CLASA a X-a

TEST SUMATIV
Lectura textului narativ

Citește cu atenție fragmentele de text:

I. Apoi Klapka avu o cutremurare şi întrebă aproape înfricoşat:
- Pe cine spânzuraţi?
În ochii lui Apostol Bologa, albaştri şi adânciţi în cap, se aprinse o mândrie stranie. Răspunse
cu o indignare abia stăpânită:
- Un sublocotenent ceh, Svoboda... mai mare ruşinea pentru corpul ofiţeresc... A fost prins
tocmai când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri. Ruşinos şi revoltător!... Nu-i aşa?
adăugă după câteva clipe, fiindcă Klapka tăcea.
- Mda... da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur. Răspunsul îndoielnic îndârji pe Bologa.
Începu să vorbească atunci cu o volubilitate care se vedea că nu i-e firească, vrând parcă să convingă
cu orice preţ:
- Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marţială care l-a judecat şi, prin urmare... De altfel
nici el n-a tăgăduit. Nici vorbă, faţă de dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare... A fost
de un cinism într-adevăr nemaipomenit. N-a deschis gura toată vremea şi n-a vrut să răspundă măcar
la întrebările preşedintelui... Ne-a privit sfidător, pe rând, cu un fel de dispreţ falnic... Chiar sentinţa
de moarte a primit-o zâmbitor şi cu nişte ochi... Fireşte, asemenea oameni nu se spăimântă nici de
moartea infamantă... Când l-au prins, într-un unghi mort, o patrulă comandată de ofiţer, a vrut să se
împuşte... Ce dovadă mai palpabilă decât încercarea de sinucidere? Curtea l-a condamnat la moarte în
unanimitate, fără discuţie, atât a fost de vădită crima... Eu însumi, deşi sunt o fire excesiv de
şovăitoare, de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin...
Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură:
- O, Doamne... dovezile... când e vorba de o viaţă de om... Pe buzele subţiri, cu colţuri supte
ale locotenentului răsări un amestec de ironie şi de dispreţ:
- Uitaţi, domnule căpitan, că suntem în război şi pe front!... O viaţă de om nu e îngăduit să
primejduiască viaţa patriei!... Dacă ne-am călăuzi după consideraţii sentimentale, ar trebui să
capitulăm în faţa tuturor... Se vede însă că sunteţi ofiţer de rezervă, altfel n-aţi vorbi aşa despre o
crimă... - Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă. Am fost avocat... În vreme de pace... Acum însă...
- Şi eu sunt ofiţer de rezervă, întrerupse locotenentul cu mândrie. Războiul m-a smuls din
mijlocul cărţilor, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viaţa reală. Dar m-am
dezmeticit repede şi mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii! Căpitanul
zâmbi, ca şi când răspunsul i s-ar fi părut ridicol, şi zise cu glas blajin, colorat de o ironie blândă:
- Şi eu care credeam că războiul e un ucigător de energii!
Apostol Bologa roşi ca o fecioară şi nu îndrăzni să se uite în ochii căpitanului. Se simţea jignit
până în măduva oaselor şi căuta în minte un răspuns aspru, care să pună capăt convorbirii. Atunci
însă sosi gâfâind caporalul, cu scăunelul fără spetează.
- Un moment, domnule căpitan, rosti Bologa triumfător, întorcându-se spre caporalul asudat,
parcă i-ar fi adus mântuirea. E prea înalt, nu vezi? strigă apoi mânios. Cum să se caţăre condamnatul
pe asemenea... [...]
II. Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului.
Îşi auzea bătăile inimii, ca nişte ciocane, şi casca îi strângea ţeasta ca şi când i-ar fi fost mult prea
strâmtă şi îndesată cu sila. O mirare neînţeleasă îi clocotea în creieri, căci în vreme ce pretorul înşira
crimele şi hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă,
iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea
cealaltă... Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşă şi îl întărâtă. Mai pe urmă însă simţi
limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă... Încercă
să întoarne capul şi să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor
dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o dragoste uriaşă. [...]
Se acordă două puncte din oficiu.
CLASA a X-a
III. Ştreangul se legăna puţin şi legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară,
cu mâinile, rezistenţa funiei. În lucirea albă a lemnului se desluşea ceva straniu, încât Apostol lăsă
repede capul în jos.
Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreaptă atinse întâmplător lemnul rece şi
umed ca pielea de şarpe. Se scârbi şi începu să-şi şteargă umezeala pe dunga pantalonului. În timpul
acesta însă îşi plimba liniştit privirea peste mulţimea de feţe ciudate şi necunoscute, parcă nici n-ar fi
fost omeneşti, care se ascundeau sub căşti lătăreţe, în lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de răşină
arsă îi gâdila nările şi fumul îl supăra fiindcă-i întuneca vederea. Plecă puţin capul şi, aproape de
picioare, văzu pământul deschis ca o rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adâncă şi lutul era azvârlit
numai în dreapta, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălţându-se deasupra tuturor, ca şi cum
el ar fi trebuit să... În stânga, la marginea gropii, un coşciug de brad, gol, descoperit... Capacul, cu o
cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove strâmbe:
Apostol Bologa... Numele i se părea străin şi se întrebă aproape supărat: „Oare cine să fie Apostol
Bologa?”
- Gata?... Gata! strigă pretorul, pe movila de pământ, fluturând o foaie de hârtie.
Apostol ascultă numai începutul sentinţei, pe urmă se uită la oamenii din preajma lui,
gândindu-se că generalul n-a venit şi probabil că doarme... Lângă movila pretorului zări un doctor cu
ceasul în mână: „Nu-i doctorul Meyer... nu, nu...” La picioarele gropii recunoscu apoi pe Klapka, cu
ochii plânşi, îngroziţi, care-l obosiră, încât întoarse capul. La doi paşi, în stânga, stătea un ţăran
sprijinit în hârleţ cu capul gol, cu părul asudat şi lipit pe frunte, cu obrajii umezi de lacrimi. „Uite
groparul... Vidor...” se gândi dânsul cu bucurie şi vru să-i facă un semn. Dar tocmai atunci pretorul
sfârşi citirea cu glas ascuţit şi strident ca un scârţâit de uşă cu ţâţâni ruginite, şi Apostol îşi luă seama,
întrebându-se speriat ce-o să fie acuma... Peste o clipă auzi, din spate, limpede, o voce şovăitoare:
- Trebuie... pe scaun... .”
(Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților)
Cerințe:
1. Identifică tema fragmentului și două motive literare.
2. Prezintă două particularități ale romanului obiectiv, așa cum reies din fragmentele de text citate.
3. Notează tipul de narator şi perspectiva narativă din textul dat.
4. Selectează două sintagme/enunțuri care dovedesc valorificarea analizei psihologice de către
naratorul obiectiv.
5. Argumentează, în 7-10 rânduri, imaginea sinistră a războiului, extrăgând din text elemente
prevestitoare de spaimă și deznădejde.
6. Apostol Bologa resimte apropierea morții detașat, absent, ca și când nu ar conștientiza că este
vorba despre el. Identifică în fragmentele date termeni/sintagme/enunțuri care dovedesc
depersonalizarea eroului.
7. Identifică două elemente recurente în textele date, analizând, în 7-10 rânduri, semnificațiile
simbolice ale acestora.
8. Interpretează semnificațiile pe care le au imaginile cadrului natural pentru sugerarea atmosferei
tensionate, premergătoare execuției personajului.

Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.

Se acordă două puncte din oficiu.