Romanul Pădurea spânzuraţilor are ca temă războiul pentru desăvârşirea unităţii şi

independenţei naţionale.
Ideea este că trezirea conştiinţei naţionale a româ nilor din Transilvania devenise un proces
fundamental ireversibil.
Subiectul romanului urmă reste în paralel ră zboiul social-istoric cu ră zboiul interior pentru trezirea,
formarea şi desăvâ rşirea conştiinţei naţionale. Eroul principal, Apostol Bologa, are un nume simbolic.
Romanul începe cu momentul de intrigă , câ nd lumina, simbol al conştiinţei, trece ca o ştafetă din
privirea ofiţerului ceh, cu nume sugestiv Svoboda (libertate), în sufletul lui Apostol Bologa şi
declanşează trezirea conştiinţei. Pâ nă atunci, Apostol Bologa luptase cu eroism pentru odiosul Imperiu
austro-ungar, înşelat în naivitatea lui de lozincile militariste şovine. El pleacă pe front, deşi nu era
concentrat, ca voluntar, ca să -i dovedească logodnicei sale Marta că nu este laş. Romanul este deci în
primul râ nd al ră zboiului interior. Bologa urmă reşte „cu inima strâ nsă“ execuţia ofiţerului ceh şi este
fascinat „de ochii lui mari şi fierbinţi“, „încâ t se fă cu roşu de luare aminte“. Este aşa de emoţionat,
„încâ t îşi auzea bă tă ile inimii ca nişte ciocane“ şi nu înţelege degetul destinului, fiindcă „o mirare
neînţeleasă îi clocotea în creieri“; „El simţi limpede că flacă ra din ochii condamnatului i se prelinge în
inimă ca o imputare dureroasă“. Faţa ofiţerului ceh îi apare „înfrumuseţată de o dragoste uriaşă“. El
înţelege că această lumină interioară a conştiinţei nu poate fi stinsă de moarte, „privirea îşi pă stra
stră lucirea însufleţită , parcă nici moartea n-ar fi în stare s-o întunece sau s-o nimicească“.
Toate argumentele, care pâ nă atunci în mintea lui justificau execuţia, se risipesc şi, ajuns în camera lui,
privirea lui Svoboda o vede din nou: „în tavanul cu grinzi negre se iviră întâ i, ca nişte sclipiri fă ră rost
apoi tot mai lă murit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mâ ndră , tulbură toare, ca o chemare, în al
că rei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase“. Toate lozincile cazone: „Patria este
datoria“, „ră zboiul e adevă ratul izvor de viaţă şi cel mai eficace mijloc de selecţie“, îi apar ridicole şi se
miră „cum nu mi-am dat seama oare că o formulă neroadă nu poate ţine piept vieţii niciodată ?“.
Ră zboiul în care luptase şi luase trei medalii i se pare odios. Pentru ordonanţa sa, Petre, „ră zboiul este
pedeapsa lui Dumnezeu“. Ideea lui îl pune pe gâ nduri pe Apostol Bologa: „Moartea nu-i o pedeapsă .
Viaţă e pedeapsa. Numai chinurile trupului şi suferinţele îndreaptă pe om spre mâ ntuirea sufletului“.
Discuţia cu Petre îl înduioşează , apoi simte „cum îi creşte inima, cum bate năvalnic şi cum bă tă ile ei se
încheagă într-un câ ntec de biruinţă“, fiindcă „o dragoste mare îi înfioară sufletul“.
Renaşterea el o tră ieşte intens, inima îi era plină de un sentiment mâ ngâ ietor: „De acum începe o viaţă
nouă ! se gâ ndea mereu cu bucurie“. Câ nd află de la că pitanul Klapka că vor fi mutaţi pe frontul
româ nesc, este cuprins de disperare. Distruge reflectorul, simbol al luminii exterioare, şi simte
izvorâ nd în el o lumină interioară .
După discuţia cu generalul Karg, câ nd îşi exprimă hotă râ t conştiinţa naţională , spunâ ndu-i că se află
într-o imposibilitate morală de a lupta împotriva conaţionalilor să i, se hotă ră şte să dezerteze. Atacul
neaşteptat al ruşilor, ră nirea lui gravă îl împiedică să -şi realizeze hotă râ rea. Stă în spital cu ofiţerul
ungur Varga şi acesta îşi dă seama de mutaţiile petrecute în mintea lui Apostol Bologa. Revenit pe
front, nerefă cut, este îngrijit de Ilona, de doctorul Mayer, de Petre. Obţine cu greu un concediu de
convalescenţă . Pleacă la Parva, unde este indignat de comportamentul frivol al Martei şi rupe logodna.
Întors pe front, tră ieşte un scurt episod erotic cu Ilona, fiica groparului Vidor. Încearcă să dezerteze,
dar este prins de Varga, care-l urmă rea. Este deferit curţii marţiale şi condamnat la moarte, cu tot
sprijinul lui Klapka. Tră ieşte o înstră inare de lume. Moartea lui este simbolică , fiindcă execuţia are loc
dimineaţă , prevestind zorile, adică dobâ ndirea independenţei naţionale şi refacerea unită ţii naţionale,
pe care imperialismul maghiar şi austriac nu le mai putea împiedica.
b) Metafora din titlul romanului Pădurea spânzuraţilor este explicată de că pitanul Klapka, care
povesteşte cum în Cehia ofiţerii cehi patrioţi au fost ucişi de regimul şovin austro-ungar, fă câ nd o
pă dure de spâ nzuraţi. În ochii lor Klapka vede, ca şi Apostol Bologa, o stră lucire neobişnuită : „m-am
uitat bine în ochii lor, stră luceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare şi atâ t de mă reţ şi cu
atâ ta nă dejde, că toată faţa lor pă rea scă ldată într-o lumină de glorie“. De aceea Klapka simte „că este
frate cu cei stră lucitori de sub ştreang“. Este o proiecţie a dramei lui Apostol Bologa în alt spaţiu.
Apostol Bologa este un erou realist tipic, reprezentâ nd o categorie socială , aceea a româ nului din
Transilvania, silit să lupte împotriva destinului să u naţional.
Pe această structură de cronotop, adică de erou realist profund reprezentativ pentru un anumit timp şi
spaţiu, Liviu Rebreanu ştie să implanteze elementele definitorii ale actantului. Apostol Bologa pare a
împlini un destin hotă râ t din afara lui de o voinţă dumnezeiască , este construit pe legea iubirii,
profund creştină , şi tră ieşte conştientizarea prin ideologemul „lumina“. De aceea, după ce loveşte
reflectorul, lumina din afară i se mută în suflet: „În loc de ră spuns în suflet îi ră să ri deodată lumina
albă , pe care o gâ tuise adineaori stră lucind ca un far într-o depă rtare imensă şi stră lucirea i se pă rea,
câ nd ca privirea lui Svoboda sub ştreang, câ nd ca vedenia, pe care a avut-o în copilă rie, în biserică , în
faţa altarului, sfâ rşind rugă ciunea că tre Dumnezeu.”
El îi spune că pitanului Cervenco „că lumina este în interior fiindcă în suflet, în lumină , i se că lea
mâ ntuirea“. Cinstit într-o lume de vicleni, Apostol Bologa face ceea ce-i spune locotenentului socialist
Gross. Remarcă m această profundă concordanţă între ceea ce face, ceea ce spune şi ceea ce gâ ndeşte
eroul, ca semn al desăvâ rşirii, al stadiului de conştiinţă . Klapka îl felicită pentru curaj, dar îl previne că
va fi urmă rit, încearcă să -l oprească de a dezerta, dar, vă zâ ndu-i hotă râ rea, îl înţelege şi-şi ia ră mas-
bun de la el. Atacul rus şi ră nirea sa gravă îl determină pe Bologa să -şi amâ ne hotă râ rea. Trezirea
conştiinţei naţionale înseamnă transformarea omului într-o forţă , pe care nimeni şi nimic nu o poate
împiedica să se manifesteze: „Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apă r cu orice
jertfă !“. Lupta sa interioară o comunică lui Klapka: „Crezi că mi-a fost uşor să -mi dezbrac trecutul ca
pe-o haină murdară şi să ră mâ n gol în mijlocul furtunii„? El nu se sfieşte să -i spună locotenentului
Varga: „Lege, datorie, jură mâ nt sunt valabile pâ nă în clipa, câ nd îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta“,
fiindcă nici o „datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului“.
Tă ria cu care îi spune generalului Karg: „Niciodată n-am fost laş, excelenţă , şi deci am să vă
mă rturisesc şi acuma că în sufletul meu s-a pră buşit o lume“, adică lumea autoritarismului militarist
şovin austro-ungar. Această rupere interioară o evită Apostol Bologa şi afirmă cu hotă râ re în faţa lui
Constantin Boteanu: „Câ nd omul are un ideal, înfruntă toate greută ţile!“. El acceptă ideea preotului că
„Idealul nostru e Dumnezeu“. Ră nit fizic pe front, este ră nit şi lă untric de Marta. Ea trece cu un ofiţer
ungur prin faţa casei lui şi atunci el vede, din turla bisericii, razele ce izvorau din trupul crucii, „parcă
lumina lor orbitoare şi triumfă toare ar fi încercat să -l sfideze sau să -l dojenească , tocmai în
momentele, câ nd creierii lui se fră mâ ntau cu necredinţa fiinţei, care i-a frâ nt în două viaţa“. El vede
crucea de pe mormâ ntul tată lui să u şi cuvintele lui îi stă ruie în minte: „nu uita niciodată că eşti româ n“.
Această lumină -ideologem devine coordonata lui interioară : „În acelaşi timp flacă ra ardea mai albă în
sufletul lui, ca un rug luminos, care-i mistuia trecutul şi-i ză mislea viitorul“. El tră ieşte „o stare de
fericire fierbinte“, adică el cunoaşte „iubirea adevă rată , adâ ncă , mâ ntuitoare...“ şi nu cea vicleană ,
lumească a Martei, care l-a împins la moarte.

c) Dimensiunea de conştiinţă creştină , ca forma cea mai înaltă a conştiinţei naţionale, este tră ită de
Apostol Bologa în final: „Simţea în sufletul să u pe Dumnezeu, precum sufletul să u se simţea în
Dumnezeu.“ El înţelege această naştere a doua oară : „Sufletul meu a regă sit pe Dumnezeu“ şi are „o
flacă ră de fericire în ochi“. Legea Iubirii, ca esenţă a creştinismului, este una din problemele romanului,
este cauza renaşterii lui Apostol Bologa, este lumina, este înţelegerea nouă a lumii. La începutul
romanului, iubirea are un aspect personal, lumesc, sub forma dragostei pentru Marta şi pentru ea
pleacă pe front, fiindcă „e convins că prin acest gest i-ar putea dobâ ndi sufletul întreg“. Câ nd o gă seşte
cu un ofiţer ungur şi rupe logodna, constată cu amă ră ciune că a plecat pe front: „numai ca să -i
îndeplinească un capriciu şi-a pus inima în faţa gloanţelor. Pentru un capriciu. Atâ t de mult a iubito!“.
El se rupe, se distanţează de lume prin iubirea faţă de Dumnezeu şi de aceea, câ nd problema va fi
discutată de ceilalţi ofiţeri, distanţa dintre ei este un test al sufletului lor. Pentru Cervenco: „Numai în
suferinţă creşte şi rodeşte iubirea cea mare, cea adevă rată şi biruitoare... Iubirea, oameni dragi,
iubirea...“ Pentru locotenentul Gross: „ura şi numai ura va stâ rpi nedreptatea“ şi Apostol Bologa îi dă
replica: „Pe ură nu poţi clă di“. Dragostea este şi esenţa comportamentului doamnei Bologa. Dragostea
este subiectul discuţiei lui Klapka, fiindcă cehii care „stră luceau cumplit ca nişte sori prevestitori de
soare“ sunt, de fapt, nişte mucenici şi de aceea „faţa lor pă rea scă ldată într-o lumină de glorie“. Aceeaşi
iubire o tră ieşte Apostol Bologa, câ nd stă de vorbă cu Petre: „O dragoste mare îi înfiora sufletul“.
Pentru Apostol Bologa, lipsa lui Dumnezeu ar face ca viaţa să fie un chin cumplit. De aici discuţia lui cu
locotenentul Gross: „Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu aici ca şi dincolo“ şi mai apoi: „Dacă
Dumnezeu e pretutindeni n-ai nevoie să alergi la El forţâ nd zăvoarele morţii“. Punctul de vedere al
locotenentului Gross este că „iubirea creştină este o minciună iar ura va zdrobi minciuna care
otrăveşte lumea!“. Este punctul de vedere al ideologiei comuniste, care s-a transformat într-o realitate
socială . Gross îl acuză pe Bologa de ipocrizie, fiindcă lui i se pare că patriotismul, conştiinţa naţională ,
care se trezeşte în el, este şovinism. Gross vede totul pe dos,fiindcă este că zut în iadul gâ ndirii
sataniste marxiste.
Ideea lui Cervenco „a iubirii pentru iubire“ transformă legea iubirii într-un concept filosofic, absolut,
ceea ce este altceva decâ t iubirea creştină , pe care o tră ieşte Apostol Bologa, nepotul protopopului
Groza. Extazul, care-i inundă fiinţa, atunci câ nd ră nit fizic este lovit de Marta cu ipocrizia ei frivolă , este
un extaz mistic. Liviu Rebreanu ştie să -şi ducă eroul pâ nă la pragul comuniunii cu Dumnezeu. De aceea
Apostol Bologa este un actant, care nu face voia lui, ci o voinţă din afara lui. De aceea romanul este de
nivel creativ emergent.
Ca roman de război, social-istoric, având tema, eroii, conflictul, subiectul luate din realitatea
social-istorică, Pădurea spânzuraţilor este un roman realist. Accentele de critică socială , ieşite din
discuţiile eroilor, din comportamentul lor, indică o profundă aderare a scriitorului la estetica realistă .

Ca roman al conştiinţei, de problematică, considerând că tema, eroii, conflictul, subiectul sunt

structurate pe conceptul de conştiinţă, ca formă supremă a cunoaşterii de sine, Pădurea
spânzuraţilor este un roman expresionist. Eroul principal, Apostol Bologa, este mai mult decâ t un
arhetip, este un actant al conştiinţei naţionale şi creştine. El pare a împlini o voinţă din afara lui, de
aceea nu-l interesează decâ t împlinirea acestei voinţe, a acestui destin. Prezenţa lui Boteanu, colegul
să u, preot, care-l asistă în momentele de grea cumpă nă , discuţiile purtate cu el sunt deplin revelatoare
în acest sens.