Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, În românește de Virgil Tănase, Prefață

de Alexandru Sincu, Editura Univers, București, 1973.

Prefață – Alexandru Sincu

„Pentru explicarea esenței fantasticului, Todorov alege perspectiva receptării. Cele trei
condiții pe care fantasticul le-ar pretinde se referă, într-o măsură sau alta, la cititor: să se lase
de bunăvoie pradă iluziei realiste ca să poată fi pus în condiția ezitării între o explicație natura
și alta supranaturală a evenimentelor; ezitarea cititorului trebuie să capete o reprezentare în
discurs; în fine, cititorul trebuie să refuze, în egală măsură, o posibilă interpretare alegorică,
dar și interpretarea poetică.” (p.15)

„Expresia „literatură fantastică” denumește o modalitate a literaturii, sau, așa cum spune în
mod curent, un gen literar.” (p.19)
„miezul fantasticului”: „Într-o lume care este evident a noastră, cea pe care o cunoaștem, fără
diavoli și silfide și fără vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile
acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una dintre cele
două soluții posibile: ori este vorba de o înșelăciune a simțurilor, de un produs al imaginației,
și atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte
integrantă din realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt necunoscute.
Ori diavolul este o iluzie, o ființă imaginară; ori există într-adevăr, aidoma tuturor celorlalte
ființe vii, numai că el nu poate fi întâlnit decât foarte rar.” (p.42)
„Fantasticul este ezitarea cuiva care nu cunoaște decât legile naturale pus față în față cu un
eveniment în aparență supranatural.
Așadar, conceptul de fantastic se definește în raport cu cele de real și de imaginar, iar acestea
două merită mai mult decât a fi doar menționate.” (p.42)
„Așadar, fantasticul duce o viață plină de primejdii și poate să dispară în orice clipă. Mai
curând decât un gen de sine stătător, el pare a reprezenta linia de demarcație între celelalte
după genuri amintite: anume straniul și miraculosul.” (p.59)
„Se poate spune că numitorul comun al acestor două teme, metamorfoza și pandeterminismul,
este ruptura (adică, în același timp, punerea ei în lumină) limitei dintre materie și spirit.” (p.
138)
În lumea supranaturală, „timpul pare suprimat, el se prelungește cu mult dincolo de ceea ce
considerăm posibil” (p. 142)
Principiul pe care l-am descoperit se lasă desemnat ca fiind punerea sub semnul întrebării a
limitei dintre materie și spirit. Acest principiu va da naștere mai multor teme fundamentale: o
cauzalitate de tip particular: pandeterminismul, multiplicarea personalității, ruperea limitei
dintre subiect și obiect; în fine, transformarea timpului și spațiului.” (p.143) „teme ale eului”
„Temele eului puteau fi interpretate ca expresie a relației omului cu lumea, a sistemului
percepție-conștiință. Aici este vorba despre cu totul altceva: dacă vrem să interpretăm temele
tuului la același nivel de generalitate, trebuie să spunem că este mai degrabă vorba despre
relația omului cu propria sa dorință și, prin însăși acest fapt, cu propriul său inconștient.” (...)
„Dacă temele eului implică prin esență o poziție pasivă, se observă, în schimb, aici, o
viguroasă acțiune, având drept obiect lumea înconjurătoare; omul nu mai rămâne un
observator ideal, el intră într-o relație dinamică cu alți oameni.” (p.164)
„Eul semnifică relativa izolare a omului în raportul său cu lumea pe care o construiește,
accentul fiind pus pe această înfruntare fără a trebui numit vreun intermediar. Tuul, în
schimb, ne trimite exact la acest intermediar și la baza rețelei ei se găsește o relație cu trei
termeni. Această opoziție este asimetrică: eul este prezent în tu, dar nu și invers. ” (p.180)