viața profană (ex: Blaga – Paradis
în destrămare; V. Voiculescu – Poeme cu îngeri; T. Arghezi –
Psalmii);
o evocarea trecutului istoric într-o manieră mitologizantă (Mateiu
Caragiale – versuri);
o observarea unui vitalism în construirea personajelor, surprinse în
situații dilematice care conduc la o moarte tragică (Blaga – Meșterul
Manole);
o existența unei corespondențe între mediul geografic și desfășurarea
vieții interioare a personajelor (Blaga – Spațiul mioritic);
sinteză între tradiționalism și modernism (poezia lui Blaga asociază fondul
tradiționalist cu versificația modernă, iar tradiționalismul arghezian îmbracă
forme ermetice).

• Modernismul: prezentare generală, reprezentanți, texte reprezentative

a. În sens larg, modernismul reprezintă o tendință de înnoire în arta și literatura
secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor
noi principii de creație. Astfel, modernismul include curentele artistice
novatoare, precum simbolismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.
b. În literatura română, este o doctrină estetică promovată de Eugen Lovinescu
prin intermediul revistei și al cenaclului „Sburătorul”. Principalele sale lucrări:
Istoria civilizației române moderne (1924 – 1925) și Istoria literaturii române
contemporane (1926 – 1929). Teoriile lui Lovinescu pornesc de la ideea că
există un spirit al veacului (saeculum), care determină, în ansamblu,
sincronizarea culturilor europene. Astfel, civilizațiile mai puțin dezvoltate
suferă influența celor avansate. Teoria imitației (preluată de la sociologul
francez Gabriel Tarde) – popoarele evoluate exercită o influență benefică
 asupra celor mai puțin dezvoltate. Influența se realizează în două trepte: imitația
formelor și stimularea creării unui fond propriu.
→ Sincronismul – teoria imitației conform căreia civilizația și cultura se propagă
de la superior la inferior, fiind favorizată, în epoca modernă, de circulația rapidă
a informațiilor. Principiul sincronismului presupune accelerarea schimbului de
valori între culturi prin acceptarea elementelor care conferă noutate și
modernitate fenomenului literar. Pentru sincronizarea literaturii române cu
spiritul veacului, sunt necesare unele mutații de ordin tematic și estetic, care să
îndepărteze literatura română de tradiționalismul sămănătorist și gândirist și să
o înscrie în modernitate: trecerea de la realitatea preponderent rurală la una de
inspirație urbană; cultivarea prozei obiective; evoluția poeziei de la epic la liric;
intelectualizarea prozei și a poeziei; cultivarea romanului analitic și a
autenticității; parcursul cronologic al întâmplărilor din romanul tradițional fiind
înlocuit aici cu fluxul conștiinței.

Matei Călinescu identifică două tipuri de modernitate, istorică și artistică, aflate în

incompatibilitate ideologică.

Trăsături:

Conceptul modernism nu acoperă o mișcare literară și ideologică unitară. Tradițional, în

cultura occidentală, perioada modernă a fost considerată a fi început în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, odată cu revoluția industrială și consecința ei directă, dezvoltarea masivă a orașelor.

✓ spiritul modern este esențialmente efemer, dar, în același timp, este singurul la care
artistul are acces în timp ce creează;
✓ ruptura de tradiție și refuzul modelelor clasice, oricare ar fi aceasta;
✓ arta modernă este marcată de o permanentă nevoie de a inova și de un imbold de
negare constantă a realismului și naturalismului;
✓ dificultatea comunicării dublată de elitism;
✓ poezie ermetică, limbaj îndepărtat de cel cotidian;
✓ în privința prozei, jurnalul cunoaște o reală expansiune, ca text de graniță între
literar și nonliterar, romanul-eseu, colajul de scrisori sau documente, în toate
 acestea accentul fiind pus pe ideea de autenticitate și pe relatarea subiectivă, din
perspectiva personajului-narator.

Reprezentanți: Camil Petrescu, G. Călinescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Mihail

Sebastian, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mircea Eliade, Anton Holban ș.a.
 • Avangarda literară română: prezentare generală, reprezentanți, texte reprezentative

În accepție estetică, avangarda este o mișcare artistică specifică primelor decenii ale secolului
XX, care își propune să impună noi structuri artistice în dauna celor tradiționale, considerate
depășite.

„Prefer să definesc avangarda în termeni de opoziție și de ruptură în timp ce majoritatea

scriitorilor, a artiștilor, a gânditorilor își închipuie că sunt ai vremii lor, autorul de avangardă e
conștient că este împotriva timpului său.” (Eugen Ionescu, Discurs despre avangardă)

În 1922, la insistențele lui Tudor Arghezi, Urmuz publică primele proze.

Apare la București prima revistă de avangardă din România, Contimporanul (1922-1932),

condusă de Ion Vinea și unde pictorul Marcel Iancu se ocupă de prezentarea artistică. Revista a
promovat un „dadaism constructiv” mai moderat în manifestări decât al „colegilor” săi europeni,
în ciuda violenței unui Manifest activist către tinerime, semnat de Vinea în 1924 („Jos arta căci s-
a prostituat! Poezia nu e decât un teasc stors de glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă; Teatrul,
o rețetă pentru melancolia negustorilor de conserve..”).

→ Idei dominante: negarea ideii de literatură și a oricăror constrângeri formale,

proclamarea subiectivității absolute a artistului, plasată în opoziție cu
academismul anchilozat, dinamismul;
→ lirismul și interiorizarea sunt abolite în numele libertății absolute de creație care
permite orice abatere, atât de la estetica tradițională, cât și de la normele
gramaticale sau ale punctuației.

Alte reviste:

75 HP – număr unic: 1 octombrie 1924 și Punct (1924-1925) – colaboratori:

Ion Vinea, F. Brunea-Fox, Mihail Cosma, Ilarie Voronca și Marcel Iancu;
Integral (1925-1927) – sub redacția lui F. Brunea-Fox; colaboratori: Ion
Călugărul, Ilarie Voronca, pictorul M. H. Maxy ș.a.
o primele ecouri ale suprarealismului;
unu (1928-1932) – condusă de Sașa Pană – cea mai „zgomotoasă” dintre
revistele avangardiste românești. Colaboratori: Geo Bogza, Victor Brauner,
 Ion Vinea ș.a.; idolii grupării: Urmuz și Tristan Tzara, ale căror texte au fost
strânse pentru întâia oară în două pachete, imprimate într-un tiraj limitat la
editura omonimă;
o orientarea revistei este apropiată de linia suprarealismului, cu tot
ceea ce presupune acesta: supremația visului, imaginația, eliberarea
expresiei umane de sub toate formele rigide, dicteul automat;
Urmuz (1928) – sub direcția lui Geo Bogza;
XX – literatură europeană (1928-1929);
Alge (1930-1931);
Viața imediată (1933).

La începutul anilor 1930, în URSS și apoi în Germania hitleristă, avangarda va fi interzisă,

fiind considerată „nepartinică”, fie „degenerată”. Operele de artă moderne sunt scoase din muzeele
germane, unele sunt distruse, altele, vândute unor colecționari din SUA.

Un al doilea val avangardist, cu direcție suprarealistă, se va manifesta după 1945, atât în

România, prin poeți precum Gellu Naum, Virgil Teodorescu sau Paul Păun, cât și în restul Europei
și în America de Nord.

Ultima manifestare importantă a avangardei a fost Expoziția internațională a

suprarealismului de la Paris, din anul 1947.

Trăsături:

✓ negația – tinde să depășească adesea teritoriul esteticului și să devină un adevărat

stil de viață, nonconformist, voit șocant;
✓ spiritul ludic – a fost o formă mai puțin agresivă, dar tot atât de eficace a negației;
✓ mobilitatea, teama de formulă ca expresie a nemișcării sunt alte trăsături ale
avangardei. Artiștii se împotrivesc „clasicizării”, „refuză capodopera”, „exaltă
insuccesul”, tocmai pentru că neagă tradiția care tinde să se eternizeze prin
intermediul capodoperei;
✓ ruptură totală de trecut, experiment.
 • Orientări în literatura română postbelică: neomodernismul, onirismul etc., prezentare
generală, reprezentanți, texte reprezentative

La începutul perioadei postbelice, în contextul instaurării treptate a noului regim politic,

literatura română își începe lungul drum al supraviețuirii și al rezistenței în raport cu puterea
conducătoare. Se produce, astfel, o inevitabilă fisură în dorita organicitate a literaturii noastre,
cauzată de impunerea realismului socialist, după modelul sovietic devenit rețetă unică de
construire a „omului nou”.
În ciuda imixtiunii politicului, care a dus la o abundentă maculatură propagandistică și la
compromisuri estetice, în perioada postbelică se scriu și se publică, totuși, cărți de valoare, iar
altele rămân în categoria „literaturii de sertar”, care va fi redescoperită după 1989.

Neomodernismul
Manifestat în perioada așa-numitului dezgheț ideologic din anii 1960, neomodernismul este o
direcție literară dezvoltată în continuarea modernismului lovinescian, care își propune – pe fondul
nevoii de a se diferenția de poezia realist-socialistă a momentului – revitalizarea și recuperarea
modelelor interbelice, într-un adevărat „remake modernist” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a
literaturii române)
Trăsături:

✓ poezia se liricizează, părăsind realismul socialist;

✓ expansiunea imaginației;
✓ sevirimentul;
✓ luciditatea și fantezia;
✓ sensibilitatea și ironia;
✓ erotismul și confesiunea;
✓ elemente suprarealiste și ermetice;
✓ cultivă universul afectiv al omului contemporan;
✓ formulele artistice se diversifică, poezia devenind uneori „alchimie verbală”;
✓ se manifestă preferința pentru metaforă;
✓ poeții construiesc un limbaj surprinzător sau unul simplu, implicând parodia și umorul.

Reprezentanți: Nichita Stănescu, Marin Sorescu.

 • Postmodernismul: prezentare generală, reprezentanți, texte reprezentative

Postmodernismul este o mișcare, o orientare în cultura universală, manifestată în a doua

jumătate a secolului al XX-lea, conștientizată și accentuată în anii 1980, deși termenul de
postmodernism a fost utilizat încă din deceniul al IV-lea.
Prin raportare la modernism, postmodernismul se definește atât ca o continuare a acestuia, cât
și în opoziție față de anumite tendințe ale acestuia. Dacă modernismul rupe tradiția,
postmodernismul înglobează experiența estetică anterioară, o recuperează creator și ironic, ludic
și parodic. Dacă scriitori moderniști erau preocupați de producerea textului, de actul creației, adică
de autoreferențialitate, postmoderniștii redau autorului și operei importanța pierdută, se deschid
din nou spre lume, spre real, de exemplu prin biografism și poezia cotidianului.
Operele postmoderne au caracter hibrid, se adresează minorității cunoscătorilor, dar atrag și
publicul larg cu ajutorul unei strategii a seducției, a jocului și a impurității, adică a amestecului de
genuri, specii și coduri de comunicare.
Pentru cultura română, procesul de sincronizare a început târziu, prin anii 1980, subteran și,
evident, împotriva tendinței oficiale impusă de partidul comunist care încuraja o literatură
„modernistă”, în fond o întoarcere la un tip de sensibilitate poetică aparținând perioadei interbelice.
Primele reacții împotriva poeticii moderniste au apărut pe la jumătatea anilor 1960, odată cu
„grupul oniric” (Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag). Lor li se
va adăuga Școala de la Târgoviște, care îi reunește pe prozatorii Radu Petrescu, Mircea Horia
Simionescu, Costache Olăreanu.
Alte nuclee au fost „Cenaclul de luni” (1977-1984) condus de Nicolae Manolescu și cenaclul
„Junimea”, din anii `70-’80, condus de Ov. S. Crohmălniceanu. Sunt anii în care se impune în
literatură Generația ’80, cu siguranță cea mai orgolioasă dintre cele ce s-au manifestat în ultima
jumătate de secol.

Trăsături:

✓ estetica postmodernismului este atrasă de formele complicate și varietatea elaborată;

✓ cultivă expresia și comentariul aluziv, citatul, anacronismul intenționat, amestecul de
stiluri, toate ca modalități ludice ale dialogului cu trecutul;
✓ Mircea Cărtărescu accentuează latura autobiografică, realistă, orală și prozaizantă a
curentului, iar Ion Bogdan Lefter evidențiază legăturile dintre postmodernism și
experimentul literar românesc din anii `60-`70 (grupul oniric, Școala de la Târgoviște);
✓ în proză, postmodernismul presupune „textualism, un nou mod de a organiza povestirea
sau romanul; trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecția pentru
fragment și o nouă relație cu cititorul” (Eugen Simion);
✓ autoironia, parodia, pastișa, plăcerea jocului;
✓ înclină spre forme deschise, provizorii, este un discurs al ironiei și al fragmentelor,
implicând arta și științele, marea cultură și cultura populară, partea și întregul;
✓ hibridizarea genurilor și a speciilor, spiritul contradictoriu, deconstructivismul, spiritul
integrator și toleranța;

Reprezentați:

❖ în literatura universală: Jorge-Luis Borges, Vladimir Nabokov, Italo Calvino, Milan

Kundera ș.a.;
❖ în literatura română: Mircea Cărtărescu, Ioan Groșan, Florin Iaru, Traian T.
Coșovei, Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Matei Vișniec ș.a.
 • Tendințe în literatura română actuală

Cristicul și istoricul literar Dan C. Mihăilescu afirma: „Au dispărut egoficționarii, romanul de
gașcă și sictir și a apărut romanul construit. Adică au apărut Doina Ruști, Filip Florian, autori care
nu se mai hrănesc din acneea adolescenței și care construiesc. Mai sunt Horia Ursu, Dora Pavel,
sunt 10-15 autori și încă mai aștept de la generația `80. Încă mai aștept romanul lui Florin Iaru,
încă îl mai aștept de Mircea Cărtărescu cu un roman serios, profund, precum Orbitor, lucrat în
maniera de succes de la De ce iubim femeile. Cam ăsta ar fi viitorul lui, să poată să facă acum ceva
gen Mario Vargas Llosa și sper să facă o Conversație la Catedrală sau un Război la sfârșitul lumii.
Cărtărescu este încă un autor cu potențe foarte mari. Când toată fabulația lui și toată fantasmagoria
se vor înșuruba perfect cu realismul psihologic o să vedem romane...! De fapt, mi-a și spus că
lucrează, într-adevăr, la primul lui roman cu adevărat!”

Reprezentanți:

❖ `90: Cristian Popescu, Ioan S. Pop, Adrian Alui Gheorghe;

❖ 2000: Marius Ianuș, Dumitru Crudu, Dan Sociu.