1.

Se pregăteşte executarea prin spânzurare a sublocotenentului ceh Svoboda, din

armata austro-ungară, pe frontul rusesc al primului război mondial, pentru tentativă
de trecere la inamic. Sentimentul soldaţilor faţă de situaţia lor îl indică reacţia
caporalului care îi comandă pe cei însărcinaţi cu pregătirea gropii şi a
instrumentului de supliciu final: „– Ce viaţă mai e şi asta… Încotro te uiţi, numai
moarte şi morminte şi morţi…”, murmură acesta pentru sine, după ce scuipase
cuprins de scârbă. În opoziţie cu el, locotenentul Apostol Bologa, proaspăt sosit la
faţa locului, aferat „Examină groapa mormăind ceva, nemulţumit, şi pe urmă
ridicând ochii apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului,
parcă ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă.”.
De faţă este şi un căpitan, ajuns cu puţin timp înaintea locotenentului, care se
prezintă celui din urmă drept Otto Klapka, ceh, atunci venit de pe frontul italian şi
ofiţer în rezervă mobilizat, de meserie avocat, cu specificaţia că fusese mutat în
regimentul de artilerie cincizeci, al locotenentului. Noului său coleg, Apostol
Bologa îi prezintă, cu indignare, fapta condamnatului, drept răspuns la întrebarea
celui dintâi: „– Un sublocotenent ceh, Svoboda… mai mare ruşinea pentru corpul
ofiţeresc… A fost prins tocmai când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi
planuri. Ruşinos şi revoltător!”.
După sosirea convoiului cu condamnatul, Apostol îl aude pe acesta spunându-i
preotului că vrea să moară mai repede, apoi constată cum „în vreme ce pretorul
înşiruia crimele şi hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de sub
ştreang se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră,
învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă. Pe Bologa, la început,
privirea aceasta îl înfricoşă şi îl întărâtă. Mai pe urmă însă simţi limpede că
flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare
dureroasă...”.
Întors la locul unde este încartiruit, după execuţie, Apostol Bologa încearcă să îşi
domolească remuşcările: „Totuşi, pe când asculta în suflet dovezile liniştitoare, în
tavanul cu grinzi negre, se iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai
lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mândră, tulburătoare, ca o
chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase.”.
 2. Doina cântată de Petre, ordonanţa sa, îi reaminteşte locotenentului copilăria
petrecută în Parva, comună de lângă Năsăud, şi de tatăl său, avocat, despre care
naratorul arată că „Deşi scump la vorbă şi veşnic serios, avea un glas pătrunzător
de fierbinte, dovedind o inimă blândă şi un suflet încordat de viaţă lăuntrică. A
fost feciorul cel mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a cărui familie
rămăsese, ca un trofeu, amintirea strămoşului Grigore, fruntaş în răscoala lui
Horea şi tras pe roată, la Alba Iulia, după potolirea ţăranilor.”.
Apostol s-a născut pe când tatăl său era în închisoare, drept cel mai tânăr
condamnat în procesul Memorandum-ului, pentru ca la întoarcere acasă copilul să
îl simtă ca pe un străin cu principii de viaţă severe, în opoziţie cu căldura unei
mame care „Lipsită de iubire [...] şi-a găsit în copil o ţintă de viaţă.”, educându-l
în credinţa fierbinte în Dumnezeu. Drept urmare, la vârsta de şase ani, în timpul
unei rugăciuni în biserică, Apostol a avut viziunea divinităţii, „ca o lumină de aur,
orbitoare, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de
mamă...”.
Moartea tatălui, înainte de încheierea liceului, urmat la Năsăud, îl făcuse să-şi
piardă credinţa („a simţit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire
veche”), relatează în continuarea naratorul ceea ce-şi va fi reamintit eroul său. Un
alt eveniment important al vieţii lui s-a desfăşurat la Budapesta unde, ca student în
filosofie, sub influenţa unui profesor al său, tânărul devenise adeptul teoriei
supremaţiei colectivităţii, a statului, în raport cu individul, dar sosit în vacanţă la
Parva, unde „statul era privit ca un vrăjmaş”, i se clatină convingerile.
Tot în Parva, Bologa s-a logodit cu fiica unui avocat local, Domşa, ca urmare a
faptului că tatăl fetei a favorizat apropierea dintre cei doi. Şi pentru că izbucnise
războiul iar Marta vădeşte admiraţie pentru faptele de arme, Apostol se înrolează
ca voluntar, în ciuda opoziţiei alor săi („Să te baţi tu pentru ungurii care ne bat pe
noi? Dar când ai o patrie ca a noastră nu eşti deloc obligat să te îmbulzeşti la
datorie, ba dimpotrivă!”, se indignase viitorul socru).
3.Dintr-o scrisoare a mamei, Apostol află că bătrânul protopop Groza, cel care o
cununase, a fost închis, în ciuda faptului că avea optzeci de ani, pârât fiind
autorităţilor de către notarul Pălăgieşu, deoarece, scrisese ea, „protopopul a
predicat de pe amvon precum ca să nu ne lepădăm limba strămoşească şi nici
credinţa în Dumnezeu, ci să le păstrăm cu sfinţenie.”. Şi tot de la mamă are ştiri şi
aprecieri neliniştitoare despre Marta: „fata-i bună şi are suflet de ceară, doar că-i
nepricepută în viaţă. Mereu îmi spune că i-e dor de tine, dar iarăşi nu poate sta
nici ea prea retrasă şi trebuie să mai glumească cu cei ofiţeraşi de pe aici, că
aşa-s vremurile.”.
4.În timpul unei discuţii la popotă prilejuită de execuţie, locotenentul evreu Gross
condamnă statul de pe poziţii anarhiste, susţinând în principiu că nici un fel de stat
nu are dreptul să dispună de soarta vreunui om, căci „omul e mai presus de orice”.
Iar locotenentul Varga, nepot al profesorului din Budapesta pe care îl admirase
Apostol şi prieten al acestuia din urmă, elogiază statul multinaţional austro-ungar,
ridicând datoria faţă de stat deasupra datoriei faţă de naţiune.
Invitându-l la el pe Klapka, noul său comandant, Apostol Bologa îi arată, pe drum,
lumina unui reflector rusesc, care îi obsedează pe combatanţi, afirmă locotenentul
(„Ispiteşte, mereu ispiteşte lumina!… Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în
stare s-o înăbuşe…”).
 5.Căpitanul Klapka, după ce face o inspecţie bateriei conduse de Bologa,
mărturiseşte locotenentului laşitatea sa, datorată copiilor şi soţiei, dorinţei de a-şi
revedea familia. Pregătise o tentativă de dezertare la inamic pe frontul italian, dar a
renunţat, de teamă, în ultimul moment, iar de camarazii cu care pregătise
dezertarea s-a lepădat „ca de lepră”, zice Klapka, după ce au fost prinşi „între
linii, cu planuri şi hărţi cu secrete”. În timpul execuţiei, într-o „pădure a
spânzuraţilor”, sub ştreang ochii camarazilor săi „Străluceau cumplit ca nişte
luceferi prevestitori de soare”.
Dar pe cel căruia i se confesase „Glasul căpitanului, în care bâlbâia numai frica,
începu să-l indigneze. Se stăpânea, simţind însă cum i se infiltra ura în sânge, cum
îi alerga prin toate vinele, ca o otravă.”.
6.O altă reacţie a locotenentului provocată de discuţia cu superiorul său a fost
profunda nelinişte interioară, pe care şi-o maschează faţă de sine însuşi prin
pregătirea operaţiunii de distrugere a reflectorului inamic – „Îi clocote inima şi
creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se
prăbuşi pe scaun, în faţa hărţii, agăţându-se de compas ca de o nădejde
mântuitoare.”.
Alinarea, atât cât se putea, îi vine de la discuţia cu Petre („Era om de peste treizeci
de ani, înalt, spătos, cu mâinile ca nişte lopeţi, cu obrajii osoşi şi cu ochi nespus de
blânzi, în care pâlpâia evlavie şi resemnare.”), care îşi acceptă liniştit, fatalist,
destinul („Pedeapsa lui Dumnezeu, don locotenent” – aceasta reprezenta pentru el
războiul şi complicaţiile sale).
7.Urmează nopţi liniştite, în cursul cărora Bologa „se bucura simţind că
primenirea lui sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea inima, pe când vechea
«concepţie», [cea referitoare la supremaţia datoriei faţă de stat în raport cu datoria
faţă de neam, n. n.] pentru care douăzeci şi şapte de luni şi-a primejduit viaţa, a
fost veşnic severă, ca o mamă vitregă.”. O linişte iluzorie însă căci, atunci când
află, de la Klapka, drept ştire confidenţială, că divizia lor urmează a fi mutată pe
frontul cu România, va avea, drept răspuns, o puternică reacţie de respingere
(„acolo nu pot merge... Acolo presimt că am să mor... Şi nu vreau să mor!”), după
care completează: „-Decât să mă duc acolo, mai bine trec la muscali, şopti atunci
Apostol, uitându-se drept în ochii căpitanului.”.
8.Apostol Bologa se hotărăşte să se prezinte la raport, generalului de divizie Karg,
spre a-i solicita mutarea pe un alt front decât cel românesc, bizuindu-se pe faptele
de arme şi decoraţiile primite, idee ce i se pare salvatoare, realizabilă şi îl linişteşte,
adăugându-i şi speranţa de a distruge reflectorul rusesc cu tunurile bateriei sale,
drept argument suplimentar în ochii generalului.
Intenţia de a distruge reflectorul îi reuşeşte, însă cu câteva clipe înainte are trăiri
contradictorii, căci mai întâi „simţi o ură năprasnică împotriva luminii care îl
îmbrăţişa fără voia lui. Dar când vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să
corecteze tragerea tunurilor, nu-şi mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea
razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară
îndrăgostită, ameţindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neştire, ca un
copil lacom, întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat: –
Lumina!… Lumina!”.
9.Chemat de generalul Karg, acesta îl felicită călduros pentru distrugerea
reflectorului, considerându-l erou, şi îl anunţă ca va primi cea de-a medalie,
medalia de aur pentru vitejie, prilej pentru locotenent de a solicita generalului
rămânerea pe frontul rusesc ori mutarea pe frontul italian. Generalul va fi la
început intrigat de cerere („Nu pricep însă de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea
are o misiune sfântă în Ardeal!”), apoi, dându-şi seama că Apostol Bologa este
român, îl acuză, în urma precizărilor acestuia („mă aflu într-o imposibilitate
morală…”): „Fiecare cuvânt al d-tale ar merita un glonte! Gândurile ce se ascund
în dosul cuvintelor d-tale sunt criminale!…”.
10.Drept urmare a cuvintelor generalului, locotenentul îl informează pe Klapka
despre intenţia de a dezerta la ruşi, cu precizarea că „Acum o lună, chiar acum trei
zile, nici n-aş fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare... M-aş fi dispreţuit eu însumi
cel dintâi... Fiindcă până azi am fost alt om... Îmi face impresia, când mă uit
înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin...”, ceea ce îl determină pe căpitan să
se disocieze de el („eu nu vreau să ştiu nimic… nimic… Eu mă spăl pe mâini…”).
11. Bologa studiază cu atenţie harta, pregătindu-şi trecerea la inamic, dar se
declanşează un atac, iar el va fi rănit de explozia unui obuz, pe când se afla în
punctul de observaţie: „În faţă, numai la câţiva paşi, se despică cerul, şi un vârtej
cumplit smulse acoperişul observatorului. Apostol primi un cuţit în piept şi o
lovitură în cască. Apucă cu amândouă mâinile teodolitul, ca să nu se răstoarne.
Apoi i se păru că se ridică în sus şi deodată se pomeni iar la pământ, cu o durere
crâncenă în coapsă…”.