Adrian Marino, Dicționar de idei literare, I, 1973.

Fantasticul

„<<Fantasma>> fiind produsul imaginației sau fanteziei, fantasticul definește, în egală

măsură, produsele celor două facultăți, considerate mult timp ca sinonime.” (p.655)

„Din perspectivă logică, fantasticul se sustrage oricărui control rațional, oricărei ordini
previzibile. Fapt care-i conferă un caracter haotic, inconstant și arbitrar” (p.656)

„Admiterea consecventă a principiului fanteziei creatoare duce la concluzia (aparent

paradoxală) că orice operă literară este în sens extensiv „fantastică””. (p.658)

„Identificarea creației cu regimul fanteziei producătoare de fantastic este perfect legitimă,

întrucât mecanismul se dovedește peste tot unul și același: creație, combinație, sinteze de noi
imagini.” (p.658)

„Capacitatea fanteziei de a realiza o lume autonomă, secundă, în sens heterocosmic, ne

proiectează cu și mai mare îndreptățire în plin regim fantastic, pentru care „anormalul”
reprezintă condiția normală, obligatorie. Orice literatură, care scapă categoriei adevărului sau
falsului obiectiv, devine prin definiție fantastică.” (p.659)

„Cu atât mai mult cu cât creației fantastice i se recunoaște și un alt caracter fundamental al
oricărui tip de imitație: verosimilitatea. Fantastic este „credibil”(Charles Nodier)” (p.660)

Esența raportului fantastic „este relația surprinzătoare între elementele realității, cuplarea
insolită, fără tranziție, a două sau mai multe planuri ale cunoașterii, nu neapărat simetric
contradictorii (finit-infinit, teoretic-practic etc., în spiritul idealismului romantic).” (p.660)

„Fantasticul are cu alte cuvinte un caracter strict funcțional; orice raport fantastic distruge un
echilibru preexistent, o stare anterioară de armonie ori stabilitate, înlocuită printr-un nou
echilibru, ce i se substituie și care deschide posibilitatea unei noi rupturi.” (p.661)

„Emoția fantasticului, spre deosebire de a poeticului, exprimă o stare de confuzie, tulburare,

mai precis de „criză”, cu nuanțe dispuse pe o scară gradată, de la simpla neliniște la
paradoxul spaimei. În aspectele sale inocente, benigne, fantasticul produce doar o stare de
incertitudine, de presimțire a unei posibile răsturnări de situație. Prezența sa deconcentrează,
subminează o certitudine, de foarte multe ori este zguduită certitudinea însăși. În această
împrejurare, ceea ce ne invadează este senzația de inexplicabil, straniu, mister, asimilat unei
primejdii potențiale, iminente. Încă un pas și ceea ce ne stăpânește este frica, spaima,
teroarea.” (p.661)

„Sensul sistemului fantastic de relații este contrazicerea, ruperea inopinantă a ordinii sau
coerenței preexistente, răsturnarea subită a unor situații constante, stabile.” (p.662)
„ruptura” fantastică nu poate fi niciodată integrală”

„Un fantastic pur interior, integral individualizat, perceptibil doar de o singură conștiință,
reprezintă fie un caz de alienare, de solipsism ireductibil, fie de dizolvare într-o stare
psihologică lipsită de orice conținut estetic.” (p.662)

„Ruptura semnificând negația, definiția fantasticului implică în mod necesar o serie de

determinări „negative”, de ordinul unor imposibilități sau anormalități latente ori manifeste.
Din această cauză, vocația fantasticului se relevă, figurat vorbind, de esență „demonică”,
personajul fantastic tipic fiind Satan, simbolul tuturor degradărilor, pervertirilor și
răsturnărilor posibile. O pseudometafizică a fantasticului ar scoate, din aceeași împrejurare,
concluzia că spiritul său ontologic ar fi răul, subminarea sistematică a ordinii universale,
negarea oricăror constante și valori, răsturnarea întregii legități cosmice. Motiv pentru care
viziunea eshatologică a „sfârșitului lumii”, cataclismele teribile, căderea în ruină, prăbușirea
de orice speță (casa Usher, la Poe) primesc puternice valențe fantastice.” (p.663)

„Universul fantastic se despică și se regrupează altfel. „Deformarea” constituie stilul său

specific de reorganizare, de reconstrucție coerentă în planul ficțiunii.” (p.663)

„Pentru ca fantasticul să-și impună regimul este nevoie de o adevărată fisură a ordinii
existente, de o irupție directă, brutală și invincibilă a „misterului” în cadrul mecanismelor și
previziunilor cotidiene ale vieții: invazia sacrului în interiorul ordinii laice, profane; a
supranaturalului în mijlocul naturalului; a faptului inadmisibil, absurd, imposibil, monstruos,
în plin determinism comod și previzibil. Ruperea ordinii imperturbabile a realității produce
mai întâi confuzie, apoi neliniște, în cele din urmă spaimă, întrucât în noi se răsfrânge însăși
teroare subminării ordinii universale. Fantasticul devine echivalentul unei adevărate crize a
ideii de cauzalitate și legalitate, al unei subversiuni integrale a normelor realității. O lume
arbitrară ia locul celei comune și rezultatul produce senzație de panică.

Mecanismul fantastic „antirealist” constă, după toate indiciile, în alterarea sau combinarea a
patru procedee: a. Suprapunerea (...)de unde o serie nesfârșită de metamorfoze, combinații și
ambiguități; b. Dilatarea și comprimarea perspectivelor și proporțiilor, creatoare ale
fantasticului apropierii și distanțării, micro- și macroscopiei, fenomenelor de miniaturizare
sau gigantism, explorărilor în infinitul mare și infinitul mic etc.; c. Intensificarea
observațiilor, detaliilor, concretului, metodă care dă realității aspecte halucinante; (...) d.
Multiplicarea și proliferarea obiectelor.” (p. 664)

„Suprapunerea viață/moarte este, între toate, revelatoare și simbolică pentru acest procedeu
tipic fantastic al interferenței de planuri.(p.666)

„Răsturnării ordinii previzibile a realității îi răspunde, pe plan rațional, contradicția dintre

logic și ilogic. (..)

„Visul fiind „metoda” cea mai normală și universală de „adormire” a rațiunii, oniricul – sub
toate formele – constituie un domeniu de predilecție al fantasticului” (p.669)

„Ruperii de realitate, de rațiune și semnificație, îi corespunde, ca o corelație inevitabilă,

părăsirea timpului prezent, modificarea neașteptată a ordinii temporale obiective. Fantasticul
introduce în literatură o nouă dimensiune a duratei, un alt ritm al succesiunii momentelor, o
cronologie inedită a evenimentelor, realizată prin patru metode: înghețarea, încetinirea,
accelerarea și inversarea timpului. (p.673) „Timpul fantastic are toate sensurile și ritmurile
posibile.”

„Fantasticul exprimă visul treaz al individului, saltul dincolo de aparențe, escamotarea

realității cenușii, mecanizate sau brutale.” (p.679)

„Întreg fenomenul fantastic are prin urmare acest caracter dual, compensatoriu, de răsturnare,
contrabalansare și dedublare: echilibru/ruptură, raționalitate/iraționalitate,
posibilitate/imposibilitate, lege/excepție, suflet/trup.” (p.679)

„Contradicție, alternativă, indecizie perpetuă, aceasta este legea psihologică a fantasticului.”

(p.684)