ZAHARIA (SCÎRLET) MARICICA DOINIȚA

ANUL I

CARACTERIZAREA LUI APOSTOL BOLOGA DIN ROMANUL „PĂDUREA

SPÂNZURAȚILOR” de CAMIL PETRESCU

Critica literară a relevat tragismul acestui personaj central măcinat de două obsesii infiltrate
adânc în conștiința sa. Una-vocea tatălui său pe care i se pare mereu că o aude și din care rezultă
principiile morale superioare fundamentale în care a crescut :„Să năzuiești mereu a dobândi stima
oamenilor , și mai ales pe a ta însuți.De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul , gândul
cu vorba și vorba cu fapta , căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și
lumea de afară ! Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român .”Cealaltă-
conflictul psihologic , pe care îl trăiește eroul între conștiința apartenenței sale la neamul
românesc și datoria față de statul austro-ungar în condiții-limită ale războiului , care justifică
prima absesie .
Simbolistica romanului este bogată , unele elemente – simbol devenind
laitmotive:spânzurătoarea , privirea, lumina , timpul ,vântul , ceața .Tehnica simbolului asigură
unitatea acțiunii și a evoluției în spirală a conștiinței lui Bologa .
Scriitorul folosește ca tehnică narativă introspecția , retrospecția , portretul direct al autorului ,
dialogul și monologul interior , coborând cu analiza până în zonele cele mai adânci ale conștiinței
individuale și ale subconștientului , cu sinuozitățile lor.
Din caracterizarea directă făcută de autor , aflăm că ,Apostol Bologa ,era „aproape de
douăzeci de ani , înăltuț , foarte zvelt , cu o frunte albă foarte frământată , cu părul castaniu lung ,
și dat pe spate , având ceva din înfățișarea tinerilor de la începutul secolului trecut , gata să moară
pentru un dor . Pe cât inima îi clocotea de o poftă năpraznică de viață , pe atât mintea lui se
zbuciuma cu întrebări tainice , suferind ori de câte ori , în căutarea explicației se izbea de zidurile
începutului și sfârșitului între care e mărginită cunoștința omenească. Se făcuse gânditor , chiar
visător , cu apucături romantice , cu hotărâri încăpățânate”.
Apostol Bologa este fiul aprigului avocat memorandist , Iosif Bologa , condamnat la doi ani de
închisoare , și al Mariei care avea pentru copilul ei „o dragoste idolatră ”și al cărui suflet
era„ plin de credință în Dumnezeu ”, reproșându-și chiar dacă nu cumva își „iubește odrasla mai
mult decât Atotputernicul ”.
Îndoctrinat de mama sa , Bologa își pierde credința în Dumnezeu atunci când își pierde tatăl :
„Am pierdut pe Dumnezeu ”.
Moartea neașteptată a tatălui îi declanșează prima criză de conștiință.Găsește în el „dorința de
a cunoaște , de a găsi răspunsuri precise ”.
Ca student la Facultatea de Filosofie din Budapesta își făurește o concepție de viață bazată pe
ideea datoriei față de stat considerând că „omul singur nu e cu nimic mai mult decât un
vierme...numai colectivitatea organizată devine o forță constructivă . ... eu nu afirm că statul nostru
e bun ! ...dar câtă vreme există , trebuie să ne facem datoria ”...
Bologa se înrolează în armata austro-ungară din orgoliu juvenil ,(doar pentru a face plăcere
iubitei sale , extaziată de uniforme și sloganuri eroice) plecând de la concepția că numai „războiul
este adevăratul război de viață și cel mai eficace element de selecțiune .Numai în fața morții
pricepe omul prețul vieții și numai primejdia îi oțelește sufletul ”.
1
ZAHARIA (SCÎRLET) MARICICA DOINIȚA
ANUL I

Caracterizat de căpitanul ungur ca fiind un„ofițer model și patriot incomparabil”, face parte din
Curtea Marțială care l-a judecat și găsit vinovat pe sublocotenentul Svoboda pentru
trădare.Tânărul locotenent își exprimă disprețul față de cel care a trădat și urma să fie spânzurat ,
într-o discuție pe care o are cu căpitanul Klapka .Se simțea mulțumit că va vedea tot , era
nerăbdător să vadă execuția .Însă atunci când verifică cu o râvnă absurdă trăinicia spânzurătorii ,
este surprins de privirea condamnatului , în ochii căruia „se aprinse o strălucire mândră ,
învăpăiată , care parcă pătrundea până în lumea cealaltă...”.
Această privire îl impresionează profund „și i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă”,
zguduindu-i concepțiile de viață , ce păreau atât de solide .
Revenit la popotă , după execuția cehului , are impresia că se află pe marginea unei
prăpăstii.Relatarea lui Klapka despre pădurea sânzuraților („în fiecare copac atârnau oameni ”)și
discuțiile purtate între ofițeri la popotă , îi zguduie toate concepțiile formate până atunci în
conștiința sa , și anume că „nimic nu e mai presus de om ”, că „omul este centrul
universului ...,omul e Dumnezeu !”
O nouă criză interioară se declanșează în momentul în care află că divizia lui va fi mutată pe
frontul românesc din Ardeal .„Cu obrajii albi , cu ochii stinși ” se gândește că „aceasta este o
crimă ”,ori el nu-și mai dorea să moară , „trebuia să trăiască”.Știa că dacă va ajunge pe frontul
românesc își va găsi sfârșitul , fapt care-l îndeamnă să găsească o soluție . Se gândește să
vorbească cu generalul Karg să-l mute pe alte fronturi sau să-l lase acolo „...simt că acolo mă
așteaptă o primejdie cumplită...Niciodată nu am avut o presimțire atât de ...”
Pentru prima oară în mintea lui Bologa apare dorința de „evadare”.„Decât să mă duc acolo
mai bine trec la muscali ”. Dacă la început numai gândul îl făcea să-i fie rușine , acum dezertarea
o vedea ca pe o soluție , gândindu-se că , dacă ar fi prins , s-ar împușca , și n-o să se lase
spânzurat .
Ca o ultimă salvare a propriei conștiințe , încearcă să spargă reflectorul rusesc , sperând că
pentru aceasta generalul Karg îi va da drept recompensă concesia de a fi trimis să lupte pe alte
fronturi . Bologa reușește să dodoare reflectorul . Dar aceasta nu îl salvează de trimiterea pe
frontul românesc .Lumina orbitoare a aparatului inamic e asociată cu lumina strălucitoare din
ochii lui Svoboda , eliberându-l de întunericul vinovăției . Încercarea de a dezerta eșuează , planul
fiindu-i zădărnicit de atacul muscalilor în timpul căruia rămâne rănit . Aflându-se în
convalescență, s-a gândit că are noroc că nu a dezertat la ruși , că , apropiindu-se de frontul
românesc , are prilejul să trecă la ai săi deoarece datoria lui e „să trăiască și să triumfe ”,
deoarece moartea înseamnă „lașitate pentru omul care nu are un ideal în lume ”.
Este mutat în spatele frontului , moment în care se îndrăgostește de Ilona .În cele treizeci de zile
de concediu, rupe logodna cu Marta, recunoscând fățiș că n-o mai iubește și în clipa aceea „s-a
simțit foarte fericit ”dar și mândru pentru fermitatea hotărârii.
Îi spune mamei sale că regretă faptul că a venit acasă . Aceasta a fost ca o „lovitură de măciucă ”
pentru mama sa care , „a bănuit ea că lumina ochilor ei , toiagul bătrâneților ei n-o mai iubește
cum a iubit-o odinioară . I se părea rece , închis și mai ales o înfricoșa necredința lui ”.
Regăsindu-și iubirea și credința în Dumnezeu , „sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu ”, dorește
să se umilească și să ceară iertatre tuturor celor cărora le-a greșit .
Astfel îi cere iertare notarului Pălăgieșu , cu care a avut un conflict , și Martei , pe care o roagă
să-l ierte cu atăta patimă , că fata se zăpăci „murmurând că numai ea a fost vinovată”.

2
ZAHARIA (SCÎRLET) MARICICA DOINIȚA
ANUL I

Este rechemat mai devreme din concediu , liniștit și încrezător îi comunică vestea mamei. Pe
peronul gării prin inima lui Apostol Bologa trece o „unde de amărăciune , ca o presimțire neagră
în mijlocul unei mari veselii...”.
Reîntâlnirea cu Ilona ,cu care se logodește , îi dau pentru o clipă iluzia fericirii : „Sufletul are
nevoie de merinde veșnică , își zice Apostol . Dar merindea aceasta în zadar o cauți pe afară , în
lume . Numai inima poate s-o găsească , fie într-o taină a ei , fie într-o lume nouă , mai presus de
vederea ochilor și de auzul urechilor ”.
Este chemat de urgență la generalul Karg , dar în drum spre acesta întâlnește pădurea
spânzuraților .Toți acei oameni care atârnau de crengile copacilor i se păreau la fel , toți au
aceeași privire strălucitoare , toți erau același om spânzurat de nenumărate ori , toți erau
Svoboda...privirea lui ”.
Primește vestea că , pentru a doua oară , va face parte din Curtea Marțială pentru a judeca
niște români acuzați de spionaj .Această veste îi zdruncină liniștea sufletească . Se naște o nouă
contradicție între concepție și realitate pe care Bologa nu mai știe cum s-o rezolve .
Fără să știe ce face îi spune Ilonei că se va întoarce , dar aceasta îi citește gândurile și se oferă
să-i fie călăuză deoarece știe foarte bine munții , potecile , cotloanele și toate pâraiele .
Încearcă să treacă dincolo . Conștient că va fi prins , „Varga mă așteaptă mereu”,nu se oprește,
dimpotrivă merge liniștit , fără frică , mai departe . Cu inima „obosită de bucurie ”se rătăcește și
este prins, chiar de prietenul și camaradul său , Varga . Așa cum Bologa știa că va fi prins de
Varga , așa și acesta știa că-l va găsi : „A , Bologa!”
Destinul lui este similar cu cel al lui Svoboda : condamnarea prin spânzurătoare .Refuzând să
fie apărat de Klapka , este condamnat în unanimitate .Numai amintirea modelului etic al părintelui
său și iubirea devotată a Ilonei îl susțin în acest ceas de cumpănă a vieții sale .Își simte sufletul
inundat de iubire , deoarece numai „prin iubire cunoști pe Dumnezeu și te înalți până la ceruri ...”.
Moartea nu-l înfricoșează , ba se întreabă chiar „dacă dincolo de moarte nu e adevărata
viață ?”
Finalul este simetric incipitului deoarece romanul începe și se termină cu aceeași
scenă:spânzurătoarea . De această dată el va fi cel spânzurat pentru trădare .
Scriitor realist , Rebreanu insistă asupra detaliilor fizice și psihice reliefând sudoarea frunții ,
amețeala , nesiguranța mersului , emoția , teama , exaltarea , într-un cuvânt abandonarea
condamnatului în fața destinului implacabil .
Preotul îl mângâie sufletește , afirmând cu respect că prietenul său a rămas până la capăt fiul
memorandistului Iosif Bologa și că vijeliile vieții i-au putut încovoia soarta , dar nu i-au alterat
caracterul . Scriitorul prezintă urcușul dificil al condamnatului , înconjurat de prieteni fideli , ca și
de adversari ireductibili , precum calvarul drumului parcurs de Iisus către Dealul Golgotei .
Groapa i-a fost săpată chiar de socrul lui , care l-a sărutat , îndeplinindu-și ultima datorie
creștinească față de ginerele său .
Prozatorul înfățișează un peisaj sumbru , agonic , pământul proaspăt ca „o rană deschisă ” în
trupul sfârtecat al naturii .
Coșciugul de brad îl aștepta descoperit , iar pe crucea de lemn numele lui fusese deja scris „cu
slove străbune” .Urcându-se pe scăunel , el își potrivește singur ștreangul , în timp ce privirea-i
senină contemplă Luceafărul de ziuă , fiind „însetată de lumina răsăritului ”.

3
ZAHARIA (SCÎRLET) MARICICA DOINIȚA
ANUL I

Gesturile , mimica, iluminarea surâsului lăuntric în așteptarea renașterii veșnice , sunt aidoma
celor ale lui Svoboda .
Momentul trecerii eroului în neființă este surprins discret , printr-o imagine vizuală (o ultimă
zvârcolire a trupului ) și una auditivă , treptat diminuată :„...în urechi i se stingea glasul
preotului” . Repetiția finală onomastică –„Primește Doamne , sufletul robului tău , Apostol...
Apostol...Apostol”-așază personajul printre urmașii acelor ucenici ai Mântuitorului care ,
sacrificându-se pentru credință , s-au transformat în Apostolii harului divin .
Aposol Bologa moare ca un erou al neamului său , din dragoste pentru țara sa , pentru libertate
și adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii .
Drama de conștiință conduce astfel la unicul deznodământ posibil .