Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
STUDIUL LEMNULUI
1
STUDIUL LEMNULUI
OBIECTIVE OPERAŢIONALE
Autorul
2
STUDIUL LEMNULUI
CUPRINS
3
STUDIUL LEMNULUI
acesteia .....................................
14.2. Variabilitatea în arbore şi lemnul
juvenil ...............................................
14.3. Variabilitatea
intraspecifică ......................... ......................... ................
14.4. Variabilitatea
interspecifică ......................... ..........................................
14.5. Variabilitatea structurii anatomice şi a defectelor
lemnului ...................
14.6. Variabilitatea densităţii
lemnului ......................... .................................
14.7. Variabilitatea altor proprietăţi ale
lemnului ......................... .................
14.8. Test de
autoevaluare ...............................................................................
6
STUDIUL LEMNULUI
CURS 1.
RESURSELE FORESTIERE ŞI IMPORTANŢA LOR ECONOMICĂ,
ECOLOGICĂ ŞI SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA ŞI PE PLAN MONDIAL
În lume există în prezent cca. 4592 mil ha terenuri forestiere din care suprafaţa efectiv
ocupată cu păduri este de 4113 mil. ha (tabelul 2). Se face menţiunea că în trecut pădurile
ocupau suprafeţe mult mai întinse având ca limite ale arealului lor de dezvoltare o
biotemperatură anuală de 3oC şi un volum mediu de precipitaţii de 350 – 400 mm/an.
Aceste păduri produc anual cca. 4660 mil. m3 lemn (tabelul 3).
Fosta URSS 2144 1251 3,21 796 54,0 66000 56,9 185 6,7 13000 10,4
Asia 2700 550 0,19 90 6,1 3600 5,5 410 14,9 11400 9,1
Africa 2970 698 2,34 4 0,2 200 0,1 694 25,3 4200 3,4
America de
1875 750 3,34 440 29,9 34000 29,3 273 9,9 10800 8,6
Nord
America
272 76 0,92 37 2,5 200 0,1 36 1,3 700 0,6
Centrală
America de
1760 867 5,28 20 1,4 600 0,5 847 30,8 76000 60,6
Sud
Zona
842 255 5,40 4 0,2 600 0,5 249 9,0 3800 3,0
Pacificului
Total 13034 4592 1,83 1473 100 116000 100 2753 100 125300 100
După Annuaire des produits forestieres 1998–1999 F.A.O. – Rome, citat de Milescu I. (2002)
7
STUDIUL LEMNULUI
Fosta 500
329 180 370 202 472 385 465 357 480 390 400
URSS
Asia 290 84 384 124 1100 635 1477 912 1580 1100 1720 1280
Africa 120 20 190 22 605 322 679 384 720 517 800 520
America de
392 320 405 356 468 449 550 495 590 520 600 540
Nord
America de
140 21 268 127 325 182 421 281 510 380 540 390
Sud
America
40 6 42 7 69 39 36 28 42 35 50 44
Centrală
Zona
20 15 25 16 35 28 38 32 46 40 50 46
Pacificului
Total 1617 813 2001 1069 3456 2365 4040 2823 4358 3352 4660 3600
După Annuaire des produits forestieres 1998–1999 F.A.O. – Rome, citat de Milescu I. (2002)
Valoarea producţiei forestiere mondiale este de cca. 80 mld US$, ceea ce reprezintă
cca. 2,1 % din produsul intern brut mondial. Anual, statele lumii exportă produse forestiere în
valoare de cca. 180 mld US$ (tabelul 4), ceea ce reprezintă cca. 3,3 % din totalul comerţului
internaţional de mărfuri.
Prin urmare, resursele forestiere joacă un rol important în economia planetei, chiar
dacă se iau în considerare numai beneficiile materiale pe care le oferă acestea.
Furnire, placaje, PAL, PFL 1,0 2,7 4,3 4,5 14,3 22,1
Produse papetare (celuloză, hârtie, cartoane) 8,7 12,5 18,9 49,2 66,3 72,0
Lemn de foc, cărbune de lemn, tocătură de 3,9 5,3 8,9 14,6 17,6 24,8
lemn
8
STUDIUL LEMNULUI
Din punct de vedere social activitatea forestieră ocupă o mare parte din forţa de
muncă: în tările europene, în întreprinderile forestiere activează 2,4 mil. salariaţi, ceea ce
reprezintă 5% din totalul forţei de muncă angajate în unităţile industriale şi agricole din
Europa.
Consumul de lemn anual pe plan mondial se situează la un nivel relativ ridicat în
raport cu volumul altor produse de consum (lemn - 3,0 mld tone; cereale – 1,5 mld tone; oţel
– 0,7 mld tone; ciment – 0,8 mld tone; mase plastice – 0,04 mld tone). Din totalul de lemn
brut consumat anual, 52 % este destinat producerii de energie, iar 48 % îl constituie lemnul
industrial, destinat producerii de cherestea (25%), celuloză, panouri etc.
În ceea ce priveşte produsele accesorii, pe plan mondial se recoltează cantităţi
importante de cauciuc, plută, liber, răşină. În unele ţări s-au creat plantaţii speciale în vederea
realizării unui anumit produs accesoriu care constituie obiectivul principal al exploatării:
plantaţii de pin pentru oleorezine (Franşa, Spania, SUA, România), plantaţii de arbori de
cauciuc (India, Brazilia, Angola), plantaţii de arbori de plută (Alger, Tunis). Totuşi, în general,
ţările dezvoltate importă produse accesorii în stare brută şi le prelucrează, datorită ponderii
mari a cheltuielilor pentru manoperă necesare recoltării acestora.
Natura şi cantitatea produselor pădurii sunt factori variabili de la o ţară la alta.
Valorificarea produselor forestiere a constituit adeseori un element important în dezvoltarea
economică a ţărilor mai înapoiate, dar cu resurse forestiere importante (Asia de SE –
Indonezia, Malaezia). În ţările cu o silvicultură dezvoltată, valorificarea integrală a produselor
forestiere justifică aplicarea unor tratamente silvice intensive şi extinderea reţelei de drumuri
forestiere.
Resursele forestiere ale României (6,2 mil. Ha) ocupă o proporţie puţin însemnată pe
plan mondial (cca. 0,5 %) şi o poziţie medie pe plan european (cca. 5 %). Totuşi fondul
forestier al României are o creştere însemnată, atât datorită cadrului natural favorabil, cât şi
datorită proporţiei însemnate a claselor de vârstă care nu au ajuns încă la vârsta
exploatabilităţii tehnice.
La noi în ţară se recoltează anual cca. 14,5 mil. m 3 lemn pe picior anual, cifră care
reprezintă posibilitatea calculată conform amenajamentului.
Atât în prima jumătate a acestui secol, cât şi în ultimele decenii, recolta a depăşit
posibilitatea pădurilor din România (figura 1), ceea ce a dus la o sărăcire a resurselor
lemnoase ale fondului forestier.
După primul război mondial (mai precis intervalul 1920 – 1930) volumul
exploatărilor forestiere a atins un maxim de 21 – 22 mil. m3/an (chiar 27 mil. m3 / an după unii
autori). Gravă a fost nu doar depăşirea posibilităţii pădurilor ci mai ales concentrarea tăierilor
în bazinele accesibile. Majoritatea acestor supraexploatări au fost efectuate de societăţi
comerciale cu capital străin (Goetz comp., Union, Foresta, Groedl, ş.a.).
Pentru perioada celui de-al doilea război mondial există puţine informaţii. Din
discuţiile Adunării Generale a Societăţii „Progresul Silvic” din anul 1943 reiese că s-a
exploatat un volum de 18 mil. m3 (exclusiv Ardealul de nord, Bucovina de nord şi Basarabia),
foarte mult faţă de posibilitatea de 10 mil m3 apreciată pentru România în hotarele ei de
atunci. În Ardealul de nord, aflat atunci sub ocupaţie hortistă, au avut loc despăduriri masive
în munţii Rodnei. În Basarabia şi Bucovina ocupată de sovietici, în anii 1940 - 1941 au suferit
chiar şi pădurile constituite în rezervaţii naturale (Căpriana, Scale, ş.a.).
9
STUDIUL LEMNULUI
După cel de-al doilea război mondial, pentru o scurtă perioadă tăierile de lemn au
scăzut din cauza evenimentelor politice intervenite. După anul 1946, exploatările forestiere au
fost extinse puternic, atingând maximul în perioada 1951-1955 cînd s-a exploatat un volum de
24–27 mil. m3/an. Această creştere este explicată de intrarea în funcţiune a societăţii „mixte”
SOVROM-LEMN care avea misiunea de a transfera în fosta URSS imense cantităţi de
cherestea în contul exageratelor despăgubiri de război impuse României. A crescut în această
perioadă şi exportul „comercial” cu fosta URSS, realizat la preţuri derizorii, impuse.
După retragerea trupelor de ocupaţie sovietice (1958) volumul lemnului recoltat a
scăzut la 22 mil. m3/an. Însa în scurt timp au început să intre în funcţiune giganticele
combinate de prelucrare industrială a lemnului. A urmat o perioadă cu recolte de 25 – 27 mil.
m3/an care a durat mai mult (1962 – 1975) decât valul anterior de pe vremea SOVROM-ului.
Abia după anul 1985, după intervenţia Academiei Române privind efectele
despăduririlor (dezechilibrarea regimului hidrologic, urmată de inundaţii catastrofale,
accentuarea proceselor erozionale, colmatarea rapidă a lacurilor de acumulare etc.) a fost
posibilă reducerea recoltelor anuale de lemn spre 14 mil. m3 cât este posibilitatea pădurilor
României.
Totuşi, volumul creşterilor anuale este ridicat (30 mil. m 3/an), dar aceste creşteri se
acumulează cu precădere în arborete neexplotabile, ceea ce prefigurează o posibilă creştere a
posibilităţii în deceniile viitoare.
10
STUDIUL LEMNULUI
Pentru a înţelege lemnul, pentru a-i studia proprietăţile fizice, mecanice sau chimice,
pentru a şti să-i remediem inconvenientele şi pentru a-l utiliza raţional nu trebuie să se piardă
niciodată din vedere originea şi rolul său în corpul arborelui.
Studiul lemnului este, din aceste motive, o ştiinţă care îmbină cunoştinţe de botanică,
botanică sistematică, anatomia plantelor, dendrologie, dar şi de fizică, chimie, rezistenţa
materialelor, construcţii etc. referitoare la lemn ca material de origine vegetală, cu structură
anizotropă şi, de aici, cu proprietăţi speciale.
În limbile greacă şi latină, lemnul este cunoscut sub numele de xilos şi respectiv
lignum, de la care provin actualii termeni xilem şi lignină.
Lemnul este o resursă naturală regenerabilă în condiţiile păstrării mediului de viaţă
natural. În pădurea virgină arborii cresc, ajung la maturitate, produc seminţe şi, la limita
vitalităţii fiziologice se usucă şi lasă locul altora arbori. În pădurea cultivată, creşterea
arborilor este dirijată de către om, după reguli care ţin seama de legile naturii astfel încât, în
momentul atingerii creşterii maxime în volum, arborii să fie extraşi pentru a lăsa loc noului
arboret să se dezvolte pe acel biotop.
Activitatea din silvicultură are aşadar rolul de a valorifica această proprietate a pădurii
de a se regenera natural, dar cu recoltarea lemnului produs şi utilizarea acestuia în diferite
ramuri industriale. Pentru ca lemnul recoltat să corespundă cerinţelor de utilizare, proprietăţile
fizice, mecanice şi chimice ale lemnului trebuie conduse prin dirijarea condiţiilor de creştere
în interiorul arboretului.
În România primele cunoştinţe de studiul lemnului sunt promovate la începutul
secolului XX de către prof. M. Drăcea prin cursurile pe care le ţinea la Facultatea de
Silvicultură a Şcolii Politehnice din Bucureşti. Mai târziu se înfiinţează un laborator de
tehnologia lemnului în cadrul Institutului de Cercetări şi Experimentări Forestiere, fiind
promovate astfel primele cercetări din acest domeniu şi la noi în ţară de către Ghelmeziu,
Drâmbă, pană ş. a. După al doilea război mondial, odată cu dezvoltarea industrială a ţării, se
lărgesc preocupările pentru cercetarea lemnului şi a produselor pe bază de lemn. Dintre
unităţile care au ca domeniu de activitate studiul lemnului se menţionează Institutul Naţional
al Lemnului (fostul Institut de Proiectări şi Cercetări în Industria Lemnului) şi Facultatea de
Industrializare a Lemnului din Braşov.
11
STUDIUL LEMNULUI
12
STUDIUL LEMNULUI
CURS 2
ARBORELE – BAZĂ PRODUCĂTOARE DE LEMN
13
STUDIUL LEMNULUI
verticale a arboretului ş. a. are de multe ori un rol foarte important asupra acestor
caracteristici.
Tulpina este partea arborelui de deasupra solului alcătuită din trunchi şi coroană.
Trunchiul este partea din tulpină ce porneşte de la nivelul solului până la nivelul unde
are loc inserţia primei crengi verzi, el servind la susţinerea coroanei, la circulaţia sevei brute şi
a sevei elaborate şi la depozitarea substanţelor de rezervă. Din punct de vedere tehnologic,
trunchiul prezintă o mare importanţă întrucât deţine cea mai mare parte, respectiv între 60 –
90 % din volumul de lemn al unui arbore (tabelul 5).
O altă noţiune, strâns legată de cea de trunchi, este cea de fus, prin care se înţelege
partea din tulpină de la sol până la mugurele terminal, fără crăci, bine vizibilă la majoritatea
speciilor de răşinoase, dar şi la unele specii foioase (de ex. mesteacăn, anin negru). Partea
superioară a fusului, cu diametrul de bază mai mic de 5 cm, se numeşte vârf.
14
STUDIUL LEMNULUI
Lemnul primar îşi are originea în procambiu, meristem primar localizat în vârfurile de
creştere (apical), în timp ce lemnul secundar este generat de cambiu.
Cambiul este situat între scoarţă şi lemn, determină creşterea în grosime a arborilor.
Celulele sale vii, mereu tinere, sunt de două tipuri: unele sunt turtite şi alungite în sensul axei
organului, numindu-se iniţiale fusiforme, iar altele sunt mici, mai mult sau mai puţin
izodiametrice şi se numesc iniţiale de rază. Prin diviziunea iniţialelor fusiforme se formează
spre interior elementele lemnoase secundare, iar spre exterior elementele liberiene secundare,
ambele diferenţiindu-se apoi radial şi constituind lemnul (xilemul) secundar şi respectiv
liberul (floemul) secundar.
Fig. 2. Tipuri de celule provenite din celulele cambiale şi modul de formare a acestora
16
STUDIUL LEMNULUI
17
STUDIUL LEMNULUI
18
STUDIUL LEMNULUI
19
STUDIUL LEMNULUI
20
STUDIUL LEMNULUI
21
STUDIUL LEMNULUI
22
STUDIUL LEMNULUI
CURS 3
STRUCTURA GENERALĂ A LEMNULUI
asemenea, aceşti indici servesc în studiile paleobotanice (asupra lemnului fosilizat) sau în
studiul variaţiei indicilor anatomici cu vârsta arborilor sau cu staţiunea.
Xilotomia tehnică este o componentă a xilotomiei care studiază legătura dintre
structura lemnului şi proprietăţile fizico-mecanice, tehnologice şi chimice ale acestuia. Studiul
lungimii traheidelor şi a fibrelor, al structurii şi permeabilităţii pereţilor celulari permite
înţelegerea fenomenelor fundamentale ce au loc în timpul uscării, impregnării, tăierii şi
încleierii lemnului, la obţinerea celulozei şi a hârtiei, etc. Capacitatea lemnului speciilor
răşinoase de a intra în rezonanţă (de a intensifica sunetele fără a le denatura tonul) este de
asemenea în strânsă legătură cu structura lemului. Xilotomia tehnică ne ajută totodată să
evaluăm însuşirile decorative, la formarea acestora participând inelele anuale, precum şi
diferite elemente anatomice componente.
Fig. 6. Secţiuni fundamentale prin trunchi Fig. 7. Secţiuni fundamentale (a) şi derivate (b) prin lemn
24
STUDIUL LEMNULUI
25
STUDIUL LEMNULUI
27
STUDIUL LEMNULUI
corespunde unei curbe regulate, la altele apare un contur ondulat (ex. carpen, ulm, anin,
ienupăr) sau un contur retras în dreptul razelor medulare (ex. fag, stejar).
Indiferent de specie, în inelul anual se disting două zone:
- zona interioară, a lemnului timpuriu sau a lemnului de primăvară, care se formează la
începutul sezonului de vegetaţie, cu ţesuturi mai poroase, cu canale de conducere şi cu
celule cu lumen mare şi pereţi subţiri, foarte bogate în apă;
- zona exterioară a lemnului târziu sau a lemnului de toamnă, cu ţesuturi mai compacte,
formate din celule cu cavităţi interioare mai mici şi pereţi mai groşi.
Lemnul de primăvară este mai deschis la culoare decât cel de toamnă, mai puţin
rezistent şi mai uşor atacat de bacterii şi ciuperci.
Detectarea limitei dintre lemnul timpuriu şi cel târziu se poate face prin mai multe
metode:
- colorarea lemnului cu coloranţi specifici pentru lignină şi celuloză, ştiut fiind
faptul că lemnul târziu conţine mai multă lignină şi se colorează diferit faţă de cel
timpuriu;
- analiza durităţii lemnului în cuprinsul inelului anual;
- măsurarea absorbţiei de raze β, intensitatea procesului variind în funcţie de
deansitatea absorbantului;
- măsurarea variaţiei luminozităţii la examinarea microscopică a secţiunilor subţiri;
- executarea de măsurători la speciile de răţinoase asupra traheidelor (când dublul
grosimii pereţilor celulari este mai mare decât lumenul celulelor ne aflăm în zona
de lemn târziu).
Trecerea de la lemnul timpuriu la cel târziu este bruscă la unele specii (gorun, larice,
etc.) sau treptată la altele (cireş, brad, molid etc.).
Grosimea inelelor anuale şi raportul între dintre cantitatea de lemn de primăvară şi
cel de toamnă variază cu specia, regiunea de creştere, microclimat, intervenţii silviculturale,
etc. Se consideră că modificările de lăţime a inelului anual se produc pe seama modificărilor
lăţimii lemnului timpuriu, lăţimea lemnului târziu rămânând cvasiconstantă.
Uneori inelele anuale nu sunt concentrice în jurul măduvei, ci mai dezvoltate într-o
parte, excentric, datorită activităţii inegale a cambiului din cauza asimetriei coroanei sau a
iluminării diferenţiate.
În alte cazuri când în cursul sezonului de vegetaţie au loc întreruperi accidentale de
creştere cauzate de geruri târzii, defolieri prin atacuri de insecte, secete puternice prelungite
etc., se formează un inel anual fals care se deosebeşte de cel normal prin faptul că nu are un
contur distinct sau chiar dispare pe unele sectoare.
Inelele anuale sunt bine delimitate la unele specii (molid, brad, pin, larice, tisă,
stejari, frasin, ulm, castan, salcâm, dud), iar la altele sunt puţin vizibile (fag, paltin, tei, anin,
carpen, mesteacăn, plop, salcie, măr, păr, castan porcesc etc.).
Unele specii prezintă inele late (plopi, oţetarul etc.), iar altele, chiar în cele mai
favorabile condiţii formează inele înguste (tisa, cornul, ienupărul etc.).
La arborii crescuţi în masiv, în condiţii optime, lăţimea inelelor anuale creşte de la
bază spre coroană, realizându-se o formă cilindrică a trunchiului, în timp ce la arborii izolaţi
această lăţime scade, rezultând forma conică a trunchiului.
28
STUDIUL LEMNULUI
Fig. 9. Tipuri de distribuţie a porilor: a–difuză, b–inelară, c–semiinelară, d–în şiruri radiale, e–în şiruri
tangenţiale
Prezenţa porilor, mărimea şi aşezarea lor constituie criteriu de clasificare şi
identificare a lemnului diferitelor specii de foioase.
În secţiune transversală porii pot fi circulari (stejari), ovali (frasin) sau poligonali cu
colţuri rotunjite (ulm de munte).
Există pori unitari sau izolaţi, individuali, singulari (cer, stejar, ulm de munte) şi pori
multipli, respectiv în grupe de 2 – 3 separaţi prin pereţi plaţi, pereţii dinspre exterior
rămânând curbi (plop alb şi tremurător, anini).
La orice esenţă de lemn se mai disting razele medulare care pornesc radial dinspre
liber spre măduvă. Unele dintre acestea ajung la măduvă şi se numesc raze medulare
principale, altele se opresc într-un inel anual, numindu-se raze medulare secundare.
Razele medulare se observă sub forma unor linii radiale lucioase şi subţiri, deosebite
de culoarea lemnului ce le înconjoară. În secţiune longitudinală radială apar ca benzi cu
înălţimi de 0,2 – 160 mm şi lucioase, denumite “oglinzi” (stejar, fag, paltin, ulm, cireş). În
lemnul unor specii (anin, carpen, alun) mai multe raze medulare înguste se apropie foarte mult
astfel încât, cu ochiul liber, se observă o singură rază medulară lată şi mată “falsă” sau
“compusă”.
Razele medulare pot fi:
- late, vizibile cu ochiul liber în toate secţiunile (stejar, fag, ulm, paltin, cireş etc.)
29
STUDIUL LEMNULUI
30
STUDIUL LEMNULUI
31
STUDIUL LEMNULUI
32
STUDIUL LEMNULUI
CURS 4
STRUCTURA ANATOMICĂ A LEMNULUI DE RĂŞINOASE ŞI DE
FOIOASE
33
STUDIUL LEMNULUI
35
STUDIUL LEMNULUI
Canalele longitudinale provin din iniţialele fusiforme şi îşi conservă rolul secretor
până la duramenificare. Uneori celulele epiteliale formează proliferări parenchimatoase în
canal, constituind tiloidele sau tilosoizii.
În afara canalelor rezinifere traumatice, răşinoasele dezvoltă uneori ţesuturi speciale
de cicatrizare, sub forma unor zone de parenchim. De asemenea, ca urmare a solicitărilor
mecanice şi a acţiunii auxinelor, răşinoasele dezvoltă lemn de compresiune, cu caracteristici
diferite faţă de lemnul normal. La genurile Larix, Abies, Picea şi Pinus s-a mai observat
prezenţa unor traheide gelatinoase nelignificate şi incomplet diferenţiate, care seamănă cu
celulele lemnului de tracţiune la foioase, dar care au proprietăţi diferite de cele ale lemnului
de reacţie de la foioase.
Parenchimul longitudinal este prezent într-o foarte mică proporţie şi are aspectul
unor fire axiale, celule cu punctuaţii simple, rezultate în urma diviziunii iniţialelor cambiale
fusiforme septate orizontal. Aceste celule rămân în viaţă atâta timp cât lemnul este funcţional
şi au rolul de a acumula diferite substanţe (mai ales oleorezine, ce imprimă lemnului un miros
specific).
Celulele de parenchim longitudinal grupate în jurul canalelor rezinifere poartă
numele de celule de parenchim lemnos însoţitor.
Firele de parenchim prezintă de regulă o distribuţie în secţiune transversală, cu o
tendinţă de aliniere în direcţie tangenţială (Juniperus, Cupressus, Sequoia), dar pot prezenta şi
o aşezare terminală, în lemnul târziu (Tsuga).
Speciile de foioase, fiind specii mai evoluate din punct de vedere botanic, prezintă
elemente anatomice mai diversificate în raport cu speciile de răşinoase. Astfel, în timp ce la
răşinoase traheidele longitudinale au o dublă funcţie, la foioase există elemente specializate
pentru transportul sevei (elementele de vase) şi pentru asigurarea funcţiei de rezistenţă
mecanică (fibrele). Apar şi alte elemente noi în raport cu răşinoasele: traheidele vasculare,
traheidele vasicentrice şi fibrotraheidele.
Elementele de vase - ocupă 5-30% din volumul lemnului de foioase (la speciile din
zona temperată, obişnuit 10-20%). Sunt constituite din celule moarte, mai mult sau mai puţin
lungi, cu lumen mare, cu pereţi laterali relativ subţiri şi pereţi transversali resorbiţi parţial sau
total şi care prin fuzionare, cap la cap, în direcţia longitudinală, formează traheele sau vasele
lemnoase perfecte, ce servesc la circulaţia sevei brute. Prezintă punctuaţii areolate lipsite de
torus. Stratul S3 din peretele secundar este uneori căptuşit cu îngroşări spiralate.
Pereţii transversali resorbiţi ai elementelor de vase apar ca plăci perforate, perforaţiile
acestora fiind de următoarele tipuri:
- unice (simple) de formă circulară, ovală, cu o mică strangulare în sensul de joncţiune a
două elemente vecine (stejari, frasin, ulm, plop);
- parţiale, sub forma unor grile - perforaţii scalariforme (fag, anini, mesteacăn, platan);
- reticulare – sub formă de reţea deasă (reticule);
- perforaţie forominată (efredoidă)- formată din goluri numeroase, mici, circulare sau
ovale.
Comunicarea vaselor cu elementele anatomice vecine se face prin punctuaţii laterale.
Prezenţa perforaţiilor incomplete, înclinarea mare a planului perforaţiei în raport cu axa
vaselor sunt considerate drept caractere arhaice pe scara evoluţiei.
36
STUDIUL LEMNULUI
37
STUDIUL LEMNULUI
38
STUDIUL LEMNULUI
de rezistenţă mecanică. Ocupă 50-80 % din masa lemnului (obişnuit 50-60 %). Sunt celule
moarte şi vide.
Capetele fibrelor sunt ascuţite, uneori zimţate sau ramificate. Pe secţiunea transversală
a lemnului, în cuprinsul inelului anual, fibrele au un contur obişnuit poligonal.
Distribuţia fibrelor în cuprinsul inelului anual poate fi uniformă, dar deseori ele
formează grupări caracteristice (zone de fibre) sub formă de benzi, zone cu aspect de flăcări
sau de zone insulare, cu contur neregulat.
Uneori se întâlnesc fibre cu forme particulare, ca de exemplu fibrele gelatinoase,
prezente în lemnul normal de salcâm şi dud, ca şi în lemnul de tensiune (plop), caracterizate
prin prezenţa unui strat special gelatinos (G), cu un conţinut mare de celuloză.
Fibrotraheidele reprezintă o formă de trecere între traheidele lemnului de răşinoase
şi fibrele foioaselor întâlnindu-se la mesteacăn, castan bun, fag, scoruş de munte şi platan.
Sunt celule cu pereţi groşi şi lumen mic, cu capetele ascuţite, prevăzute cu punctuaţii areolate,
mici, cu deschidere oblică, având rol de susţinere, pe care uneori îl pot combina cu cel de
conducere al sevei.
La unele specii există fibrotraheidele gelatinoase, ai căror pereţi, foarte groşi, se
contrag puternic prin uscare şi totodată se alterează, reţinând apa în mod diferit de celelalte
fibrotraheide.
Traheidele din lemnul de foioase pot fi de două tipuri:
Traheidele vasculare - constituie elemente de tranziţie între traheidele longitudinale şi
elementele de vase, fiind asemănătoare acestora din urmă în ceea ce priveşte forma şi
mărimea. Au un lumen larg, sunt neperforate şi au numeroase punctuaţii areolate. Ele se
dispun în şiruri axiale, jucând rolul unor vase cu diametrul mai mic. Prezintă frecvent
îngroşări elicoidale (genul Ulmus); în afară de ulm traheidele vasculare se mai întâlnesc la
mesteacăn, fag.
Traheide vasicentrice (circumvasculare, juxtavasculare) - sunt celule de formă
oarecum neregulată, mai lungi ca elementele de vase, dispuse în jurul vaselor lemnoase
perfecte, fără a forma şiruri longitudinale, la specii cu porii aşezaţi inelar - stejar, castan bun,
frasin. Fac legătura între vasele lemnoase şi fibre.
Parenchimul longitudinal - constituie circa 10% din masa speciilor în zona temperată
(10-20 % la speciile tropicale, 75 % la balsa). În lemnul funcţional, celulele de parenchim
longitudinal pot acumula rezerve sau pot transforma şi restitui diferite substanţe chimice.
Pereţii sunt subţiri şi au punctuaţii simple. Ei se lignifică odată cu duramenificarea.
În funcţie de poziţia sa în cuprinsul inelului anual, de raportul faţă de alte elemente şi
formaţii anatomice, precum şi de forma şi dimensiunile aglomerărilor pe care le formează pe
secţiunea transversală, parenchimul longitudinal poate fi de două tipuri: apotraheal şi
paratraheal. Parenchim apotraheal (independent de vase) – poate fi dispus în mod difuz
printre fibre (fag, mesteacăn, paltini) sau în benzi tangenţiale. Acestea pot fi marginale
(iniţiale - la începutul inelului anual, finale - la limita exterioară a inelului)- la salcâm, tei,
plopi, mesteacăn, salcie albă - sau aşezate în interiorul creşterii anuale (metatraheal - la cer,
nuc comun, carpen)
Parenchimul paratraheal (asociat cu vasele)- poate fi:
- circumvascular - înconjoară vasele în mod parţial (castan, cireş, nuc);
- aliform - înconjoară vasele total cu prelungiri laterale, asemănător
unor aripi (frasin);
39
STUDIUL LEMNULUI
1. Unde se consideră că are loc trecerea de la lemnul timpuriu la cel târziu la răşinoase?
2. Ce sunt punctuaţiile câmpului de încrucişare şi de câte tipuri sunt?
3. În cadrul căror formaţiuni anatomice se găsesc canalele rezinifere radiale?
4. Ce sunt tilosoizii? Dar tilele?
5. Câte tipuri de perforaţii cunoaşteţi?
6. Prin ce se caracterizează distribuţia semiinelară a porilor?
7. Care dintre traheidele foioaselor au rol în conducerea sevei?
8. Câte tipuri de parenchim asociat cu vasele cunoaşteţi?
40
STUDIUL LEMNULUI
41
STUDIUL LEMNULUI
CURS 5
DEFECTELE LEMNULUI. DEFECTELE DE FORMĂ ŞI ANOMALIILE
STRUCTURII ANATOMICE A LEMNULUI
Sub acţiunea diferiţilor factori externi şi interni, care acţionează în timpul creşterii
arborilor sau după doborârea acestora, lemnul prezintă adeseori abateri sau neregularităţi ale
structurii sale anatomice şi ale compoziţiei sale chimice normale, numite anomalii ale
lemnului. Unele anomalii pot ridica valoarea lemnului, de exemplu gâlmele la nuc şi fibra
creaţă la paltin de munte – furnire estetice. Cel mai des însă aceste anomalii reduc utilizările şi
valoarea lemnului, prin modificarea proprietăţilor acestuia. În acest caz anomaliile reprezintă
defecte ale lemnului. În categoria defectelor intră nu numai devierile de la structura normală
a lemnului ci şi vătămările acestuia provocate de diverşi agenţi.
Prezenţa defectelor în lemn este legată de însăşi structura acestuia. Astfel, nu se pot
imagina trunchiuri fără noduri, iar discuţia cea mai importantă priveşte proporţia acceptării
diferitelor defecte pentru stabilirea claselor de calitate ale diverselor sortimente lemnoase.
Prin urmare, defectele prezintă un caracter relativ, legat de întrebuinţarea lemnului. De
exemplu, proprietatea unui lemn de a fi moale este un defect pentru întrebuinţări ce presupun
rezistenţă mare la uzură, dar este o calitate importantă dacă acel lemn este utilizat în
pirogravură sau metalurgie.
Clasificarea defectelor lemnului se poate face după mai multe criterii:
după scara la care se manifestă: defecte de formă ale trunchiului şi defecte ale structurii şi
proprietăţilor lemnului;
după natura materialului lemnos afectat: defecte la arbori în creştere (defecte la arborilor
pe picior) şi defecte ale lemnului doborât;
după natura factorilor ce cauzează defectele: defecte de natură parazitară (cauzate de
factori biologici paraziţi ai lemnului–bacterii, ciuperci, insecte, moluşte) şi defecte cauzate
de alţi factori, neparazitari (factori de mediu, ereditatea provenienţelor, omul).
Clasificarea defectelor după cauzele care le produc este totuşi foarte dificilă, întrucât
de multe ori cauze diferite produc defecte asemănătoare (de exemplu, excrescenţele pot fi
provocate de factori de natură parazitară sau neparazitară), iar cauzele multor defecte nu s-au
elucidat până în prezent (de exemplu rolul eredităţii şi al mediului în apariţia fibrelor
anormale, a canelurii, cauzele apariţiei cancerului la arbori, etc.).
42
STUDIUL LEMNULUI
1m
m
Fig. 17. Lăbărţarea stelată Fig. 18. Lăbărţarea rotunjită
m
la arborii maturi (chiar dacă tulpinile sunt rectilinii) dând „inima ondulată” a lemnului şi
micşorarea randamentului de derulare.
Curbura simplă Se măsoară săgeata maximă (S) în centimetri, lungimea porţiunii
curbate (l), în metri şi diametrul capătului subţire (d) în centimetri. Se poate exprima:
- prin raportul procentual între săgeata maxi-
mă (S) şi lungimea porţiunii curbate (l):
S
CS 100 [%]
l
- în părţi din diametrul (d) al capătului subţire: Fig. 19. Curbura simplă
S
CS
d
Curbura multiplă Se măsoară săgeţile (s1, s2) în dreptul încovoierii maxime în
centimetri, porţiunile curbate (l1, l2) în metri şi diametrul capătului subţire (d) în
centimetri. Se indică numărul de curburi şi dacă acestea sunt în acelaşi plan sau în
planuri diferite. Se poate exprima: prin raportul procentual între săgeata maximă şi
lungimea porţiunii curbate sau prin părţi din diametrul capătului subţire luând în
considerare săgeata maximă:
S2 S
Cm 100 S2S1, respectiv C m 2
l2 d
d) Însăbierea - un caz particular de
curbură constând în devierea curbă a axei
trunchiului în partea dinspre colet. Apare la
arbori situaţi la limita superioară altitudinală,
pe pante mari (laricele).
Fig. 20. Curbura multiplă
e) Înfurcirea trunchiului constă în despărţirea acestuia la o anumită înălţime în două sau
mai multe ramificaţii principale, ca urmare a creşterii mugurilor laterali în locul celui terminal.
Lemnul din zona înfurcirii prezintă creşteri neregulate şi este exclus de la majoritatea
utilizărilor. În plus apar porţiuni alterate datorită stagnării apei şi instalării ciupercilor. Este
frecvent întâlnită în arboretele de răşinoase păşunate în tinereţe, dar şi la foioase (frasin,
salcâm). Cu cât înfurcirea este mai jos pe trunchi cu atât materialul se declasează mai mult.
44
STUDIUL LEMNULUI
45
STUDIUL LEMNULUI
46
STUDIUL LEMNULUI
47
STUDIUL LEMNULUI
48
STUDIUL LEMNULUI
49
STUDIUL LEMNULUI
CURS 6
DEFECTELE LEMNULUI. VĂTĂMĂRILE STRUCTURII ANATOMICE A
LEMNULUI. ALTERAŢII. LEMNUL DE REACŢIE
50
STUDIUL LEMNULUI
Crăpăturile de inimă pot fi simple (figura 36) când se dezvoltă pe rază sau pe diametru
şi multiple (figura 35) când apar două sau mai multe crăpături situate în planuri diferite.
51
STUDIUL LEMNULUI
Cadranura – este un tip de crăpătură de inimă cu aspectul unui cadran de ceas cu mai
multe ace. Crăpăturile de inimă simplă se măsoară determinându-i lăţimea maximă (b) la
suprafaţa sortimentului cu precizie de 1 mm.
La crăpăturile de inimă multiple se măsoară dimensiunea (b) a suprafeţei în care se
înscriu. Exprimarea se face în părţi din lungime sau părţi din diametru (D) al capătului pe care
apar.
Crăpături ale lemnului doborât şi debitat
Sunt încadrate toate crăpăturile ce s-au produs la arborii în picioare şi care se pot
accentua, precum şi crăpăturile noi apărute ca urmare a uscării materialului şi tensiunilor
interne. Se pot clasifica în raport cu proporţia ocupată precum şi cu dimensiunile şi adâncimea
de pătrundere în lemn. După poziţia ocupată se distinge crăpături pe faţă, pe cant şi crăpături
la capete.
Crăpăturile pe faţă şi pe cant se estimează prin adâncimea (mm) şi lungimea lor (cm).
Crăpăturile la capete se estimează prin lungimea (mm) sau părţi din latura piesei pe care
proiecţia lor este mai mare. Crăpăturile în solzi sunt un caz particular de crăpături pe faţă şi
care constau în proeminenţe lamelare scurte ale inelelor anuale desprinse din planul feţei sau
cantului.
După dimensiunea de pătrundere şi dimensiunile pe care le au se deosebesc: crăpături
mici (fisuri cu lăţimea de 0,5 mm. şi adâncimea până la 5 mm), crăpături superficiale (lăţimea
până la 1 mm şi adâncimea până la 10 mm fără a depăşi o treime din grosimea piesei,
crăpături profunde, crăpături nepătrunse (nu ajung pe partea opusă), crăpături pătrunse (trec
de la o faţă la alta a piesei).
La arborii pe picior, crăpăturile constituie porţi de intrare pentru ciupercile xilofage şi
insecte. De asemenea, ele afectează calitatea lemnului brut, precum şi rezistenţele mecanice
ale lemnului.
53
STUDIUL LEMNULUI
Dintre acestea genurile cele mai importante sunt: Anobium, Ips, Monochamus,
Cerambix, Saperda, Cossus, Zeuzera, Sirex, Campanotus etc. Uneori galeriile provocate de
insecte sunt însoţite de atacuri de ciuperci.
Găuri cauzate de plante parazite Defectele produse de plante ce duc o viaţă parazită
sau semiparazită pe corpul arborilor, care folosesc seva elaborată respectiv cea brută. Cele
mai mari defecte produc vâscul alb (Viscum album) şi vâscul de stejar (Loranthus europaeus).
Aceste plante îşi înfig haustorii până la cambiul plantei gazdă şi chiar dacă nu pot să perforeze
lemnul sunt incluşi în acesta, ca urmare a creşterii în diametru, provocând ciuruirea lemnului
sub scoarţă. Mai mult, ca o reacţie are loc o îngroşare a inelelor anuale, şi uneori datorită
dimensiunilor atinse se produce ruperea şi căderea ramurilor, vârfurilor şi chiar a părţii de
coroană de deasupra locului atacat.
Găuri cauzate de dăunători animali – sunt canale săpate de unele moluşte sau
crustacee. Cel mai cunoscut reprezentant este molusca Tereda navalis. Unele cavităţi pot fi
produse de păsări.
c) Vătămări produse de plante neparazite Unele plante neparazite cum ar fi
curpenul de pădure (Clematis vitalba) şi iedera (Hedera helix) încolăcindu-se în jurul
arborilor producând gâtuiri care se observă atât la suprafaţă cât şi în structura lemnului.
d) Vătămări prin acţiuni mecanice – alterare a lemnului datorită rezinajului,
utilizării uneltelor şi maşinilor de recoltat, transport şi depozitare a lemnului.
Alterarea prin rezinaj - alterare rezultată în urma operaţiei de rezinaj având drept
consecinţă o creştere a conţinutului de răşină din lemn.
Crestătura de topor – alterare a suprafeţei lemnului rotund datorată utilizării unui
topor, fierăstrău sau cablu.
Plesnitură - vătămare mecanică pusă în evidenţă la capătul lemnului rotund prin
crăpătură laterală străpungătoare sau prin absenţa unui fragment de lemn produsă prin
acţiunea uneltelor de tăiere sau prin doborârea arborelui.
Reprezintă modificări ale compoziţiei chimice a lemnului din cauza agenţilor fizici,
biotici sau ciuperci şi care se modifică prin schimbări de culoare şi de structură.
a. Coloraţiile anormale – schimbarea culorii lemnului în raport cu cea normală.
Cauzele apariţiei coloraţiilor anormale pot fi de natură fiziologică (reacţia celulelor la
acţiunea unui agent fizic) sau de natură micologică (datorate atacului diferitelor ciuperci
xilofage).
Modificarea culorii naturale spre diferite nuanţe mai deschise se numeşte decolorare
în timp ce modificarea culorii naturale spre nuanţe mai închise se numeşte discolorare.
Duramenul fals al fagului (inima roşie a fagului)
– o pată centrală uneori cu contur regulat, alteori
neregulat, de culoare roşu deschisă până la rosu-brun
închisă. Conturul este mărginit de o linie mai închisă.
Defectul prezintă în structura sa vase cu tile şi un
conţinut mai mare de lignină.
Fig. 39. Inima roşie a fagului
54
STUDIUL LEMNULUI
Cauzele apariţiei defectului sunt neelucidate. Unii consideră că s-ar datora ciupercilor
pătrunse prin cioturile ramurilor uscate. Alţii consideră că ciupercile ar accelera procesul de
duraminificare, iar cauzele primare ar fi diferiţi factori interni (îmbătrânirea arborilor) sau
externi (factori climatici, edafici, dăunători). Altă cauză ar fi creşterea presiunii oxigenului în
trunchi.
Lemnul de inimă roşie prezintă rezistenţe mecanice mai mari, densitate sporită,
rezistenţă la atacul ciupercilor însă permeabilitatea sa este scăzută, fapt ce îngreunează
impregnarea.
Defectul se estimează în cazul lemnului rotund măsurând pe capătul la care apare,
diametrul celui mai mic cerc în care acesta se poate înscrie. Se exprimă în unităţi de lungime
sau părţi din diametrul piesei. În cazul pieselor ecarisate se măsoară adâncimea, lăţimea şi
lungimea zonei afectate, exprimându-se în procente din suprafaţa corespunzătoare.
Inima de ger a fagului o coloraţie a zonei centrale a trunchiului, ce înconjoară inima
roşie sau este înglobată în aceasta, de culoare mai deschisă, ce începe de la bază (coborând în
rădăcinile groase) şi se prelungeşte către vârf. Lemnul cu acest defect are mai puţine tile şi
substanţe de duraminificare decât cel de inimă roşie, dar o umiditate mai ridicată. Cauza
apariţiei defectului este acţiunea temperaturilor scăzute ce acţionează asupra celulelor din
centrul trunchiului, celule mai sensibile datorită conţinutului redus de amidon. În timp, inima
de ger se transformă în inimă roşie.
Inima stelată a fagului o coloraţie brun-roşiatică până la cenuşiu- negricioasă cu
contur stelat, delimitată de linii închise la culoare. Defectul reprezintă un stadiu incipient de
alterare a lemnului produs de către ciupercile xilofage.
Inima brună a frasinului – o coloraţie brun-negricioasă a porţiunii centrale a
trunchiului, fără afectarea densităţii şi a rezistenţelor mecanice. Defectul constă în reacţia
arborelui la pătrunderea ciupercilor în interiorul lui.
Inima roşie a stejarului – o coloraţie roşu-brună ce afectează partea inferioară a
trunchiului arborilor bătrâni cu vegetaţie lâncedă de pe soluri superficiale uscate. Defectul
este provocat de ciuperca Fistulina hepatica, a cărei corpuri fructifere sunt depuse pe arbori în
consolă. Lemnul atacat putrezeşte mult mai repede, iar scândurile crapă în formă de solzi, deşi
rezistenţa la despicare este mai mare. Şi celelalte rezistenţe sunt reduse, lemnul fiind
impropriu pentru construcţii.
Inima negricioasă a paltinului – coloraţie negricioasă din partea anterioară a
trunchiului cu contur neregulat, uneori stelat.
Inima roşie a teiului şi inima cenuşie a plopului – coloraţii cenuşii ale zonei centrale
a trunchiului fără afectarea proprietăţilor.
Încingerea şi răscoacerea sunt considerate două faze ale procesului de degradare ce
apare la lemnul de fag doborât, precum şi la alte specii ca: mesteacăn, carpen, paltin, tei, plop,
salcie etc., primăvara şi vara pe timp cald şi în atmosferă umedă.
În faza de încingere care apare imediat după pătrunderea aerului în celule, se observă o
coloraţie anormală gălbui-roşiatică până la brună, ce se propagă pe direcţie longitudinală de la
capetele buştenilor, sub forma unor fâşii, precum şi pe direcţie radială, din părţile laterale
către centru.
Încingerea este urmată imediat de răscoacere (sufocare) caracterizată prin pete
albicioase pe fond brun-roşcat, delimitate prin linii negricioase care îi dau aspect marmorat.
Răscoacerea este provocată atât de speciile de ciuperci intrate in cazul încingerii, cât şi
a unor noi specii (ex. Stevum purpureum). Care în final duce la putrezirea lemnului.
55
STUDIUL LEMNULUI
Succesiunea celor două faze este rapidă determinată de condiţiile favorabile dezvoltării
ciupercilor xilofage.
Încingerea apare după 5–7 zile de la secţionarea buştenilor, iar răscoacerea după 30–
40 zile.
Vărgarea lemnului de paltin – apare la lemnul prelucrat, depozitat necorespunzător
şi precede descompunerea lemnului prin putrezire.
Albăstreala – o coloraţie albăstruie până la negricioasă a alburnului ce apare la
lemnul doborât umed în special la răşinoase (molid şi pin) şi mai rar la foioase (paltin, tei,
fag) ca urmare a acţiunii ciupercilor (ex. Ceratostomella ophiostoma). În primele faze apar în
alburn pete izolate sub formă de sectoare de cerc, iar ulterior alburnul este cuprins de
albăstreală în întregime. Sunt afectaţi în special arborii slăbiţi fiziologic, cei situaţi pe soluri
superficiale în timpul secetelor prelungite etc.
Dezvoltarea ciupercilor de albăstreală presupune existenţa unei umidităţi ridicate a
lemnului şi în acelaşi timp o concentraţie suficientă de oxigen. Lemnul afectat nu prezintă
rezistenţele mecanice afectate însă nu se poate vopsi bine şi utilizat în scop decorativ.
Roşeaţa lemnului de molid – apare în zona centrală a trunchiului şi marchează
începutul unei putreziri cauzate de ciuperci. Este mai frecventă la arborii bătrâni crescuţi pe
soluri sărace precum şi la cei cu diferite răni.
Petele de mucegai – alteraţii sub formă de depuneri alb-verzui, albastre, verzi, negre
etc., cauzate de specii de ciuperci inferioare lemnului de răşinoase şi foioase aflat în stare
umedă în locuri neaerisite. Lemnul rămâne pătat după uscare iar mucegaiul distruge cleiul
folosit la îmbinări. Genurile care produc mucegai sunt: Penicillium, Aspergillus, Trichoderma,
Alternaria, Poecillomyces, Cladosporium, Mucor, Neurospora, etc.
Defectul se estimează în cazul lemnului ecarisat şi al furnirului prin dimensiunile sau
suprafaţa zonei ocupate.
Coloraţia de plutire – este o coloraţie superficială, gălbuie, cauzată de transportul
lemnului pe apă. Este un defect de suprafaţă nedepăşind 1 – 3 mm.
Petele de tanin – au o culoare roşiatică-brună sau albăstrui-brună rezultată prin
oxidarea substanţelor tanante.
Coloraţiile anormale se estimează fie prin suprafaţa zonei afectate, fie prin
dimensiunea minimă a suprafeţei în care se înscrie (b), fie prin adâncimea maximă a zonei
afectate (a) sau lungimea ei (c).
Se exprimă fie prin raport procentual între suprafaţa afectată şi suprafaţa capătului
unde apare, fie în părţi din diametrul sau lungimea pe care se găseşte.
b. Putregaiurile
Prin putrezire se înţelege modificarea profundă a compoziţiei chimice a lemnului,
însoţită de schimbarea culorii, consistenţei şi proprietăţilor sale. Putregaiurile sunt provocate
în deosebi de ciupercile superioare (Hymenomicete) care dizolvă pereţii celulari cu ajutorul
unor enzime ca: hidrolaze, oxidaze, peroxidaze, catalaze etc.
În prima fază lemnul îşi schimbă exterior culoarea (care se închide), iar ciupercile
produc numai perforaţii în pereţii celulari fără a modifica indicii fizico-mecanici. În faza
următoare coloraţia este mai intensă, cu vine şi dungi negricioase (marmorare) iar pereţii
celulari sunt parţial distruşi. În ultima fază culoarea se schimbă, bucăţile de lemn devin
casante.
Putregaiurile de clasifică în funcţie de localizarea pe arbore în putregai de rădăcină
(situat la baza arborelui, în rădăcină şi în imediata apropiere a trunchiului), putregai al vârfului
şi putregai de tulpină. În funcţie de localizarea în lemnul brut rotund se întâlneşte putregai
interior şi putregai exterior (in partea exterioară a secţiunii transversale).
După stadiul atacului, putregaiul este incipient sau avansat.
După culoarea pe care o prezintă putregaiul poate fi:
- Putregai alb (de coroziune) rezultat prin degradarea mai intensă a ligninei, fără a
ataca celuloza. Din cauza cavităţilor conţinând resturi de celuloză defectul poartă numele de
putregai de coroziune. Lemnul capătă adesea aspect alveolar şi se desface în lamele după
conturul inelelor anuale şi al razelor medulare.
- Putregai brun (putregai roşu, distrucţie) – rezultat prin degradarea mai cu seamă a
celulozei şi hemicelulozei şi păstrarea nedescompusă a ligninei. Lemnul atacat crapă
longitudinal şi transversal, fragmentându-se în bucăţi prismatice. Defectul este întâlnit mai
des la răşinoase.
- Putregaiul pestriţ - rezultat din descompunerea atât a celulozei cât şi a ligninei.
Culoarea generală este brun-roşcată cu pete albicioase, mici, dese. Lemnul se desprinde atât
după linia de demarcaţie a inelelor anuale, cât şi în prisme producându-se fărmiţarea lui.
În funcţie de textura pe care o capătă lemnul atacat:
- Putregai cu structură cubică, caracterizat prin crăpături transversale, radiale şi
tangenţiale, care se divid în bucăţi prismatice, structura fibroasă dispărând.
- Putregai fibros – lemnul îşi păstrează structura fibroasă, dar îşi schimbă culoarea şi se
înmoaie.
- Putregai alveolar – distrugerea materialului se produce în zone cu aspect alveolar de
culoare albicioasă.
După umiditate şi consistenţa lemnului atacat putregaiul poate fi uscat (specific
ciupercii de casă Merulius lacrimans) şi umed (produs de alte ciuperci decât ciuperca de casă).
Putregaiul moale (mucilaginos) se dezvoltă
pe lemnul permanent udat cu apă sau aflat multă
vreme în contact cu pământul umed. Lemnul
atacat devine la exterior moale şi crapă, iar la
interior structura rămâne intactă. Lemnul de
răşinoase precum şi lemnul târziu de la răşinoase
este mai expus la propagarea putregaiului moale.
Fig. 41. Putregaiul duramenului
57
STUDIUL LEMNULUI
58
STUDIUL LEMNULUI
- La genul Populus rezistenţa la tracţiune paralelă cu fibrele este mai redusă în stare umedă
şi mai ridicată în stare anhidră.
Prezenţa lemnului de reacţie este considerată defect deoarece duce la dificultăţi de
prelucrare, proprietăţile sale fiind în general mai puţin favorabile diferitelor utilizări. De
asemenea acest fenomen uzează foarte repede suprafeţele tăietoare ale uneltelor de prelucrare.
Defectul se exprimă prin raportul procentual dintre aria suprafeţei pe care o ocupă
efectiv şi aria suprafeţei pe care apare.
60
STUDIUL LEMNULUI
CURS 7
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A LEMNULUI
7.1. Consideraţii generale
61
STUDIUL LEMNULUI
62
STUDIUL LEMNULUI
63
STUDIUL LEMNULUI
64
STUDIUL LEMNULUI
65
STUDIUL LEMNULUI
66
STUDIUL LEMNULUI
67
STUDIUL LEMNULUI
68
STUDIUL LEMNULUI
Conţinutul în substanţe minerale variază cu specia, iar la aceeaşi specie, cu poziţia din
arbore, fiind puternic influenţată de condiţiile staţionale.
69
STUDIUL LEMNULUI
CURS 8
PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE LEMNULUI
UMIDITATEA, PERMEABILITATEA ŞI RETRACTIBILITATEA
LEMNULUI
Lemnul este în permanentă relaţie cu apa. În arborii vii, pentru a se produce o tonă de
lemn, este necesară o cantitate de apă de 600 – 1000 t. După doborârea arborilor şi
încorporarea sa în diverse produse, lemnul păstrează o cantitate reziduală de apă, aflată sub
influenţa continuă a mediului înconjurător. Având în vedere că apa constituie un factor fizic
care influenţează aproape toate proprietăţile lemnului, este necesar ca la comparaţiile privind
diversele însuşiri ale acestuia, datele analizate să fie stabilite în condiţii de umiditate egală.
Lemnul conţine apă în compoziţia substanţelor din care este alcătuit, în spaţiile dintre
microfibrilele pereţilor celulari – spaţii intermicelare – şi în cavităţile celulelor. În funcţie de
locul în care se găseşte, apa este reţinută cu forţe diferite în masa lemnului şi se clasifică în:
apă de constituţie, cea care participă în compoziţia chimică a substanţelor din care este
constituit lemnul, apa de higroscopicitate sau legată, adsorbită de către pereţii celulari şi apa
liberă, din lumenul celulelor.
În funcţie de umiditatea lemnului, acesta se clasifică astfel:
- lemn verde sau umed, este cel provenit din arborii doborâţi şi care mai conţine
sevă în cavităţile celulare (umiditate de peste 30 %);
- lemnul ud, conţine mai multă apă decât în momentul doborârii, surplusul
datorându-se păstrării în bazine cu apă, plutirii sau altor cauze;
- lemnul uscat în aer liber, conţine apă de constituţie şi o cantitate de apă de
higroscopicitate corespunzătoare condiţiilor de păstrare în aer liber, variabilă în
funcţie de temperatura şi umiditatea mediului (cuprinsă între 12–15 %);
- lemnul uscat artificial, este lemnul supus uscării într-o instalaţie specială pentru
atinge o umiditate de 7 – 12 %, mai mică decât cea realizată în aer liber;
70
STUDIUL LEMNULUI
- lemnul anhidru sau absolut uscat nu mai conţine decât apa de constituţie, după ce
în prealabil a fost uscat în etuve la 103 2oC.
Umiditatea lemnului este dată de proporţia de apă din masa acestuia şi se exprimă de
obicei în procente. Dacă raportarea se face la masa lemnului anhidru (M o), se obţine
umiditatea absolută (Wa), iar dacă raportarea se face la masa lemnului umed se obţine
umiditatea relativă (Wr).
Wa = 100 x (Mu – Mo) / Mo Wr = 100 x (Mu – Mo) / Mu
Umiditatea absolută poate fi obţinută din cea relativă şi invers, utilizând relaţiile:
Celuloza (în special din porţiunile amorfe) şi mai ales hemiceluloza din pereţii celulari
sunt higroscopice, adică au capacitatea de a adsorbi vapori de apă din atmosferă. Apa este
fixată prin forţe fizice, datorită faptului că moleculele de apă se prezintă sub forma unui dipol,
al cărui pol pozitiv (hidrogenul din molecula de apă) este atras electric de grupele –OH libere,
încărcate cu sarcini electrice negative. De reţinut că apa nu pătrunde în interiorul micelelor
(cristalitelor celulozice) şi nici nu intră în reacţie chimică cu acestea. La legarea apei disociate
dipolic se degajă o mare cantitate de căldură (căldură de umflare).
Reţinerea apei sub formă de vapori şi pelicule lichide se face prin sorbţie moleculară
şi sorbţie capilară. Până la atingerea umidităţii de cca.15 % are loc sorbţia moleculară sub
formă de vapori, ca urmare a forţelor intermoleculare, după care, la valori mai mari intervine
sorbţia capilară, prin care apa sub formă de vapori condensează în pelicule în spaţiile dintre
microfibrilele de celuloză.
În contact cu aerul, lemnul acumulează sau pierde vapori de apă în permanenţă,
tinzând spre un echilibru higroscopic între umiditatea sa şi cea atmosferică, echilibru care
depinde de temperatura atmosferei. După cum creşte sau scade umiditatea atmosferică are loc
fie fenomenul de sorbţie până la atingerea umidităţii stabile de sorbţie (Wss), fie cel de
desorbţie, până la atingerea umidităţii stabile de desorbţie (Wsd). Cele două procese nu se
desfăşoară identic în sensuri diferite ci după curbe diferite, lemnul umed reţinând mai puternic
umiditatea în cadrul procesului de desorbţie decât cel uscat. Acest fenomen poartă numele de
histerezis al sorbţiei şi desorbţiei.
Fenomenul de histerezis se explică prin tensiunile şi deformările care apar în pereţii
celulari ai lemnului, datorită variaţiei forţelor de presiune a vaporilor de apă din timpul
umflării, provocate de sorbţia moleculară şi cea capilară în faza sa iniţială (când apa din lemn
este în stare de vapori).
Maximul de umiditate datorat apei de higroscopicitate se numeşte umiditate de
saturaţie a fibrei (Ws). Acest maxim se realizează într-o atmosferă saturată cu vapori de apă
(umiditate atmosferică > 100%). Valoarea medie a umidităţii de saturaţie a fibrei este de cca.
30 % şi se constată o variaţie a acesteia în funcţie de structura anatomică a lemnului
(dimensiunile capilarelor, proporţia de participare a diferitelor componente chimice, etc.).
Astfel, o umiditate de saturaţie a fibrei mai mare o prezintă lemnul speciilor de foioase cu pori
împrăştiaţi şi fără duramen (tei, salcie, plop, mesteacăn, anin, fag, carpen - 32 – 35 %),
71
STUDIUL LEMNULUI
precum şi alburnul speciilor cu duramen (salcâm, castan, stejari, frasin, nuc, cireş), iar în
cazul duramenului speciilor cu distribuţie inelară şi semiinelară a porilor umiditatea de
saturaţie a fibrei este mai mică (22 – 24 %). Limita de higroscopicitate este mai mare la
speciile cu densitate mai redusă datorită proporţiei sporite a spaţiilor în care are loc sorbţia
capilară.
Întrucât în mod normal atmosfera nu este saturată cu vapori de apă, lemnul care se
păstrează la aer prezintă o umiditate, corespunzătoare echilibrului higroscopic, de 12 – 15 %
în zona temperată, de 18 % în zonele tropicale şi ecuatoriale şi de 8 – 9 % în încăperile
încălzite iarna. Micşorarea şi creşterea umidităţii sunt însoţite de umflare şi contragere,
procese care atrag după ele deformarea şi crăparea lemnului, ca şi desfacerea îmbinărilor şi
exfolierea peliculelor de lac, se impune cerinţa de a se folosi material lemnos uscat până la
nivelul echilibrului higroscopic cu mediul de folosinţă (tabel 7).
Tabelul 7. Umiditatea corespunzătoare echilibrului higroscopic al lemnului (produse din
lemn) în funcţie de destinaţie
Umiditatea corespunzătoare
Destinaţia lemnului (produselor din lemn) echilibrului higroscopic,
(%)
- Lemn pentru construcţii în apă (piloţi) Peste 30
- Lemn destinat impregnării cu substanţe
antiseptice şi ignifuge 20 – 25
- Lemn destinat a fi utilizat exclusiv în exterior
(împrejmuiri, şoproane); lemn pentru lăzi de
ambalaj 15 – 20
- Şarpante 15 – 18
- Lemn pentru construcţii în localuri închise 13 – 17
- Doage pentru butoaie 14 – 16
- Lemn pentru caroserii de camioane şi vagoane
de marfă 8 – 16
- Lemn pentru lucrări de tâmplărie aflate în
contact cu aerul exterior (uşi şi ferestre
exterioare) 12 – 15
- Mobilă, tâmplărie interioară, în camere încălzite
cu sobe 10 – 12
- Mobilă, tâmplărie interioară, în camere cu
încălzire centrală 8 – 10
- Parchet, duşumele 8 – 12
- Lemn pentru instrumente muzicale 6–8
Apa care pătrunde în lemn, după ce acesta a atins umiditatea de saturaţie a fibrei
(cazul lemnului imersat), se localizează în golurile celulare şi spaţiile intercelulare şi este în
stare de lichid. Aceasta constituie apa liberă din lemn, este reţinută de forţe capilare, se
îndepărtează uşor din lemn şi manifestă o mică influenţă asupra proprietăţilor acestuia. Când
toate cavităţile celulare sunt umplute cu apă, lemnul atinge umiditatea maximă numită
umiditatea de saturaţie a lemnului.
Umiditatea lemnului în arbore variază în funcţie de specie, zona de vegetaţie, anotimp
(mai mare primăvara), vârsta arborelui (mai mare la arborii tineri) şi poziţia lemnului în
arbore (scade dinspre scoarţă spre măduvă şi creşte spre vârful arborilor), fenomene ce pot fi
asociate cu raportul lignină / celuloză din diferitele poziţii în arbore. Se observă, de asemenea,
72
STUDIUL LEMNULUI
că lemnul timpuriu din alburn este mult mai umed decât cel târziu, iar în duramen umiditatea
lor este relativ egală.
Metode de determinare a umidităţii
A. Metoda prin uscare (gravimetrică)
Metoda constă în determinarea masei lemnului în stare umedă (imediat după
extragere) şi apoi în stare absolut uscată (în laborator, în etuve, la 105 oC – până când între
două cântăriri nu se mai înregistrează diferenţe mai mari decât toleranţa). Metoda este precisă,
dar are un randament scăzut din cauza duratei mari de uscare a probelor.
Regula generală ce trebuie respectată pentru asigurarea preciziei determinării este
evitarea contactului prelungit cu aerul al probelor după prelevare deoarece se produc pierderi
rapide de apă imediat după extragere (7 – 10 % putând ajunge chiar la 40 % în primele 15
minute după extragere).
B. Metoda prin extracţie se bazează în principiu pe tratarea probelor de lemn, într-un
extractor, cu un solvent nemiscibil cu apa. Apa din probă va fi antrenată de către vaporii de
solvent şi se va condensa separat de acesta, datorită diferenţei de densitate, putând fi măsurată
direct într-o biuretă gradată. Încălzirea amestecului de lemn cu solvent se face până când se
constată că nivelul apei în biuretă nu se mai modifică.
Metoda este criticată datorită necesităţii segmentării lemnului analizat, operaţie
greoaie şi în cursul căreia se pierde o oarecare cantitate de apă. Totuşi, este apreciată pentru
avantajul determinării relativ exacte a apei din lemn, deoarece metoda anterioară, la încălzire
provoacă şi volatilizarea substanţelor eterice din lemn, producând o pierdere de masă (care
este pusă pe seama apei evaporate).
C. Metode electrice
La baza acestor metode stau:
- dependenţa între umiditatea lemnului şi rezistenţa sa electrică;
- variaţia permitivităţii lemnului cu umiditatea sa;
- atenuarea undelor electromagnetice odată cu creşterea umidităţii lemnului;
- variaţia absorbţiei radiaţiilor în infraroşu cu umiditatea lemnului.
Metodele electrice pentru măsurarea umidităţii lemnului au ca avantaje: rapiditatea
determinării, posibilitatea automatizării şi faptul că determinarea umidităţii se realizează fără
distrugerea piesei.
C.1. Metoda rezistivă se bazează pe variaţia rezistenţei electrice a lemnului în funcţie
de umiditatea sa după relaţia:
R = a / Wk
unde R – rezistenţa electrică a lemnului ()
W – umiditatea (%)
a, k – constante ce depind de material şi de condiţiile de măsurare
Prin această metodă se poate determina umiditatea lemnului în intervalul 5 – 30%.
Rezistenţa electrică a lemnului este influenţată de temperatură, de valorile tensiunilor
aplicate şi ale curenţilor ce străbat proba umedă, de fenomenul de polarizare, de structura
materialului, de forma şi gradul de tasare a probei, de caracteristicile constructive ale
traductoarelor şi de poziţia acestora faţă de planele principale.
73
STUDIUL LEMNULUI
74
STUDIUL LEMNULUI
ce duce în final la o mărire a dimensiunilor exterioare a lemnului. Acest proces este cunoscut
sub numele de umflare lemnului.
Reducerea dimensiunilor lemnului datorită pierderii de apă legată se numeşte
contragere. Aceasta are loc atunci când s-a evaporat întreaga cantitate de apă liberă şi începe
evaporarea apei legate, în condiţiile unei atmosfere sărace în vapori de apă.
Fenomenele de umflare şi contragere sunt permanente în condiţiile variaţiilor
frecvente de temperatură şi umiditate din atmosferă, iar modificarea dimensiunilor sub
influenţa higroscopicităţii poartă numele de jocul lemnului. Această caracteristică este unul
din cele mai mari dezavantaje ale materialului lemnos producând deformarea şi crăparea
lemnului, desfacerea îmbinărilor şi exfolierea peliculelor de lac.
Valorile umflării şi contragerii depind de specie, zona de vegetaţie, densitatea lemnului
şi direcţia fibrelor. Determinarea contragerii se face cu ajutorul coeficienţilor de contragere
liniară pe direcţie longitudinală (l), radială (r), tangenţială (t) şi în volum (v):
l, r, t = 100 x (l – l1) / l; v = 100 x (v – v1) / v
iar determinarea umflării se face în mod similar, cu ajutorul coeficienţilor de
contragere:
l,r,t = 100 x (l2 – l) / l; v = 100 x (v2 – v) / v
unde l şi v corespund dimensiunii iniţiale ale epruvetei;
l1 şi v1 corespund dimensiunii epruvetei după uscare;
l2 şi v2 corespund dimensiunii epruvetei după umezire.
Coeficienţii calculaţi pe baza dimensiunilor sau volumelor extreme (lemn în stare
anhidră şi peste punctul de saturaţie a fibrei) se numesc coeficienţi de contragere totală şi se
determină astfel:
L = 100 x (Lu – Lo) / Lu V = 100 x (Vu – Vo) / Vu
Umflarea şi contragerea sunt două fenomene fizice inverse ca sens de manifestare,
însă nu se caracterizează prin reciprocitate valorică perfectă: la aceeaşi modificare a
umidităţii, umflarea este mai puternică decât contragerea. Acest fenomen este cunoscut sub
numele de histerezis al umflării şi contragerii lemnului.
Determinarea umflării şi contragerii lemnului se face utilizând epruvete cu dimensiuni
de 20x20x100 mm care permit măsurători pe cele trei direcţii (longitudinală, tangenţială şi
radială).
Coeficienţii de umflare şi contragere în volum se pot deduce din cei liniari. Neglijând
valorile coeficienţilor de umflare şi de contragere pe direcţie longitudinală, întrucât valorile
acestora sunt nesemnificative în comparaţie cu ceilalţi, se pot determina coeficienţii de
umflare şi de contragere în volum, cu o precizie satisfăcătoare după următoarele relaţii:
v = r + t; v = r + t
În practică se mai folosesc şi coeficienţi unitari de contragere şi umflare liniară şi în
volum, corespunzători unei variaţii a umidităţii lemnului cu 1%:
’l, r, t = 100 x (l2 – l1) / W l2 ’v = 100 x (v2 – v1) / W v2
’l, r, t = 100 x (l2 – l1) / W l1 ’v = 100 x (v2 – v1) / W v1
unde W = W2 – W1 este variaţia de umiditate (W2 > W1)
l1, v1 sunt dimensiunile epruvetei la umiditatea W1;
l2, v2 sunt dimensiunile epruvetei la umiditatea W2.
75
STUDIUL LEMNULUI
76
STUDIUL LEMNULUI
CURS 9
PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE LEMNULUI.
DENSITATEA ŞI POROZITATEA LEMNULUI. PROPRIETĂŢILE TERMICE,
ELECTRICE, MAGNETICE ŞI ACUSTICE ALE ACESTUIA
Densitatea lemnului constituie unul dintre cei mai importanţi indici ai lemnului, atât în
privinţa proprietăţilor fizice şi mecanice pe care le influenţează, cât şi pentru industrializarea
acestuia pe cale mecanică sau chimică. Densitatea, cunoscută şi sub denumirile de masa
volumică sau greutatea specifică a lemnului, este numeric egală cu masa unităţii de volum a
acestuia. Dat fiind faptul că lemnul este un corp neomogen, raportul dintre masa şi volumul
său reprezintă o densitate medie şi se calculează cu relaţia:
= m / V, [g/cm3 sau kg/m3]
Lemnul este un material poros ai cărui pori sunt umpluţi cu apă (în stare verde sau
proaspăt doborât), cu apă şi aer (când este uscat la aer) sau numai cu aer (în cazul lemnului
anhidru). Proporţia membranelor celulare şi cea a porilor variază de la o specie la alta, dar şi
în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de factorii care determină formarea lemnului. Densitatea
se poate referi la substanţa lemnoasă singură - densitatea materiei lemnoase - sau la
substanţa lemnoasă împreună cu spaţiile libere - densitatea lemnului masiv aparent sau
prescurtat densitatea lemnului.
77
STUDIUL LEMNULUI
certe. Ea este densitatea minimă teoretică a lemnului. Cunoscând această mărime se poate
determina biomasa (substanţa uscată) produsă de un arbore sau un arboret, măsurând volumul.
În relaţie cu densitatea convenţională se află şi densitatea parţială determinată ca
raport între masa probei complet uscată şi volumul acesteia la o anumită umiditate.
- densitatea materiei lemnoase (ml) reprezintă media densităţilor componentelor
chimice, având valoarea de 1,53 g/cm 3, între densitatea celulozei (1,58 g/cm 3) şi cea a ligninei
(1,46 g/cm3).
- la lemnul în steri şi cel sub formă de rumeguş sau aşchii, densitatea se calculează
prin raportul dintre masa acestora şi volumul lor spaţiat, utilizându-se noţiunea de densitate în
grămadă.
Densitatea lemnului variază în funcţie de umiditatea acestuia şi de specie. În cadrul
aceleiaşi specii, densitatea lemnului variază în funcţie de talia celulelor şi grosimea pereţilor
acestora, prezenţa incluziunilor organice şi minerale în celulele lemnoase, factorii genetici şi
condiţiile de creştere. În Europa, densitatea lemnului de răşinoase scade odată cu creşterea
altitudinii.
La foioasele cu distribuţia porilor inelară, densitatea medie a lemnului creşte odată cu
creşterea lăţimii inelului anual. La răşinoase, acest fenomen se manifestă numai până la lăţimi
ale inelului de 1 – 2 mm, după care densitatea scade. Valorile densităţii lemnului pot fi mult
influenţate prin lucrările de îngrijire a arboretelor (rărituri, elagaj).
În arbore, densitatea lemnului scade de la bază spre vârf şi de la centru spre periferie.
Densitatea lemnului de ramură este mai mare decât cea a lemnului de trunchi. Prezenţa
lemnului de compresiune, a tilelor şi răşinii duce la creşterea densităţii lemnului.
În tabelul 8 sunt prezentate densităţile aparente ale principalelor specii forestiere.
Determinarea densităţii lemnului se poate face prin metode diverse, distructive sau
nedistructive, direct, prin determinarea masei şi a volumului sau prin metode care nu implică
determinarea volumului în mod direct. Măsurarea masei se face cu balanţe analitice de
precizie pentru proba aflată în condiţii de umiditate impuse.
78
STUDIUL LEMNULUI
79
STUDIUL LEMNULUI
axială de viteză impusă astfel încât să pătrundă uniform în lemn. Un captor de forţă măsoară
rezistenţa la înaintare, în funcţie de profunzimea penetrării, rezistenţă care este funcţie de
densitatea lemnului.
Datorită diversităţii metodelor existente, la indicarea diferitelor valori ale densităţii,
trebuie să se menţioneze şi metoda utilizată pentru a exista comparabilitatea acestor date.
80
STUDIUL LEMNULUI
Mecanismul este complex, având loc două tipuri de combustie: o combustie rapidă a
gazelor, cu flacără şi o combustie lentă a cărbunilor (jarul).
Pentru iniţierea reacţiei este nevoie de o sursă de căldură, iar proprietatea lemnului de
a intra în combustie prin încălzire se numeşte inflamabilitate. Lemnul se aprinde şi arde
atunci când este încălzit la 260 – 290oC, aprinderea fiind mai rapidă la speciile cu densitate
mică.
După aprindere are loc arderea care se produce treptat, odată cu încălzirea exteriorului
lemnului şi propagarea căldurii în interiorul său şi odată cu eliminarea apei (mai întâi cea
liberă şi apoi cea legată). Pentru întreţinerea arderii, lemnul are nevoie de cca. 0,6 kg aer
pentru fiecare kg de lemn. În lipsa aerului, lemnul suferă un proces de piroliză rezultând
cărbune de lemn, gudron, acizi organici, uleiuri volatile. Prin ardere, lemnul se descompune în
C, O, H şi N.
Puterea calorică a lemnului reprezintă cantitatea de căldură, exprimată în kcal,
degajată prin ardere de unitatea de greutate sau de volum a lemnului. Lemnul absolut uscat
asigură cca. 4500 kcal/kg, iar cel cu umiditatea de 30% are o putere calorică de doar 2870
kcal/kg.
Puterea calorică variază de la specie la specie fiind mai mare la speciile cu un conţinut
mai mare de lignină (răşinoase), cunoscându-se că puterea calorică a ligninei este de 6000
kcal/kg, iar cea a celulozei şi hemicelulozei, mai sărace în carbon, este de 4150 kcal/kg.
Căldura specifică caracterizează capacitatea lemnului pentru schimburile de căldură.
Această mărime reprezintă cantitatea de căldură pe care trebuie să o acumuleze un corp pentru
ca temperatura sa să crească cu 1oC. Lemnul are o căldură specifică mare (cca. 0,324 kcal/kg
o
C) în comparaţie cu alte materiale, ceea ce îi conferă calitatea de material izolator termic.
Căldura specifică a lemnului creşte odată cu creşterea umidităţii sale.
Coeficientul de difuzibilitate termică este o altă mărime fizică folosită pentru
caracterizarea proprietăţilor termice ale lemnului şi exprimă viteza cu care se răspândeşte
căldura şi se modifică temperatura corpului. Valorile acestui coeficient sunt cuprinse între
0,0004 şi 0,0007 m2/h, în funcţie de specie şi umiditate. Aerul prezintă un coeficient de
difuzibilitate termică mai mare decât apa, deci difuzibilitatea lemnului uscat este mai mare
decât a lemnului umed.
Lemnul în stare uscată este un bun izolator electric, având o conductibilitate electrică
redusă, din care cauză este utilizat ca material de construcţii (stâlpi), de izolaţie (pene pentru
transformatoare, generatoare) şi pentru cutii, lăzi, mânere.
Rezistenţa electrică a lemnului este influenţată de umiditate: scade puternic şi liniar
până la punctul de saturaţie a fibrei, urmând o scădere uşoară până la punctul de saturaţie al
lemnului. Rezistenţa electrică este mai mare perpendicular pe fibre (la molid 18-20 ) decât
paralel cu fibrele (la molid 10 ). La aceeaşi umiditate a lemnului, rezistenţa electrică scade
pe măsura creşterii temperaturii. Impregnarea lemnului cu săruri metalice micşorează
rezistenţa electrică; în schimb impregnarea cu parafină, creozot, etc. o măresc.
Din punct de vedere al proprietăţilor magnetice, susceptibilitatea acestuia de
magnetizare este practic neînsemnată, fiind apt pentru confecţionarea carcaselor pentru radio,
televizoare, etc.
81
STUDIUL LEMNULUI
82
STUDIUL LEMNULUI
CURS 10
ELASTICITATEA ŞI PLASTICITATEA LEMNULUI
83
STUDIUL LEMNULUI
xx xy xz
Dacă se grupează deformaţiile normale şi de
ij yx yy yz
alunecare se obţine o matrice care reprezintă tensorul
zx zy zz
deformaţiilor, în care deformaţiile normale se găsesc pe
prima diagonală:
O forţă exterioară ce acţionează asupra unui solid este întâmpinată de rezistenţa sa
internă. Dar o forţă nu poate fi aplicată într-un singur punct (cu excepţia idealizărilor
matematice) ci numai pe o suprafaţă a cărei dimensiuni depind de sistemul de aplicaţie al
forţei. Ca urmare, se poate defini acţiunea forţei F asupra unui solid prin presiunea pe care o
exercită această forţă pe suprafaţa de aplicaţie S. Această presiune se numeşte efort unitar şi
F
se scrie: ;
S
dF
pentru cubul elementar:
dS
Prin descompunerea forţei după axele
cubului elementar şi având în vedere că suprafeţe
elementare se pot scrie:
dS dx dy ; dS dy dz sau dS dz dx ,
Forţele care sunt paralele la suprafaţa luată în considerare au o acţiune de forfecare, iar
eforturile corespunzătoare se numesc eforturi unitare tangenţiale:
dFx dFx dF y dF y dFz dFz
yx ; zx ; xy ; zy ; xz ; yz
dydx dzdx dxdy dzdy dxdz dydz
84
STUDIUL LEMNULUI
85
STUDIUL LEMNULUI
Materialul care nu are capacitatea de a reveni la forma iniţială după încetarea acţiunii
exterioare care l-a deformat este plastic. În studiul plasticităţii lemnului trebuie luate în
considerare următoarele aspecte:
în partea amorfă a celulozei va apărea întotdeauna o deformare plastică, indiferent de
ce se întâmplă în zona cristalină;
după încetarea acţiunii exterioare, elementele ce formează structura anatomică a
lemnului vor tinde să se regrupeze din nou, mai repede sau mai încet (lemnul nu este
un material plastic prin excelenţă, deformaţiile plastice în lemn apar mai mult ca
fenomene reologice decât ca fenomene de sine stătătoare);
pentru a caracteriza capacitatea plastică a lemnului trebuie să se ţină cont de
următoarele fenomene: fenomenul deformaţiilor ascunse şi remanente, fenomenul de
curgere şi elasticitate întârziată şi fenomenul de relaxare.
Lemnul prezintă întotdeauna deformaţii ascunse şi remanente. Deformaţiile
elementelor din structura anatomică a lemnului nu sunt întotdeauna traduse prin deformaţii
proporţionale ale piesei studiate. Aceste deformaţii din interiorul său ce nu se pot determina se
numesc deformaţii ascunse.
Deformaţiile remanente apar atunci când solicitarea atinge o aşa-numită valoare de
cedare, care este în strânsă legătură cu umiditatea şi temperatura lemnului. La valori mari ale
umidităţii, proprietăţile plastice ale lemnului devin mai importante, iar temperaturile mari
coboară nivelul de cedare (punctul critic este la 160oC, când începe descompunerea celulozei),
deci vor mări posibilitatea de apariţie a deformaţiilor remanente.
Atunci când mărimea forţei ce acţionează asupra lemnului rămâne constantă, iar
deformaţia continuă să crească, se spune că a apărut starea de curgere, care este asociată cu
deranjamente serioase în structura materialului. Curgerea lemnului este diferită de cea a
materialelor izotrope.
În cazul lemnului apar două fenomene asociate:
o curgere intercristalină (intermicelară, interfibrilară) a zonelor cristaline de celuloză
şi hemiceluloze;
o curgere plastico – vâscoasă a ligninelor, substanţelor pectice şi a celulozei amorfe.
La creşterea constantă a forţei, deformaţia nu creşte nelimitat, ci ajunge la o valoare
limită, iar după înlăturarea forţei, părţile deformate elastic îşi revin instantaneu, pe când cele
care au suferit o oarecare curgere, fără să-şi fi pierdut total proprietăţile elastice, îşi vor
reveni cu întârziere din starea de deformare creată. Acesta este fenomenul elasticităţii
întârziate, care se manifestă într-un mod foarte evident la lemn. În lemn nu se pot produce
stări perfect elastice, care să nu deranjeze deloc structura sa anatomică. Prin urmare, orice
deformaţie în lemn se va găsi între limitele fenomenului de elasticitate întârziată.
Deformarea lemnului sub acţiunea unei forţe se produce neproporţional în timp,
manifestând o tendinţă de creştere dacă mărimea forţei a depăşit o anumită limită. Pentru a se
menţine lemnul într-o stare de deformaţie constantă este necesară micşorarea continuă a
forţei. Descreşterea tensiunilor din material pentru a-l menţine într-o stare de deformaţie
constantă poartă numele de relaxare.
86
STUDIUL LEMNULUI
87
STUDIUL LEMNULUI
CURS 11
REZISTENŢELE LEMNULUI
Dacă asupra unei piese din lemn acţionează a sarcină crescătoare, la un moment dat se
va produce ruperea materialului. Atunci când sarcina acţionează pe direcţie longitudinală se
vorbeşte de compresiune paralelă cu fibrele, iar atunci când sarcina este orientată pe
direcţie radială sau tangenţială, se vorbeşte de compresiune perpendiculară pe fibre, radială
sau tangenţială.
Rezistenţa la compresiune se deter-
mină cu relaţia:
P
C
A
unde: P – sarcina la care se produce ruperea;
Fig. 58. Posibilităţi de rupere la compre-
A – aria secţiunii pe care acţionează siune paralelă cu fibrele
sarcina P.
88
STUDIUL LEMNULUI
O bară din lemn supusă la compresiune paralelă poate trece de la un echilibru stabil la
un echilibru instabil (flambează), chiar dacă efortul unitar este mai mic decât rezistenţa la
rupere. Determinarea rezistenţei la flambaj se face cu relaţia:
P
fl
A
89
STUDIUL LEMNULUI
90
STUDIUL LEMNULUI
L
k
bh
unde:
L – lucrul mecanic absorbit de lemn;
b – baza secţiunii transversale a epruvetei;
h–înălţimea secţiunii transversale a
epruvetei. Fig. 62. Aşezarea epruvetei pe suportul
ciocanului pendul
Dacă în urma ruperii epruvetei rezultă aşchii relativ mici, se concluzionează că lemnul
este rezilient. Lemnul greu, umed şi fără anomalii ale fibrei prezintă în general un indice de
rezilienţă mai mare.
Rezilienţa pe direcţie radială este mai mare decât cea pe direcţia tangenţială, raportul
lor fiind de 1,2 – 1,5 la răşinoase şi 1,1 – 1,3 la foioase.
Speciile lemnoase rezistente la eforturile dinamice se numesc reziliente (frasin, molid,
brad), iar cele mai puţin rezistente se numesc fragile (plop, castan porcesc).
Rezistenţa la despicare se
determină cu relaţia:
P
d
A
unde:
P – efortul maxim de rupere;
A–aria secţiunii longitudinale de
despicare Fig. 63. Epruvetă utilizată pentru determinarea rezistenţei
la despicare a lemnului
Mărimea efortului care face posibilă pătrunderea uneltei în lemn este dependentă de
coeziunea fibrelor, de frecarea dintre pană şi lemn şi de starea acestuia. Astfel, se despică mai
uşor lemnul cu fibre lungi, cu raze medulare mari şi numeroase şi cel lipsit de defecte.
Temperaturile foarte joase favorizează o fisibilitate ridicată a lemnului. Rezistenţa la
despicare tangenţială este mai mare decât cea radială.
După gradul de fisibilitate se poate deosebi lemn perfect fisibil (bambusul), uşor
fisibil (molid, brad, anin, fag), greu fisibil (jugastru, salcâm, pomaceele, pin negru) şi nefisibil
(palmier, guaiac).
91
STUDIUL LEMNULUI
92
STUDIUL LEMNULUI
Mt
t 4,81
a3
unde:
Mt – momentul de torsiune la rupere;
a – latura secţiunii transversale
Fig. 66. Epruvete pentru determinarea
rezistenţei la torsiune
În raport cu direcţiile fundamentale ale lemnului, efortul de torsiune poate fi
longitudinal sau perpendicular pe fibre. Rezistenţa la torsiune longitudinală este de cca. 2 – 3
ori mai mare decât cea la torsiune perpendiculară pe fibre.
Umiditatea ridicată reduce rezistenţa lemnului la torsiune. În raport cu răşinoasele,
foioasele au în general o rezistenţă la torsiune mai mare.
Epruvetele folosite pentru determinarea rezistenţei la torsiune (figura 66) se
confecţionează dintr-un material lipsit de orice defecte, cu fibrele paralele cu axa
longitudinală. Forma lor este prismatică (400x20x20 mm) sau circulară.
11.9. Duritatea
Duritatea lemnului este proprietatea acestuia de a rezista la pătrunderea în interiorul
său a unui corp metalic, care este apăsat sau cade pe suprafaţa acestui material. Duritatea
prezintă o importanţă practică deosebită pentru prelucrarea lemnului cu unelte mecanice.
Pentru determinarea durităţii se poate folosi procedeul Brinell sau procedeul Janka.
Procedeul Brinell utilizează o bilă din oţel ce are un diametru de 10 mm şi o maşină
de compresiune. După presarea bilei pe suprafaţa epruvetei se măsoară pe două direcţii
perpendiculare urma pe care o lasă bila în lemn. Duritatea Brinell se calculează cu relaţia:
P
Hb
A
unde: P – sarcina cu care se apasă bila;
A – aria calotei sferice de pe supra-
faţa lemnului, rezultată în urma
presării bilei.
Procedeul Janka utilizează o bilă ce
are diametrul de 11,284 mm şi o suprafaţă de
proiecţie de 1 cm2. Aceasta se apasă perpen- Fig. 67. Procedeul Janka de determinare a
dicular pe suprafaţa epruvetei până când durităţii lemnului
adâncimea de pătrundere devine egală cu
raza bilei.
Duritatea Janka este egală cu sarcina aplicată pentru a se realiza această pătrundere.
Faţă de primul procedeu, procedeul Janka permite cuprinderea mai multor inele anuale, prin
pătrunderea bilei mai adânc în lemn se realizându-se o mai bună apreciere a durităţii din masa
lemnului.
Lemnul fiind un material anizotrop, duritatea lui este diferită după cele trei secţiuni
fundamentale. Duritatea lemnului scade odată cu creşterea umidităţii, până la punctul de
saturaţie a fibrei, după care rămâne constantă. Cu cât lemnul este mai dens şi conţine o
proporţie mai mare de lemn târziu, cu atât duritatea lui este mai mare, iar raportul dintre
93
STUDIUL LEMNULUI
duritatea perpendiculară pe fibre şi cea paralelă cu fibrele (cu valori de 0,5 – 0,6 la speciile de
la noi) este mai mare.
În funcţie de duritate se diferenţiază lemn foarte moale (pin strob), lemn moale
(anin, molid, plop, tei, pin silvestru, pin negru), lemn potrivit de tare (castan platan, stejar
roşu, ulm), lemn tare (alun, carpen, frasin, stejar, gorun, cer, măr, păr, salcâm, nuc, scoruş,
sorb, tisă) şi lemn foarte tare (corn, liliac, glădiţă,stejar pufos, frasin american).
94
STUDIUL LEMNULUI
CURS 12
VALORIFICAREA BIOMASEI LEMNOASE
PROPRIETĂŢILE TEHNOLOGICE ALE LEMNULUI
Cea mai folosită clasificare a sortimentelor de lemn brut ţine cont de clasele de
utilizări:
- lemn pentru industria mecanică: buşteni de răşinoase pentru industrializare,
buşteni de stejar pentru industrializare buşteni de fag pentru industrializare,
buşteni de Ca, Me, Ul, arţar şi Ju pentru industrializare, buşteni de Ci, Păr, Fr şi Pa
pentru industrializare, buşteni de foioase moi pentru industrializare, lemn de
foioase pentru plăci din aşchii, lemn brut de tei pentru creioane, buşteni pentru
industria chibriturilor, lobde de fag pentru doage;
- lemn pentru industria chimică : lemn rotund de răşinoase pentru celuloză, rămăşiţe
din lemn de răşinoase pentru celuloză, lemn rotund şi despicat de răşinoase pentru
pastă chimică şi semichimică, lemn de plop şi salcie pentru celuloză, lobde pentru
piroliză, lemn de stejar pentru extracte tanante, coajă de molid, salcie şi stejar pt
extracte tanate, lemn pentru mangal de bocşă;
- lemn pentru construcţii: lemn rotund pentru piloţi, stâlpi pentru telecomunicaţii şi
linii electrice aeriene, lemn de mină, lemn rotund de răşinoase pt construcţii (bile–
Ø la capătul subţire de 12–16 cm şi lungime peste 6 m, manele - Ø la capătul
subţire de 8 - 11 cm şi lungime peste 3 m, prăjini - Ø la capătul subţire de 4 - 7 cm
şi lungime peste 4,5 m), lemn rotund de foioase pentru construcţii;
- lemn pentru sectorul agricol: bulumaci, araci de vie, araci de legume, tutori pentru
pomi, liber de tei netopit, lemn rotund pentru spaliere de vie, lemn rotund pentru
sectorul piscicol, lemn rotund pentru oişte şi inimă de căruţă, nuiele pentru vintire
şi închideri pescăreşti, nuiele pentru fascine;
- lemn de foc: lemn fasonat în steri şi dublisteri, capete din retezarea supralungimilor
de la fasonarea buştenilor, buturi greu despicabile, crăci legate în snopi, crăci în
grămezi, resturi de exploatare.
96
STUDIUL LEMNULUI
Materialul lemnos brut rezultat din fasonarea masei lemnoase exploatate este
evidenţiat în următoarea schemă de ansamblu:
Lemn în steri
Butuci greu
Lemn pt. plăci din fibre
despicabili
(PFL)
Crăci
Lemn pt. plăci din aşchii
Zoburi
(PAL)
Vreascuri
Lemn pentru doage
Lemn pentru distilare
Lemn pentru
Lemn rotund pentru construcţii
industrie
97
STUDIUL LEMNULUI
obţinerea unor produse cu o structură şi o compoziţie chimică total diferită de cea a lemnului
brut.
Lemnul de dimensiuni mari se prelucrează cu unelte tăietoare (pânze, cuţite), prin
despicare cu pene metalice, prin şlefuire cu materiale abrazive. Modul de obţinere a
sortimentelor industriale de mari dimensiuni face obiectul unui alt curs de specialitate
(Industrializarea primară a lemnului).
Se înţelege prin lemn de mici dimensiuni materialul lemnos având diametrul sau
grosimea sub 14 cm şi lungimea variabilă (limitată uneori la 2,5m). În practică, pe lângă
noţiunea de lemn de mici dimensiuni, apar şi altele cu sens asemănător: deşeuri, lemn subţire,
lemn mărunt, rămăşiţe de exploatare sau industrializare, etc.
Lemnul de mici dimensiuni poate fi valorificat sub diferite forme:
sub formă de lemn brut
prin prelucrare: - fasonare sau prelucrare primară
- prelucrare mecanică
- prelucrare chimică
Prin fasonare sau prelucrare primară se înţelege modificarea mărimii sau formei
lemnului brut prin operaţii de: despicare, cioplire, ascuţire, etc., în urma cărora se obţin
diverse produse semifabricate, cele mai importante fiind:
- prin secţionare–ascuţire: arac rotund, butuc brut pt. roţi, cozi brute rotunde pt. unelte,
pari de gard;
- prin despicare: şiţă (draniţă) şi araci despicaţi;
- prin spintecare: cozi brute pentru unelte, doage brute, traverse, spaliere pentru vie, etc.;
- prin cojire: coajă pentru extracte tanante, liber de tei pentru legat;
- prin împletire: împletituri din nuiele.
Prin prelucrări mecanice se realizează:
- obţinerea de şipci şi lamele pentru lăzi de ambalaj;
- fabricarea plăcilor din aşchii şi fibre de lemn;
- producerea făinii din lemnul pulverizat (prin măcinare în agregate speciale); această
făină este utilizată la fabricarea dinamitei, a plăcilor de asfalt, a duşumelelor de lemn cu
ciment, a cărămizilor izolatoare, a sticlei incasabile, a maselor plastice, etc.;
- obţinerea talaşului industrial (lâna de lemn) prin rindeluire în maşini speciale; utilizat
pentru ambalarea sticlelor şi a fructelor, ca umplutură protectoare sau ca masă de filtrare a
lichidelor (oţet, bere).
Prelucrarea chimică a lemnului se poate face prin următoarele procedee:
piroliză (carbonizare)–se obţin mangal, gaze, ape pirolignoase, gudroane, uleiuri, etc.;
hidroliză (reacţie chimică lemn + apă în prezenţa unui catalizator) – se obţin glucoză,
zaharuri, alcool etilic, drojdie furajeră, furfurol;
lichefiere (distilare) – se obţine “ţiţei din lemn” folosit la prepararea unor produse chimice
sau drept combustibil;
gazificare – se obţin hidrocarburi, metanol, metan, ape pirolignoase;
ardere – se obţine energie calorică;
98
STUDIUL LEMNULUI
defibrare şi tratare chimică sau termică – se obţin materiale celulozice (hârtie, pastă,
etc) şi plăci fibrolemnoase.
Prin procedee specifice de prelucrare chimică, care ţin seama de proprietăţile
chimice ale componentelor principale ale lemnului, se izolează aceste componente din care se
obţin diferite produse, după cum urmează:
- din celuloză se obţin: hârtie de scris, hârtie de ambalaj, pergament, celofan, celofibră,
vâscoză, mătase artificilă, lacuri şi filme neinflamabile, alcool etilic, precum şi alte
produse necesare producerii apretului, sau ca aditivi pentru detergenţi, cosmetice şi în
industria petrolieră
- din polizaharide se obţin: furfurol (important în sinteza coloranţilor şi fabricarea
maselor plastice, a răşinilor sintetice) precum şi zaharuri care prin fermentare duc la
producerea alcoolului etilic
- lignina obţinută din lemn se foloseşte în industria maselor plastice, ca material de
umplutură în fabricarea cauciucului sintetic, în prelucrarea ţiţeiului, la prepararea
vanilinei, a gudroanelor, a cărbunelui activ, a adezivilor, etc.
99
STUDIUL LEMNULUI
Polizaharidele (poliozele)
a) Pentozanii (xilani şi arabani): prin fierbere cu acid clorhidric (HCl 12%) se obţine
furfurolul important în sinteza coloranţilor şi fabricarea maselor plastice, a răşinilor
sintetice, etc.
b) Hexozanii (manan, glucozan, galactan): prin hidroliză se transformă în zaharuri
(hexoze) care supuse fermentării se transformă în alcool etilic.
100
STUDIUL LEMNULUI
să fie mare. Procesul de piroliză este influenţat şi de mărimea particulelor, care condiţionează
viteza de difuziune a căldurii.
Instalaţiile de piroliză sunt diverse, în funcţie de natura produselor a căror obţi-nere
este urmărită: cărbunele de lemn se produce în bocşe de mangalizare (verticale, ori-zontale,
metalice mobile sau fixe) sau în cuptoare de mangalizare; pentru gazeificare se folosesc
diferite tipuri de reactoare (rotative, drepte, cu bandă transportoare, cicloane).
Cărbunele de lemn obţinut prin piroliză se utilizează în gospodărie, la tratarea
tutunului, în industria alimentară, în metalurgie, în industria chimică (cărbune activ, negru de
fum, sulfură de carbon, carbură de siliciu), pentru tratarea apelor uzate, ca absorbant al
gazelor, în industria farmaceutică.
Produsele chimice condensabile sunt foarte variate (s-au identificat în vaporii de
piroliză peste 130 constituenţi chimici). Acidul acetic obţinut se foloseşte în industria
alimentară sau pentru obţinerea acetatului de sodiu cu aplicaţii medicale (dializă), iar acidul
formic îşi găseşte utilizare în industria textilelor şi cea a coloranţilor. Diacetilul (acetil –
propionil) dă gust de unt margarinelor (cel obţinut din lemn ocupă 20 % din piaţa mondială).
Produsele gazoase sunt importante prin capacitatea lor energetică sau pentru obţinerea
altor compuşi chimici. Astfel, gazul de sinteză (CO + H2) se foloseşte la obţinerea metanului
şi a amoniacului. Avantajul gazeificării în absenţa aerului constă în puterea calorică sporită a
gazului, absenţa azotului şi conţinut scăzut de CO2.
Crizele de petrol au intensificat de fiecare dată cercetările pentru valorificarea
lemnului. Dacă toate resursele care s-au folosit pe plan mondial pentru dezvoltarea
tehnologiilor de prelucrare a petrolului ar fi fost direcţionate asupra lemnului, în prezent s-ar
fi putut produce din lemn, pe cale chimică şi energetică, diverse tipuri de combustibili şi
totalitatea substanţelor organice de care are nevoie industria chimică.
101
STUDIUL LEMNULUI
Rezistenţa la uzură este importantă în cazul pieselor din lemn supuse frecării: scări,
duşumele, platforme de vagoane, etc. Prin uzură se înţelege fenomenul de roadere şi
mărunţire a lemnului ca urmare a strivirii şi desprinderii fibrelor.
Secţiunile radiale sunt de 2-5 ori mai rezistente la uzură decât cele transversale şi de
până la 2 ori mai rezistente decât cele tangenţiale. Printre speciile cele mai rezistente la uzură
se numără salcâmul, nucul, stejarul, gorunul, frasinul şi carpenul, iar printre cele mai puţin
rezistente se găsesc molidul, teiul, plopul şi pinul strob. Se poate observa din această
clasificare legătura strânsă între densitatea şi, implicit, duritatea lemnului diferitelor specii şi
rezistenţa sa la uzură.
Lemnul umed, în care microfibrilele de celuloză sunt distanţate unele de altele de
peliculele de apă adsorbită, se uzează mai uşor datorită desprinderii mai uşoare a fibrelor.
Încercarea la uzură se face prin suflaj cu nisip ori folosind hârtie sau discuri abrazive,
iar în final se determină modificarea dimensiunii sau a greutăţii epruvetelor.
102
STUDIUL LEMNULUI
Cuiele bătute în lemn se smulg mai uşor decât şuruburile, datorită rezistenţei
suplimentare a lemnului la forfecare ce apare în zona filetului. Capacitatea de reţinere a
cuielor şi şuruburilor variază relativ de la o specie la alta.
O situaţie aparte o constituie îmbinările lemnului cu adezivi, de la simple prelungiri
sau alăturări de piese de cherestea pentru îmbunătăţirea dimensiunilor şi a rezistenţelor
lemnului, până la aplicaţiile pe scară industrială (placaje rezultate din lipirea foilor de furnir,
plăci de panel, plăci cu goluri din placaje şi aşchii ondulate, grinzi şi elemente compozite
pentru construcţii, parchete stratificate, etc.)
Rezistenţa îmbinărilor cu adezivi se cercetează la tracţiune, despicare, forfecare,
încovoiere, pe diferite direcţii, în funcţie de latura pe care s-a aplicat adezivul, depinzând
foarte mult de tipul adezivilor.
Stabilitatea dimensională la uscare mai mare sau mai mică este dată de fenomenele de
contragere şi umflare a lemnului şi depinde de direcţia fibrelor, prezenţa defectelor, etc. (vezi
capitolul Proprietăţile fizice ale lemnului).
Lemnul cel mai stabil la uscare este cel cu structura anatomică fină: păr, cireş, tei.
103
STUDIUL LEMNULUI
104
STUDIUL LEMNULUI
12.5.7. Curbarea
Proprietăţile papetiere (papetare) ale lemnului cele mai importante sunt lungimea
fibrelor şi randamentul în fibre. În industria celulozei şi hârtiei se preferă fibrele lungi, mai
ales la speciile care au elemente anatomice mai scurte (foioase). Lungimea fibrelor creşte de
la lemnul timpuriu la cel târziu. Fibrele sunt mai scurte, în raport cu lungimea normală, în
lemnul de compresiune de la răşinoase şi mai lungi în lemnul de tracţiune de la foioase.
Determinarea lungimii fibrelor devine posibilă prin proiectarea lor pe un ecran, după
ce acestea sunt în prealabil separate pe cale chimică.
105
STUDIUL LEMNULUI
Randamentul în fibre reprezintă raportul dintre masa anhidră a fibrelor, după ce s-au
separat ligninele şi hemicelulozele, şi masa anhidră iniţială. Valoarea rezultată depinde de
procedeul chimic de separare.
Lemnul juvenil are un randament în fibre mai redus cu 5-10% în raport cu lemnul
adult. Prezenţa lemnului de reacţie reduce randamentul în fibre. Arborii bătrâni au un
randament în fibre mai mic, datorită ponderii mai mari a substanţelor de duramenificare.
106
STUDIUL LEMNULUI
CURS 13
CONSERVAREA ŞI AMELIORAREA LEMNULUI
107
STUDIUL LEMNULUI
108
STUDIUL LEMNULUI
Procedeul se poate aplica la cald sau la rece şi este superior tratării lemnului prin
stropire. Pătrunderea substanţelor antiseptice este cu atât mai profundă cu cât durata
impregnării este mai mare şi temperatura mai ridicată. Procedeul este folosit la impregnarea
stâlpilor pentru linii electrice aeriene şi a traverselor de cale ferată cu clorură mercurică,
fluorură de sodiu, clorură de zinc, pentaclorfenol. Impregnarea se realizează în bazine de
beton întrucât clorura mercurică (sublimatul de mercur corodează metalele) şi la întuneric
(sarea se descompune sub influenţa luminii).
Un procedeu superior de impregnare prin imersie este cel al băilor duble, calde şi
reci, caracterizat prin trecerea materialului dintr-o baie caldă într-una mai rece, realizându-se
astfel un vacuum parţial în celule, absorbţia antisepticului devenind mai eficientă.
Impregnarea prin vacuum – presiune este metoda cea mai utilizată pentru
impregnarea stâlpilor, traverselor şi a grinzilor de lemn pentru că asigură pătrunderea
controlată a soluţiilor antiseptice în masa lemnului.
Lemnul se introduce într-un cilindru închis ermetic în care se realizează o stare de
vacuum (600 mmHg) după care se introduce soluţia de impregnare la temperaturi de 60 – 100
o
C şi presiunea de 7 – 10 atm. Procedeul necesită cantităţi mari de soluţie, fapt pentru care se
recomandă folosirea unei variante mai economice, aceea a absorbţiei limitate (Rűpping).
Această variantă se bazează pe reducerea la 0 a presiunii după 30 – 40 minute, colectarea
excesului de soluţie şi crearea unui vacuum final de impregnare. În urma aplicării acestui
procedeu cavităţile celulelor rămân goale, se impregnează numai pereţii celulari.
Impregnarea prin osmoză se bazează pe diferenţa de presiune osmotică ce apare
între lemn şi o pastă aplicată pe suprafaţa acestuia sau introdusă în masa acestuia. Pătrunderea
antisepticului se realizează prin difuziune în 3 – 4 luni, după aplicarea lui pe suprafaţa
buşteanului cojit.
O variantă a impregnării prin osmoză este impregnarea prin injectare (procedeul
„cobra”), aplicat stâlpilor pentru linii electrice aeriene ce se îngroapă în pământ: stâlpul se
înţeapă cu un ac tubular pe o adâncime de 6–7 cm prin care se introduce soluţia antiseptică.
Aceasta difuzează în contact cu apa din lemn (4-6 luni) pe baza diferenţei de presiune
osmotică şi astfel se poate mări durabilitatea stâlpilor cu 8–10 ani. Se pot practica găuri cu
diametru de 20 mm, dar trebuie acoperite cu gudron.
Impregnarea pe cale biologică constă în introducerea substanţelor antiseptice în
arborele viu sau în arborii proaspăt doborâţi (a căror coroană este încă verde) prin forţa de
sugere a coroanelor.
Arborii se inelează aproape de colet, pe o lăţime de 30 – 50 cm, se execută cu burghiul
câteva orificii în lemn, pe grosimea alburnului în care se introduc conductele de alimentare cu
soluţie, legate de un rezervor. Soluţiile antiseptice pătrund în arbore, sunt antrenate de sevă şi
răspândite în masa lemnului. Acestea trebuie să fie limpezi pentru a putea trece prin
punctuaţiunile şi membranele semipermeabile ale celulelor. În 2 –3 zile lemnul întregului
arbore este impregnat şi se întrerupe alimentarea cu substanţă toxică. Arborele se cojeşte pe 3
– 6 m înălţime şi se lasă circa 2 luni pentru a se usca în picioare.
Impregnarea prin înlocuirea sevei („boucherie”) se bazează pe aplicarea unei
capote de impregnare pe capătul gros al buşteanului, fixată etanş, conectată la o conductă prin
care soluţia se impregnare ajunge sub presiune (fie prin cădere liberă dintr-un rezervor situat
la 10 – 15 m înălţime, fie prin pompare mecanică).
Durata impregnării este variabilă în funcţie de lungimea buşteanului şi presiunea de
pompare. Soluţia pătrunde în lemn cu viteza de 0,2 m/h la presiunea de 1 atm. Procedeul se
aplică la buştenii fasonaţi în stare verde (cel mult 15 zile de la doborâre) şi prezintă avantajul
109
STUDIUL LEMNULUI
întrucât diferenţele mari de umiditate între diferitele zone din lemn favorizează apariţia
tensiunilor interne şi, în final, a crăpăturilor. Defectele structurii anatomice favorizează şi ele
degradarea lemnului la uscare.
111
STUDIUL LEMNULUI
Lemnul, în afara calităţilor sale (densitate mică, rezistenţă mare la coroziune, aspect
frumos, conductibilitate termică redusă) datorită eterogenităţii sale, prezintă însuşiri care îi
restrâng aria de utilizare: o mare variabilitate a proprietăţilor sale, valori mici ale unor
rezistenţe mecanice (la forfecare, la despicare, la uzură), higroscopicitate mare, durabilitate
redusă, inflamabilitate. Prin ameliorare se urmăreşte îmbunătăţirea acestor proprietăţi,
produsele obţinute purtând denumirea generică de lemn ameliorat. Procedeele de ameliorare
sunt de natură fizică, mecanică sau chimică, însă acestea nu modifică substanţial structura
lemnului.
13.3.1. Ameliorarea pe cale termică a lemnului se realizează prin următoarele
procedee:
Aburirea conduce la spălarea şi desevarea parţială şi superficială a lemnului. Cele mai
bune rezultate se obţin dacă lemnul este verde sau umed. Lemnul aburit îşi reduce
higroscopicitatea (se reduc contragerea şi umflarea), îşi măreşte densitatea şi
rezistenţele mecanice. Duritatea scade şi uzura creşte, dar suprafeţele obţinute după
finisare sunt mai netede. Lemnul este sterilizat şi insectele xilofage sunt distruse. Prin
aburire are loc o colorare în profunzime a lemnului: fagul devine roşu – brun, cireşul
şi părul roşiatic, iar nucul şi stejarul capătă culori închise.
Tratarea cu gaze calde (oxigen, hidrogen) reduce higroscopicitatea lemnului şi
densitatea sa aparentă, lemnul capătă o culoare brună şi devine mai fragil.
Torefacţia este un procedeu de ameliorare a lemnului prin încălzirea acestuia în lipsa
oxigenului la temperaturi de 200 – 280 oC, la care are loc eliminarea de gaze (oxigen,
bioxid de carbon, vapori de apă, acid acetic, metanol). Lemnul torefiat este mai
rezistent la atacurile de ciuperci, prezintă umflare şi contragere mai redusă şi putere
calorică mai mare.
13.3.2. Ameliorarea pe cale chimică a lemnului se realizează cu diferite substanţe
care duc în final la modificarea unor proprietăţi importante ale sale. Tratarea lemnului cu
substanţe chimice se face prin diverse procedee care depind de natura substanţei chimice
utilizate.
Acetilarea se aplică lemnului destinat producerii de furnire prin tratarea cu vapori de
piridină şi anhidridă acetică. Lemnul acetilat prezintă culori închise, rezistenţe
mecanice sporite şi este mai rezistent la atacurile agenţilor biologici.
112
STUDIUL LEMNULUI
Vulcanizarea lemnului se face prin introducerea lui în sulf topit, după ce în prealabil
s-a realizat dezaerarea materialului în vid. Lemnul vulcanizat prezintă a densitate de
cca 1g/cm3, o duritate de 4-5 ori mai mare, umflare şi contragere reduse.
Silicifierea lemnului se face prin tratarea acestuia cu silicat de potasiu (sticlă lichidă
potasică) la presiuni ridicate şi temperaturi de 140 – 200 oC. Cresc astfel densitatea,
rezistenţele mecanice şi rezistenţa la atacuri agenţilor patologici şi scade
higroscopicitatea.
Metalizarea lemnului se face prin îmbăierea acestuia în autoclave încălzite, vidate, ce
conţin aliaje de metale cu temperatură de topire redusă (staniu, cadmiu, plumb, stibiu,
bismut). Lemnul metalizat are o higroscopicitate şi duritate redusă. El are capacitatea
să absoarbă uleiuri minerale (până la 3% din masa lui) ceea ce asigură autoungerea în
cazul utilizării lui pentru confecţionarea de cuzineţi şi bucşe pentru lagăre.
Impregnarea lemnului în scopul ameliorării calităţilor sale se poate face utilizând
diverse substanţe: uleiuri minerale (piese supuse frecării), parafină, ceruri (utilizări în
electrotehnică) răşini sintetice-bachelita (utilizări în industria chimică şi
electrotehnică)
13.3.3. Ameliorarea prin electrodializă se bazează pe introducerea lemnului într-o
baie cu apă distilată la curent continuu de 500 – 700 V. Prin acest procedeu se îndepărtează
rapid substanţele extractibile din lemn, scade higroscopicitatea şi densitatea. Este un procedeu
relativ rar folosit.
13.3.4. Ameliorarea prin densificare este o cale de îmbunătăţire a proprietăţilor
fizico-mecanice prin presare simplă sau combinată cu tratamente termice sau impregnare. Prin
presare mecanică unidirecţională, bidirecţională sau multidirecţională, lemnul ajunge la o
densitate de cca. 1g/cm3. Lemnul densificat prin presare pe bidirecţională se numeşte ligoston.
13.3.5. Ameliorarea prin stratificare se bazează pe debitarea sau derularea lemnului
în foi subţiri (furnire tehnice) care sunt apoi asamblate cu substanţe adezive (albumină,
caseină, răşini sintetice) prin presare. Produsele obţinute poartă denumirea generică de lemn
stratificat. Între foile de furnir se poate pune un miez din alte materiale de construcţie. Straturi
de furnir pot fi aşezate în diverse moduri: cu fibrele paralele, perpendiculare sau sub diverse
unghiuri.
- Placajele sunt compuse dintr-un număr variabil de straturi suprapuse, încleiate şi
presate, direcţiile fibrelor din straturile alăturate fiind perpendiculare sau formând
un unghi oarecare. Se cunosc o mare diversitate de placaje: obişnuite (de uz
general), impregnate, decorative, blindate (cu foi de aluminiu, plumb sau oţel),
armate. Un tip special de placaj este xilotectul care are feţele din foi de azbest
aşezate peste furnir şi este folosit pentru pereţi de bucătării, instalaţii frigorifice,
vagoane, instalaţii de laborator.
- Lemnul lamelat are toate straturi suprapuse cu direcţia fibrelor paralelă sau, la
fiecare al cincilea strat se aşează un strat cu direcţia fibrelor perpendiculară.
Lemnul lamelat se foloseşte pentru paturi de armă, construcţii aeronautice,
ambarcaţiuni, etc. lemnul lamelat densificat, obţinut prin stratificare, densificare şi
impregnare se numeşte lignofol şi prezintă calităţi de rezistenţă mecanică
superioare.
- Panelul se obţine prin aşezarea între două foi de furnir, pe direcţie perpendiculară
a unor rigle sau a unui material aglomerat din lemn şi se foloseşte pentru mobilă,
construcţii, vagoane.
113
STUDIUL LEMNULUI
- Plăcile celulare din lemn se obţin după principiul constructiv al panelului, dar
materialul dintre foile de furnir prezintă goluri. Acestea sunt utilizate mai ales ca
material izolant în construcţii.
13.3.6. Ameliorarea prin aşchiere şi reasociere în plăci. Se folosesc aşchii din
lemn de diferite forme şi mărimi, care se pot combina cu diferite resturi vegetale sau minerale
(coajă, paie, turbă, puzderii de in şi cânepă, fibre de azbest, deşeuri textile. Acestea sunt
aglomerate prin folosirea de lianţi minerali (ciment, ipsos, silicaţi) sau organici (bitum,
colagen, răşini sintetice, caseină, albumină). Plăcile din aşchii de lemn (PAL) pot fi uşoare sau
grele în funcţie de densitatea lor şi au o gamă largă de utilizări. Industria de prelucrare a
lemnului confecţionează şi plăci din lână (talaş) de lemn, folosite pentru absorbţia sunetelor şi
ca material neportant în construcţii, precum şi plăci din rumeguş aglomerat, care necesită
cantităţi mari de adezivi.
13.3.7. Ameliorarea prin defibrare şi reasociere în plăci este un procedeu care
permite eliminarea porţiunilor de lemn cu defecte şi valorificarea deşeurilor de lemn. Fibrele,
după separarea lor se împâslesc şi se încleiază cu adezivi, în care se introduc substanţe
ignifuge şi antiseptice. Plăcile din fibre de lemn (PFL) mai poroase sunt bune izolatoare
termice şi fonice, iar cele dure prezintă rezistenţe mecanice mari şi se folosesc în industria
mobilei şi în construcţii.
114
STUDIUL LEMNULUI
CURS 14
VARIABILITATEA LEMNULUI
Din punct de vedere chimic, lemnul speciilor temperate are aproximativ aceeaşi
compoziţie chimică elementară, fiind alcătuit din aceleaşi elemente chimice şi în aceleaşi
proporţii. Sursa variabilităţii lemnului din punct de vedere al compoziţiei elementare stă în
modul de asociere a acestor elemente în formarea constituenţilor principali şi secundari ai
lemnului. În continuare, modul de grupare şi aranjare în celulele lemnoase, dimensiunile
celulelor şi gruparea acestora în ţesuturi duc la structuri anatomice diferite, proprii fiecărei
specii.
În cadrul speciei însă, dimensiunile elementelor anatomice sunt puternic influenţate de
condiţiile staţionale de dezvoltare a fiecărei populaţii sau chiar individ în parte, rezultând
modificări ale structurii anatomice care definesc diferitele provenienţe din cadrul speciei.
Această variabilitate se repercutează asupra proprietăţilor fizice, mecanice şi
tehnologice ale lemnului: densitate, rezistenţe mecanice, deformaţii la debitare sau uscare,
aptitudine pentru derulaj etc. Adesea variaţia este chiar de la simplu la dublu sau mai mare,
ceea ce demonstrează necesitatea cunoaşterii legilor variabilităţii lemnului în cadrul speciilor,
între specii şi în arbore.
Din cercetările efectuate până în prezent se poate trage concluzia că aproape
întotdeauna legea de distribuţie a valorilor ce caracterizează proprietăţile lemnului este
apropiată de legea normală (distribuţia Gauss), iar mărimea variabilităţii măsurată prin
coeficientul de variaţie este relativ stabilă pentru o specie forestieră dată.
Diferenţele în ceea ce priveşte structura şi proprietăţile lemnului diverselor specii sunt
relativ bine cunoscute. în schimb, variabilitatea structurii şi a proprietăţilor lemnului în cadrul
aceleiaşi specii este mai puţin cunoscută, cu toate că în interiorul unei specii variabilitatea este
câteodată la fel de importantă ca cea între specii (sau chiar mai importantă).
Principalii factori ai variabilităţii sunt factorii externi, de mediu (sol, apă,
concurenţă etc.) şi factorii interni, genetici. Aceştia influenţează zona cambială şi determină
variaţia structurii şi proprietăţilor lemnului, precum şi calitatea acestuia.
Obiectul studiilor de variabilitate a lemnului îl constituie proprietăţile de bază ale
lemnului: densitatea, contragerea, unghiul fibrei, culoarea, lungimea fibrei, randamentul în
fibre, conţinutul în substanţe extractibile, deformaţiile de creştere (maturaţie), structura
anatomică, lemnul de reacţie etc.
Tehnicile de studiu a variabilităţii folosesc eşanţionaje pe scară largă si nondistructive
dacă este posibil. Este necesar ca proprietăţile studiate să fie bine legate de proprietăţile
tehnologice ale lemnului. Metodologia de clasificare a rezultatelor măsurătorilor şi de calcul
statistic trebuie aleasă cu mare grijă. Tehnica de studiu a variabilităţii lemnului trebuie astfel
aleasă încât să permită în final stabilirea de strategii silviculturale (elagaje, tratamente) pentru
producerea unei anumite calităţi a lemnului.
115
STUDIUL LEMNULUI
Uneori în arbore se poate întâlni o variabilitate la fel de mare ca cea întâlnită în cadrul
speciei. Sunt două surse (efecte) principale ale variabilităţii lemnului în arbore:
- variaţia lăţimii inelelor anuale;
- variaţia vârstei inelului anual, definită prin numărul de formaţiuni anuale ce îl despart de
măduvă; de exemplu, un inel anual de 10 ani în raport cu măduva într-un arbore de 100 ani va
fi un inel format de cambiu acum 90 de ani, dacă este considerat aproape de sol, sau un inel
anual format recent, dacă secţiunea se face aproape de vârf.
De la colet spre vârf, inelele anuale situate în apropierea măduvei prezintă
caracteristici particulare în raport cu inelele mai "în vârstă", situate mai departe de aceasta.
Ansamblul inelelor anuale situate în apropierea măduvei formează lemnul juvenil sau inima
lemnului.
Modalitatea principală pentru definirea limitelor lemnului juvenil constă în studiul
evoluţiei proprietăţilor lemnului în funcţie de vârsta inelului anual în raport cu măduva.
Pentru aceasta se iau în considerare proprietăţi ale lemnului mai puţin sensibile la efectul
variaţiei lăţimii inelului anual sau se elimină această variaţie printr-un tratament statistic
adecvat al datelor. Inelele juvenile sunt late, iar o confuzie a efectelor lăţimii inelului anual şi
a vârstei inelului anual în raport cu măduva este inevitabilă.
Prin cercetări s-au identificat următorii markeri ai calităţii juvenile a lemnului, mai
puţin sensibili la variaţia lăţimii inelului anual:
- la răşinoase: lungimea traheidelor, unghiul microfibrilelor, contragerea longitu-
dinală, dimensiunea tangenţială a traheidelor, densitatea minimă a lemnului în inelul
anual;
- la foioase: lungimea fibrelor, unghiul microfibrilelor, contragerea longitudinală,
diametrul vaselor.
116
STUDIUL LEMNULUI
La răşinoase, lemnul juvenil este localizat în primele 5-20 inele anuale pornind de la
măduvă. La foioase, limita lemnului juvenil este variabilă în funcţie de metoda prin care s-a
stabilit. Se remarcă o stabilizare a proprietăţilor lemnului de foioase la o vârstă a inelului
anual în raport cu măduva până la 20 de ani, dar limita poate merge chiar până la 40-50 ani.
La foioase, în raport cu răşinoasele, diferenţa dintre lemnul juvenil şi lemnul adult este
mai puţin accentuată. La foioase, pentru un arbore oarecare, limita lemnului juvenil poate să
varieze în raport cu înălţimea în arbore (se pare că fenomenul se datorează modificării
nivelului coroanei verzi în raport cu solul), iar pentru o anumită înălţime în arbore, limita
poate varia în raport cu caracteristica luată în considerare (lungimea fibrei, unghiul
microfibrilelor etc).
În afara zonei de lemn juvenil, efectul vârstei inelului anual în raport cu măduva
asupra proprietăţilor lemnului nu mai este semnificativ, cu excepţia procentului de substanţe
extractibile şi a culorii lemnului, care sunt afectate de duraminificare. În lemnul adult,
variabilitatea intra-arbore rămâne importanţă, dar se poate considera că ea nu mai depinde
decât de variaţiile lăţimii inelului anual în arbore.
Lemnul juvenil prezintă proprietăţi asemănătoare celor corespunzătoare lemnu-lui de
reacţie în ceea ce priveşte unghiul microfibrilelor în stratul S2, contragerea longi-tudinală,
contragerea tangenţială şi radială, profilul densităţii lemnului în interiorul inelului anual etc.
117
STUDIUL LEMNULUI
119
STUDIUL LEMNULUI
foarte fine au puţine fibre, deci prezintă culori mai deschise. În lemnul adult, proporţia de
fibre creşte odată cu mărirea lăţimii inelului anual.
Variaţia elementelor structurii anatomice a lemnului este considerabilă nu numai în
arbori, ci şi la nivel intraspecific. Chiar în interiorul unui arboret echien şi la arbori care
prezintă lăţimi ale inelelor anuale egale, diametrul vaselor şi proporţia de fibre variază foarte
mult. La nivel intraspecific s-a identificat un control genetic important pentru diametrul
vaselor, lăţimea zonei de lemn timpuriu şi pentru proporţia de fibre în lemnul târziu.
Proporţia de duramen dacă este mai ridicată poate deveni interesantă pentru unele
utilizări nobile ale lemnului (mobilă de artă etc.). Pentru tratamentele de conservare prin
impregnare prezenţa duramenului este considerată a fi un defect. De asemenea, pentru
utilizările papetiere ale lemnului, duramenul implică procedee mai costisitoare de extragere a
celulozei.
La nivel intra-arbore, proporţia de duramen, exprimată în procente din suprafaţa
secţiunii transversale a trunchiului, scade puternic spre vârful arborelui. Proporţia maximă de
duramen nu se găseşte totuşi la nivelul coletului, datorită existenţei lăbărţării de la baza
arborilor. Lăţimea albumului variază destul de puţin de la baza spre vârful arborelui. Numărul
de inele de alburn scade odată ce înălţimea pe trunchi creşte, dar este compensat de creşterea
lăţimii inelelor anuale.
La nivel intraspecific, pentru arbori cu diametre identice, proporţia de alburn poate
varia destul de mult, de la 20% la 40%, de exemplu, pentru arborii apropiaţi de vârsta
exploatabilităţii. Pentru circumferinţe egale, proporţia de alburn depinde de vârsta arborelui.
Arborii mai bătrâni au mai puţin alburn. Arboretele în care se aplică tehnici silviculturale mai
prudente şi cele situate pe staţiuni sărace prezintă un lemn mai duramenificat în raport cu cele
supuse unei silviculturi dinamice şi situate pe staţiuni de bonitate superioară.
Variabilitatea lăţimii inelului anual. În arbore se observă frecvent variaţii ale lăţimii
inelului anual de la 1 la 5 sau chiar de la 1 la 10. Variaţii mai mici prezintă arborii ce cresc în
condiţii de mediu dificile.
În general, lăţimea inelului anual descreşte de la măduvă spre scoarţă. La răşinoase se
observă o scădere bruscă în zona corespunzătoare primelor 10-20 inele anuale. Pentru acelaşi
an sau grupă de ani calendaristici, lăţimea inelului anual creşte de la baza spre vârful
arborelui. Aria inelului anual este constantă atâta timp cât el se găseşte în afara coroanei verzi.
Primele 2-5 inele anuale din vecinătatea măduvei, situate în primul metru de la sol al
trunchiului sunt înguste. Inelele situate în vecinătatea solului au o arie mai mare decât cele
dintr-o poziţie superioară, datorită lăbărţării trunchiului.
Dacă se observă în apropierea măduvei mai multe zeci de inele fine, urmate de inele
foarte largi, atunci este vorba de specii regenerate natural (fenomenul observat mai ales la
brad).
Maximul de lăţime a inelului anual se atinge de obicei în zona lemnului juvenil şi
depinde de spaţiul disponibil în jurul fiecărui arbore (schema de plantare, rărituri). În afara
zonei lemnului juvenil se observă fluctuaţii datorate variaţiilor climatului sau răririi
arboretului, dar aceste fluctuaţii sunt mai moderate în raport cu cele observate în zona
lemnului juvenil.
Creşterea în înălţime depinde mai ales de fertilitatea solului. Unei anumite înălţimi îi
corespunde o anumită clasă de producţie. Creşterea în diametru depinde mai ales de tipul de
silvicultură aplicat. Astfel, arborii rezultaţi în urma unei silviculturi dinamice (distanţe mari de
plantare, elagaj, rărituri forte, fertilizare) vor fi tăiaţi la o vârstă mai mică şi vor prezenta o
proporţie de lemn juvenil mai mare.
120
STUDIUL LEMNULUI
121
STUDIUL LEMNULUI
inserţie a ramurilor la molid se deschide odată ce se coboară spre baza arborilor şi pentru toţi
arborii unui arboret este de 90° la circa 40 de verticile de vârf.
La nivel intraspecific s-a constatat o corelaţie pozitivă între viteza de creştere şi
grosimea ramurilor. Factorii genetici sunt responsabili de unghiul de inserţie a ramurilor, de
numărul de ramuri pe unitatea de lungime a trunchiului şi de frecvenţa înfurcirii. Pentru
diametre, vârste şi lungimi ale coroanei verzi egale, variaţia nodozităţii trunchiurilor este
relativ mică.
122
STUDIUL LEMNULUI
123
STUDIUL LEMNULUI
124
STUDIUL LEMNULUI
125
STUDIUL LEMNULUI
compresiune prezintă fibre mai scurte, iar lemnul de tracţiune fibre mai lungi în raport cu
lemnul normal.
La nivel intraspecific, influenţa condiţiilor de mediu şi a factorilor silvotehnici este
neglijabilă. Există un control genetic important al lungimii fibrelor, mai ales la nivel
individual (intra-provenienţă). Adică, în aceleaşi condiţii de mediu, două genotipuri având
distribuţii ale inelelor anuale asemănătoare, pot prezenta lungimi medii ale fibrelor destul de
diferite.
Randamentul în fibre este definit ca raport între masa anhidră a fibrelor obţinută
după îndepărtarea ligninelor şi hemicelulozelor şi masa anhidră iniţială a lemnului. Valorile
lui depind de metoda utilizată pentru separarea fibrelor.
În interiorul arborelui, randamentul în fibre variază în funcţie de caracterul mai mult
sau mai puţin juvenil al lemnului. Lemnul juvenil prezintă un randament în fibre cu 5-15%
mai redus în raport cu lemnul adult (conţinutul în lignina este mai ridicat în apropierea
măduvei).
Un alt factor de variaţie îl constituie prezenţa lemnului de reacţie. El este inferior cu 5-
10% în lemnul de reacţie la genurile Pinus şi Populus. In raport cu lemnul normal,
randamentul în fibre este cu circa 10% mai redus în lemnul de compresiune de la răşinoase şi
cu circa 30% mai mare în lemnul de tracţiune de la foioase. Randamentul în fibre descreşte
odată cu îmbătrânirea arborelui şi sporirea conţinutului de substanţe extractibile, în urma
procesului de duramenificare. De aceea, lemnul folosit pentru obţinerea celulozei se
recoltează la vârste tinere. Randamentul în fibre nu depinde^ de viteza de creştere a arborilor,
respectiv de lăţimea inelului anual.
La nivel intraspecific, variabilitatea individuală a randamentului în fibre este
semnificativă, dar nu foarte mare. Pentru molid s-a stabilit o variaţie a randamentului în fibre
între arbori de 4-5%. Dacă se ţine cont totuşi de masele enorme de lemn folosite pentru
obţinerea fibrelor de celuloză, această cifră poate reprezenta foarte mult.
Conţinutul în substanţe extractibile. Substanţele extractibile (oleorezine, taninuri)
sunt mai ales polifenoli nestructurali (ligninele sunt polifenoli structurali), care pot fi extraşi
în apă caldă sau rece, eter, alcooli, acetonă, benzen sau combinaţii ale acestora.
Sursa principală de variaţie a conţinutului în substanţe extractibile în arbore este
duramenificarea. Astfel, proporţia lor nu depăşeşte 5% în alburn, dar poate ajunge la 10-20%
în duramen. De-a lungul trunchiului, de la bază spre vârf, conţinutul de substanţe extractibile
creşte în alburn şi scade în duramen.
În duramen, proporţia de substanţe extractibile creşte odată cu vârsta inelului anual în
raport cu măduva şi pare a fi maximă la limita cu albumul. Conţinutul în răşină al nodurilor de
răşinoase poate ajunge de 10 ori mai ridicat decât cel din lemnul matur al acestora. Proporţia
mare de substanţe extractibile sporeşte densitatea lemnului şi are un impact posibil asupra
altor proprietăţi ale acestuia. De aceea, este foarte important în modelarea proprietăţilor pe
baza densităţii lemnului, ca aceasta din urmă sa fie determinată atât înainte cât şi după
extracţie.
Variabiliatea intraspecifică a conţinutului în substanţe extractibile a lemnului este
foarte importantă. Astfel, la Pinus maritima variaţia este de la 4% la 20%, iar la stejar roşu si
pedunculat de la 11% la 22%. Puţine date sunt disponibile pentru a se aprecia factorii de
influenţă asupra procentului de substanţe extractibile din lemnul diferitelor specii. Totuşi, la
pin silvestru se pare că există un control genetic şi o influenţă a condiţiilor de mediu asupra
conţinutului de răşină din lemn.
126
STUDIUL LEMNULUI
127
STUDIUL LEMNULUI
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Beldeanu, E. Produse forestiere şi studiul lemnului Vol I, Editura Univ. Transilvania Braşov,
1999
Filipovici, J. Studiul lemnului Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1965
Ghelmeziu, N. G., Suciu, P. N. Identificarea lemnului, Editura Tehnică, Bucureşti 1959
Leahu, I. Dendrometrie Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1994
Marocico, V. Produse forestiere, Vol.I Studiul Lemnului, Universitatea Suceava, 1994
Parascan, D. , Danciu, M. Fiziologia plantelor lemnoase Editura „Pentru Viaţă” Braşov, 2001
Suciu, P. N. Tehnologia lemnului, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1962
128