Universitatea Pedagogica ,,Ion Creanga’’

Istoria literaturii
universale

Rustamova Sabrina,
FLLS, gr. 102A
 Literatura Orientului Antic.
• Literatura sumero-babiloniana -
În zona Mesopotamiei s-au descoperit sute de tăblițe de lut cu scriere cuneiformă, însumând o bogată
literatură, care poate fi grupată în:
 Literatură religioasă
 Scrieri moral-filozofice
 Eposuri
Dintre acestea, cea mai importantă este Epopeea lui Ghilgameș, a cărei vechime se situează la
începutul mileniului al III-lea î.Hr.

• Literatura egipteană –
Vechimea acestei literaturi urcă până aproape de anul 3.000 î.Hr. Sunt reflectate realități istorice,
concepții și stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptene vechi sub forma unei mari varietăți de
opere literare dintre care cele mai valoroase sunt imnurile și povestirile.
Încep să fie utilizate figuri de stil ca: metafora, aliterația, comparația.
Povestirile egiptene, primele opere de proză narativă cultă din literatura universală, realizează un cadru
de viață, situații și personaje cu atâta exactitate, încât reconstituie, cel mai viu, mai colorat și mai
complet tablou al vechii societăți egiptene, cu viața, oamenii și moravurile lor. Printre cele mai valoroase
este Povestea celor doi frați, un realist și sugestiv tablou al vieții și ocupațiilor obișnuite ale țăranului.
 Literatura Orientului Antic.
• Literatura Ebraica
Vechiul Testament însumează scrieri de un caracter foarte variat și datând din epoci diferite. Printre
teme putem menționa: aventura fantastică, fanatismul și setea de răzbunare, tonul elegiac, grațiosul,
umorul ușor picant. Caracterul emotiv al subiectelor, succesiunea incidentelor, bogăția sufletească a
personajelor și înclinația povestitorului anonim spre notația psihologică conferă povestirilor literaturii
ebraice o importanță deosebită în cadrul literaturii antice.

• Literatura Indiana
În cadrul acestei literaturi trebuiesc mentionate mai întâi cele o mie de imnuri care alcătuiesc Rig Veda
(imnuri adresate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii, focului, aurorei, pământului etc.) Pe lângă
imnurile de adorare a elementelor naturii, care dobândesc un caracter filozofic și cosmogonic, sunt și
imnuri pentru ceremonii matrimoniale, pentru funeralii etc.
Capodoperele vechii literaturi indiene sunt Mahābhārata și Ramayana. Ambele epopei sunt pătrunse de
un puternic spirit de umanitate, de eroism și de justiție.

• Literatura Chineza
Literatura chineză are la bază opera Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii populare. Opera a
fost alcătuită în secolul al V-lea î.Hr., pe baza unui imens material de poezie populară, vechimea unora
din aceste poezii urcând până pe la începutul mileniului al doilea î.Hr. Poeziile descriu viața poporului,
obiceiurile cotidiene și problemele sociale ale epocii (sărăcia, oprimarea din partea stăpânirii).
 Literatura Orientului Antic.
• Literatura arabă
În cadrul literaturii arabe trebuie menționată opera O mie și una de
nopți, o vastă culegere de povestiri datând din secolul al X-lea. Sursa
acestora o constituie povestiri din India, Persia, Egipt și Arabia.

• Literatura greacă
 Epoca homerică
În perioada secolelor XII - VIII î.Hr. cunoaște o mare dezvoltare genul
epic, prin ciclurile de epopei din care s-au păstrat operele lui Homer,
Iliada și Odiseea, și poemele lui Hesiod, Teogonia și Munci și zile.
În secolele VII - VI î.Hr. se afirmă genuri și specii noi: poezia lirică
(Alceu, Safo, Anacreon, Pindar) și fabula (Esop).
 Epoca elenistică
În perioada marcată de personalitatea lui Alexandru Macedon, literatura
nu mai cunoaște strălucirea din perioadele anterioare. În schimb, se
dezvoltă critica filologică a textelor.
 Literatura Sumero-babiloniana
Ce sa fac, Utnapistim, încotro să mă duc? Un demon a pus stăpânire pe trupul meu; în camera
în care dorm locuieşte moartea, şi oriunde aş pleca moartea e lângă mine!
Epopeea lui Ghilgames – una dintre cele mai vechi creatii literare ale omenirii, datand din mil.III-lea
i.Hr. In forma pastrata pare un produs final, ,,canonizat’’, al prelucrarii mai multor mituri din ciclul despre regale
Ghilgames din Uruk, avand la baza o versiune foarte veche – babiloniana. Epopeea lui Ghilgames a fixat
modelul tuturor epopeilor de mai tarziu, facand posibila urmarirea genezei generale a
eposului eroic.
Epopeea lui Ghilgames reprezinta o minunata interpretare poetica a prieteniei si a caii
omului in cautarea sensului vietii si al mortii, dar si a aspiratiei sale zadarnice la nemurire.
Eroul este un simbol al dorintei de nemurire, de viata vesnica, dar si al fricii eterne a fiintei
umane in fata mortii.

Poemul simbolizeaza consolidarea cetatii si transpunerea in real a idealului de perfectiune.

Intrebat despre ce este viata si moartea, Utnapistim, strabunul lui Ghilgames, ii dezvaluie
esenta existentei umane printr-un sir de intrebari, incluzand motivul destinului schimbator
(fortuna labilis), frecvent in literatura universala.

Ghilgames apare la inceput ca un rege despotic si plin de energie. Prietenia cu Enkidu, insa,
il umanizeaza, el lupta impotriva uriasului Humbaba ca sa nu mai existe raul pe lume. Si o
ultima etapa a evolutiei sale spirituale: dupa disperarea provocata de moartea lui Enkidu,
dupa cautarea disperata a nemuririi, dupa renuntarea la atitudinea hedonista fata de viata, el
se intoarce acasa infrant, dar asumndu-si infrangerea si manifestand cea mai inalta treapta a
vitejiei sale. In final, Ghilgames apare ca un erou ce a cunoscut viata si e gata sa o infrunte
cu demnitate.
 Literatura ebraica – Vechiul Testament
Facerea –

Aflam cum a facut Dumnezeu lumea:

Ziua 1 – cerurile, pamantul, lumina;

Ziua 2 – este creat cerul;

Ziua 3 – este separat pamantul si marea, sunt create plantele;

Ziua 4 – sunt create luna, soarele si stelele;

Ziua 5 - vietuitoarele marii, zburatoarele.

Ziua 6 – sunt create animalele. Face pe om "dupa asemanarea noastra“ (Dumnezeu isi zice la plural), parte femeiasca si barbateasca;

Ziua 7 – se odihneste.

Adam si Eva: primii oameni creati de Dumnezeu. Primul a fost creat Adam din pamant (Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat

în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.) Pe el il pune Dumnezeu in Gradina Edenului (Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a

pus acolo pe omul pe care-l zidise.) Dumnezeu l-a instruit pe Adam sa o lucreze şi s-o păzească. I se spune la fel ca poate manca din orice copac numai nu din cel al

cunoasterii binelui si raului. Si el asa si face, da dovada de credinta si smirenie in fata lui Dumnezeu si nu ii incalca porunca. Pana la un moment cand Dumnezeu

decide ca Adam nu trebuie sa fie singur, caci "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el“, si asa sunt create animalele si pasarile, si in cele din

urma si Eva (Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.) Prin urmare devine cea ispitita de Sarpe si cea care il pune la

pacatul cel mare pe Adam. Ei gusta din pomul interzis si sunt pedepsiti pentru asta - (Iar femeii i-a zis: "Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii

tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni"./ Iar lui Adam i-a zis: "Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din

care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!/ Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi

te vei hrăni cu iarba câmpului!/ In sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei

întoarce".) Anume de la pacatul acestora incep toate crimele si pacatele lumii pe pamant. Asa apare chinul si moartea pe pamant. Dar si astfel este creat rodul

omenesc.
 Literatura ebraica – Vechiul Testament
Facerea –
Sarpele - În Biblie şarpele este singurul animal care apare alături de om şi de zei în
Eden. Dacă în interpretarea actuală a scrierii el este „ispititorul”, el era prezent în
grădina Raiului ca paznic al pomului sacru, dedublat în cel al cunoaşterii şi cel al vieţii.
De fapt nici în Vechiul Testament, şarpele nu apare identificat cu Satan, ci simboliza
cunoaşterea şi isteţimea: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care
le făcuse Domnul Dumnezeu”. (Geneza; 3:1). Să remarcăm că şarpele pentru acţiunea
sa nu este pedepsit ci se mărgineşte doar la un avertisment: „Vrăşmăşie voi pune între
tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei”. (Geneza; 3:15). Doar peste timp
şarpele paznic va căpăta forme ameninţătoare de şarpe uriaş, dragon sau zmeu…

Cartea Lui Iov –

Linia subiectului – Satan insista in fata lui Dumnezeu ca Iov ii slujeste lui nu din
cauza credintei sale adevarate, ci doar pentru ca este pazit de acesta si cu
permisiunea lui Dumnezeu il pune la incercari grele pe Iov. Dumnezeu insa ii pune
anumite limite. Astfel Iov pierde totul: familia, bogatiile si chiar si sanatatea. Unica
intrebare care ii ramane este – De ce sufera cei drepti? Si discuta astfel cu cei patru
prieteni ai sai. Elihu, îi spune lui Iov că trebuie să se smerească şi să se supună
faptului că Dumnezeu foloseşte încercările pentru a-i purifica viaţa. In cele din urma
Iov pune la indoiala chiar pe Dumnezeu. Dar din raspunsul acestuia invata multe si
primeste inapoi ceea ce a pierdut indoit.
 Psalmii:

Psalmul 1
Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul
hulitorilor n-a şezut;
Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.
Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi
toate câte va face vor spori.
Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului.
De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor.
Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.
Psalmul 3:
Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea;
Mulţi zic sufletului meu: "Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui! „
Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi Cel ce înalţi capul meu.
Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui.
Eu m-am culcat şi am adormit; sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini.
Nu mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă împresoară.
Scoală, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu, că Tu ai bătut pe toţi cei ce mă vrăjmăşesc în deşert; dinţii
păcătoşilor ai zdrobit.
A Domnului este mântuirea şi peste poporul Tău, binecuvântarea Ta.
Psalmul 12:
Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit? Până când vei întoarce fata Ta de la mine?
Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea?
Până când se va înălţa vrăjmaşul meu împotriva mea?
Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte,
Ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu: "Întăritu-m-am asupra lui". Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi
clătina.
Cantarea Cantarilor
Cîntarea Cîntarilor este o oda a iubirii care ridica dragostea dintre
barbat si femeie la nivelul stabilit initial de Dumnezeu. Un fermecator poem de dragoste, atribuit de
traditie regelui Solomon.
•Linia subiectului: Poemul descrie iubirea dintre doi tineri. Regele
Solomon, avand chip de pastor, face cunostinta cu o pastorita pe
nume Sulamita si se indragosteste de ea. El nu spune cine este de
fapt, ci doar ii vorbeste cu cuvinte frumoase Sulamitei (Cu iapa
înhămată la carele lui Faraon te asemăn eu pe tine, scumpa mea.
Frumoşi îţi sunt obrajii în mijlocul lănţişoarelor de la gât şi ce frumos îţi este gâtul în mijlocul şirurilor
de mărgăritare!) , ceea ce o face pe fata sa se simta rusinata de infatisarea ei (Nu vă uitaţi că sunt
aşa de negricioasă, căci m-a ars soarele. Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine şi m-au pus păzitoare
la vii. Dar via frumuseţii mele n-am păzit-o). El pleaca promitandu-I ca se va intoarce dupa ea.
Imaginatia Sulamitei o arde de dor. Ea incepe sa il viseze noaptea si intr-un sfarsit el se intoarce dupa
ea in toata fala sa.
Poemul reprezinta de fapt un ciclu de cantece erotice nuptiale. Simbolistica nuptiala a mai multor
popoare atribuie mirilor rolurile de ,,rege’’ si ,,regina’’. Cele 7 episode corespund celor 7 zile din
saptamana nuntii, numita si ,,saptamana regelui’’, descriind starea sufleteasca a miresei, portretul
mirelui, cautarea si intalnirea cu acesta. Totul e redat in versuri de o rara senzualitate, d eun puternic
– si adesea delirant – lirism.
 Cantarea Cantarilor
•Versete-cheie: „Nu stârniți, nu treziți dragostea până nu vine ea!”
•„Mâncați, prieteni, beți și îmbătați-vă de dragoste!”
•„Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău; căci dragostea este tare ca moartea, și
gelozia este neînduplecată ca Locuința morților; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele
mari nu pot să stingă dragostea și râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui
pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreț.”
• ,,Iubitul meu este alb şi rumen, deosebindu-se din zece mii.
Ochii lui sunt ca nişte porumbei pe marginea izvoarelor, scăldaţi în lapte şi odihnindu-se în faţa lui plină.
Obrajii lui sunt ca nişte straturi de miresme, în care cresc saduri mirositoare; buzele lui sunt nişte crini, din
care curge cea mai aleasă smirnă.
Mâinile lui sunt nişte inele de aur, ferecate cu pietre de crisolit; trupul lui este un chip de fildeş lustruit,
acoperit cu pietre de safir;
picioarele lui sunt nişte stâlpi de marmură albă, aşezaţi pe nişte temelii de aur curat. Înfăţişarea lui este ca
Libanul, pare un tânăr ales ca cedrii.
Cerul gurii lui este numai dulceaţă şi toată fiinţa lui este plină de farmec. Aşa este iubitul meu, aşa este
scumpul meu, fiice ale Ierusalimului!‘‘
Literatura indiana
Spre deosebire de alte epopei Mahabharata este, poate cea mai vasta din intreaga literatura
universala, conţinînd circa 120000 versuri, împărţite în 19 cărţi şi fiind de opt ori mai mare
decît Iliada şi Odiseea, luate împreună. Subiectul îl formează istoria luptei dintre două
neamuri – fraţii Pandava şi verii lor, fraţii Kaurava, cu toţii descendenţi ai lui Bharata, fiul
regelui Dusyanta, şi ai Sakuntalei, lupta încheindu-se cu victoria fraţilor Pandava. În final,
însă, are loc împăcarea neamurilor învrăjbite, instaurîndu-se pacea şi înţelegerea. În
comparaţie cu alte epopei, subiectul principal ocupă peste un sfert din volumul operei.
Celelalte trei includ episoade intercalate, nişte poeme aproape independente şi legate doar
indirect de evenimentele relatate, cuprinzînd diferite legende, mituri, fabule, parabole, tratate
cu caracter etic, politic, filozofic etc.

Cealaltă epopee clasică indiană este Ramayana. Deşi seamănă cu Mahabharata, ea e

construită altfel şi ne introduce într-un univers cu totul diferit. Ramayana este mai mică,
include doar 24 000 versuri, împărţite în şapte cărţi, în care se relatează povestea prinţului
Rama, persecutat de mama sa vitregă şi silit să se refugieze în codri împreună cu soţia sa
Sita, răpită într-o zi de un rege vecin şi salvată de Rama prin luptă. În poem domină altă
atmosferă, plină de elemente şi motive folclorice, o lume a sentimentelor nobile, a purităţii
morale, a iubirii şi frumuseţii naturii.
 Literatura antica greaca:
Iliada si Odiseea - Ambele poeme au fost compuse în baza ciclului de mituri despre războiul
troian, în care se povesteşte despre războiul dus de ahei (greci) pentru cucerirea cetăţii Troia,
pentru că troianul Paris o răpise pe Elena, soţia lui Menelau. Homer nu reia întreg conţinutul
miturilor, fiecare poem relatînd doar unele episoade ale ciclului de mituri despre războiul troian.

Din Iliada afăm că Paris, fiul mai mic al regelui Priam, a răpit-o pe Elena, soția lui Menelau, regele
Spartei. Basileii din Grecia, în frunte cu Agamemnon, regele Argosului, hotărăsc răzbunarea insultei
prin distrugerea Troiei. De partea aheilor vin și înțeleptul Ulise, basileul din Itaca, viteazul Ahile,
înțeleptul rege Nestor din Pilos și mulți alți eroi. În acest război se amestecă și zeii, unii de partea
aheilor (Atena, zeița înțelepciunii, sau Hera, soția lui Zeus), iar alții de partea troienilor (Afrodita,
zeița frumuseții și a dragostei, sau Apollo, zeul Soare, al muzicii, al poeziei și al artelor frumoase).
Neputând să-i învingă pe troieni, în al zecelea an, aheii au recurs la un vicleșug plănuit de Ulise. S-
au ascuns în pântecul unui uriaș cal de lemn și au fost introduși în cetate, de unde au ieșit și au
cucerit cetatea.
Odiseea. Atunci când Războiul troian s-a încheiat, conducătorul grec Ulise (sau Odiseu) a plecat
de la Troia, împreună cu tovarășii săi, spre insula sa natală, Itaca. Călătoria pe mare a durat zece
ani, timp în care ei au trecut prin nenumărate aventuri: au ajuns pe țărmuri străine, au fost prinși de
ciclopul Polifem (un uriaș cu un ochi în frunte, pe care au reușit să îl învingă), au rămas timp de un
an la vrăjitoarea Circe. Ulise a reușit totuși să ajungă în Itaca, unde era așteptat de Penelopa, soția
sa, și de fiul său, Telemac.

Poemele se caracterizează printr-o unitate compoziţională: Iliada se structurează în jurul monotonie

în dezvoltarea subiectului, dar este diversificată de numeroase abateri de la linia centrală a
naraţiunii, prin introducerea unor episoade secundare. Ele, însă, formează un tot întreg, asigură o
compoziţie vastă, cu o intrigă complexă, cu multe planuri şi personaje – atît pe pămînt, printre eroi,
cît şi în Olimp, printre zei. Poemele homerice au fost numite şi epopei.
Teogonia este un poem genealogic, de factura filozofica, in care ne este prezentata intreaga
filiatie a zeitatilor grecesti, de la origine pana la intrarea lor definitiva in legenda.
Fondul poemului este mitologic. In prolog, poetul se prezinta pe sine; muzele ii cer sa cante
generatiile de zeitati ale grecilor. Poemul debuteaza cu prezentarea cosmogoniei (nasterea
universului). Astfel, allam ca la inceput a fost Haosul. Din el au luat nastere: Erebul (Infernul), Nyx
(Noaptea), Aither (Eterul) si Heme-re (Ziua). Din Gaia (Pamantul) s-au nascut Uranus (Cerul) si
Marea. Unirea dintre Gaia si Uranus a adus pe Pamant multimea titanilor, a ciclopilor si a altor
uriasi, simboluri ale vanturilor si furtunilor. Ultimul dintre titani, Chronos, si-a mutilat parintele,
instituindu-se stapan peste zei. Dar Zeus, fiul sau, ii va rezerva o soarta similara. Aflam in
continuare despre ivirea zeilor mai mici, precum si despre diverse evenimente din viata acestora,
mai cu seama unirile lor cu fapturi pamantene, din care aveau sa se nasca eroii. Poemul
genealogic Teogonia, numarand o mie de versuri, reprezinta" una dintre cele mai bogate surse de
informatii privind mitologia greaca.

Munci si zile este primul poem didactic despre agricultură și aparține lui Hesiod. Scopul
operei era insuflarea ideii de dreptate, Dreptatea, fiica lui Zeus, care trebuie să călăuzească
viața, și cultivarea respectului față de munca grea a truditorilor pământului. Pe lângă sfaturile
referitoare la agricultură și la negoț, pe lângă elogiul ritmului unei existențe în concordanță cu
natura, două mituri domină opera: mitul Pandorei, plăsmuită de Zeus ca pedeapsă pentru
muritorii cărora Prometeu le dăruise focul furat de la zei, și mitul vârstelor.
Medeea - Ca si in celelalte tragedii create de Euripide, Medeea aduce in prim-plan personaje
animate de pasiuni puternice, sfasiate de lupta dintre patima mistuitoare si sentimentele pure, curate.
Autorul pune accentul pe aspectele psihologice ale comportamentului eroilor sai. De aceasta data
nenorocirea personajelor nu mai este pusa pe seama unei forte superioare, ci este cauzata de propriile
lor patimi si actiuni.
Iason o paraseste pe Medeea, sotia sa, pe care o adusese de pe meleaguri indepartate, pentru a
incheia o noua casatorie, cu fiica lui Creon, regele Corintului. Uzand, prin viclesug, de o licoare otravita
pe care a pregatit-o singura, Medeea isi ucide rivala, intr-un acces de gelozie si disperare. Urmarita
pana la obsesie de ideea razbunarii pe sotul infidel, Medeea ia cumplita hotarare, pe care pana la sfarsit
o va indeplini, de a-si ucide cei doi copii, care sunt totodata si copiii lui Iason.

Antigona - Antigona, cutezătoarea fiica a lui Oedip, asistă la dezastrul provocat de lupta dintre frații
ei, Etéocle și Polinice. Amândoi au căzut în luptă, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele
dispune să se organizeze cu pompă înmormântarea lui Etéocle, apărătorul cetății. Pentru celalalt fiu al
lui Oedip, Polinice - venit cu oaste străină să cucerească cetatea - se interzice chiar simpla
înmormântare. Împotriva asprului ordin regesc, înfruntând pericolul pedepsei cu moartea, se ridică
Antigona, sora celor doi luptători. În mare taină, ea predă pământului trupul lui Polinice, îndeplinind
astfel obilgația ce i-o reclamă, potrivit obiceiului, legătura de sânge cu cel mort. Fapta Antigonei a fost
însă repede descoperită de Creon care o condamnă la moarte.Ea este însa inflexibila fata de punctul
de vedere pe care îl apara, e netematoare în fata mortii, o priveste ca pe o eliberare de suferinta.
Triumfa moral, principiile promovate îi supravietuiesc. În discutia aprinsa dintre Creon si Antigona se
dezvaluie o ciocnire ascuțită de principii morale. Antigona, fecioara firavă și gingașă, este înzestrată cu
un caracter îndrazneț, cu un curaj demn de un luptător. Tăria ei de a-l înfrunta pe rege se trage din
conștiința ce acționează în numele legilor străbune, nescrise, în care se sintetizează morala
traditională, adânc înrădăcinată în cetățile grecești. Antigona va pieri întemnițată, dar Creon, cel care a
nesocotit voința zeilor, va primi o cruntă pedeapsă pierzându-și fiul, pe Hemon (logodnicul Antigonei), si
soția, care se sinucide aruncând blesteme asupra trufașului si nechibzuitului ei soț.
 Tragedia antica greaca:
Prometeu inlantuit -
Aceasta creatie aduce pe scena supliciul impus de Zeus, tiranul nerecunoscator, titanului Prometeu.
Zeus, desi candva fusese ajutat de catre Prometeu sa-si mentina domnia amenintata de rascoala
celorlalti titani, il pedepseste pe Prometeu, con-siderandu-l vinovat de a fi luat focul din cer si de a-l fi dat
oamenilor. Gasim in aceasta tragedie o importanta semnificatie filozofica: intre zei si oameni, Prometeu i-
a ales pe oameni, pentru ca ii iubea si pentru ca ii credea capabili sa ia in mana lor focul, ca putere a
naturii si ca simbol al creatiei, al progresului, al emanciparii si eliberarii de superstitii si prejudecati.

Oedip Rege - este considerată o capodoperă a dramaturgiei greceşti. Laios, căruia oracolul îi
prezisese că va fi ucis de fiul său şi că acesta se va căsători cu propria lui mamă, Iocasta, hotărăşte să-
şi ucidă fiul, pentru a împiedica astfel împlinirea teribilului blestem. Servitorii, din mila, l-au dus la curtea
lui Polibos, regele Corintului. Aici Oedip creste. Consultând oracolul din Delfi, Oedip află că este
predestinat să-şi ucidă părintii. Pentru a evita nenorocirea, Oedip îşi părăseşte părintii săi adoptivi,
convins că aceştia îi sunt părintii adevărati. Astfel el in drum spre Teba, il ucide din nenorocire pe
adevaratul sau tata. Apoi scapa Teba de teroarea Sfinxului si ia tronul. Deci se casatoreste cu mama sa,
Iocasta, neintelegand ca de fapt implineste prezicirile. In timpul unei epidemii de ciuma afla de la oracolul
din Delfi ca motivul este ucigasul lui Laios care se afla intre zidurile Tebei si care trebuie pedepsit.
Tiresias, dupa ce este invinuit pe nedreptate destainuie numele adevaratului ucigas. Iocasta se omoara.
Oedip isi scoate ochii, pentru ca crede ca din cauza lor nu a vazut adevarul.
 Comedia antica greaca:
Dafnis si Cloe – Romanul Dafnis şi Cloe nu reprezintă doar un reper cultural ce indică începutul
romanului grec, ci şi o operă care şi transcende timpul printr –o tratare gingaşă şi fermecătoare a
temei iubirii, pe care literatura acestui mileniu a valorificat-o în diferite feluri luându-l de multe ori
pe Longos ca model. Romanul de faţăeste o utopie idilică despre soarta a doi copii adoptaţi de nişte
familii de păstori, ale căror destine suntcroite de Eros, de nimfe şi de Pan, spre împlinirea fericirii şi
regăsirea părinţilor.

Daphnis este găsit de păstorul Lamo într-un desiş pe când era hrănit cu mare grijă de una din
caprele pe care le păştea acesta, iar Chloe este găsită şi ea, doi ani mai târziu, în Peştera Nimfelor,
de către păstorul Dryas, hrănită fiind de o oaie din turma lui. Atât Lamo, cât şi Dryas păstrează cu
mare grijă hăinuţele şi însemnele familiilor nobile de care aparţin copiii, crescându-i ca şi cum ar fi
ai lor, cu dragoste şi devotament faţă de părinţii lor adoptivi, precum şi faţă de Nimfe.
Copiii ajunşi la vârsta de cincisprezece, respectiv treisprezece ani, Eros le apare în vis celor doi păstori, fără a fi însă
recunoscut de aceştia, îndemnându-i să-i însărcineze pe Daphnis cu păstoritul caprelor, iar pe Chloe cu păstoritul oilor.
Astfel, cei doi tineri îşi petrec cea mai mare parte din zi împreună. Între ei se înfiripă o dragoste pe care ei nu o pot
recunoaşte, neştiind nici ce este, nici ce senzaţii le poate trezi. Un sărut al lui Chloe îl face pe Daphnis să se întrebe dacă nu
cumva a fost otrăvit, în vreme ce ea se simte tulburată contemplându-l pe Daphnis pe când îşi spală trupul dezgolit.
La sosirea toamnei, ţinutul este invadat şi prădat de piraţii tyrieni, care îl iau prizonier pe Daphnis, în vreme ce acesta o
strigă fără încetare pe draga lui Chloe. Aceasta, dorind cu disperare să-l recapete pe iubitul ei Daphnis, îi cere ajutorul
văcarului Dorco, care fusese însă rănit de moarte de piraţi. În schimb, înainte de a muri, îi oferă fetei calea prin care îl poate
scăpa pe tânărul păstor de capre: cum piraţii îi răpiseră o mare parte din cirezile lui şi acestea erau învăţate să asculte
chemarea fluierului său, Dorco îi dă lui Chloe acest fluier prin care, cântând, va putea să aducă înapoi prada piraţilor. Planul
funcţionează întocmai şi Daphnis se întoarce în braţele dragei lui Chloe, fără a putea să se bucure pe deplin de libertatea
câştigată, căci era stăpânit cu totul de chinurile dragostei
Literatura Romei Antice Vergiliu
În prima operă a lui Vergiliu – Bucolicele – se reia caracterul specific al
literaturii pastorale, cunoscute din literature greacă. Volumul este alcătuit din
zece poeme, numite egloge, avînd trăsături constante ca structura dialogică
(competiţia păstorilor în arta de a compune versuri), măşti ale păstorilor ce
imprimă poemelor un caracter convenţional, împletirea elementelor lumii ideale
cu cele ale lumii reale ş.a. Vergiliu apare drept continuator al idilelor lui Teocrit,
reluînd şi prelucrînd de la acesta fragmente întregi. Totuşi, Vergiliu este un
poet original, captivînd prin sinceritatea sentimentelor şi maniera de a sesiza
natura, prin fermecătoarea muzică a versurilor. În timp ce Teocrit îi prezintă pe
păstori cumva de la distanţă, avînd o atitudine uşor ironică faţă de ei, Vergiliu
pătrunde profund în lumea lor interioară, reliefînd-o cu toată seriozitatea şi
chiar cu patetism. Descrierea vieţii idealizate de la ţară, departe de lumea
modernă, armonia şi calmul universului cîmpenesc reflectă indirect
tendenţiozitatea lui Vergiliu, ce condamnă războaiele şi proslăveşte viaţa
liniştită instaurată după venirea la putere a lui Octavian August.

Georgicele, o altă operă a lui Vergiliu, este un poem didactic, apropiat de

eposul didactic al lui Hesiod. Alcătuit din patru cărţi, descrie muncile agricole
într-o manieră idealizată. De fapt, Georgicele au fost scrise la îndemnul lui
Octavian August şi al lui Mecena, în scopul de a prezenta viaţa de la ţară şi
muncile agricole ca pe o existenţă ideală a omului, în raport cu războaiele ce
ruinaseră gospodăriile ţărăneşti şi satele.
Capodopera care i-a adus lui Vergiliu faima universală este, însă, poemul epic Eneida, în care
şi-au găsit expresia adecvată concepţiile sale social-politice şi măiestria sa artistică.

La baza Eneidei se află mitul despre eroul troian Enea, cunoscut în Italia din cele mai vechi
timpuri, care, după războiul greco-troian, a părăsit Troia şi, la îndemnul zeilor, a venit pe
pămînturile italice, punînd temelia viitoarei Rome. Aşa se explică şi faptul că viţele nobile,
familiile bogate romane căutau să-şi restabilească arborele genealogic, revendicîndu-se ca
descendente ale lui Enea. Însuşi neamul Iuliilor, din care se trăgea şi August, şi-a stabilit
genealogia din Ascaniu-Iuliu, fiul lui Enea. Eneida este alcătuită din 12 cărţi, împărţite în două
părţi. Prima parte cuprinde cărţile 1–5, în care se povesteşte despre fuga lui Enea din Troia
incendiată, despre rătăcirile lui pe mare şi despre aflarea sa la Cartagena, la curtea Didonei,
de care se îndrăgosteşte, dar datoria îl obligă să o abandoneze şi să-şi urmeze drumul, Didona părăsită punîndu-şi
capăt zilelor. Partea a doua (cărţile 7–12) este consacrată relatării despre războaiele pe care
Enea le-a purtat în Italia, poemul încheindu-se cu victoria lui Enea asupra conducătorului italic Turnus. Cartea a 6-a
constituie o verigă de legătură între aceste două părţi şi descrie aflarea lui Enea în împărăţia morţilor, unde se
întîlneşte cu tatăl său Anchise. Prin faţa lor se perindă sufletele viitorilor urmaşi italici pînă la contemporanii lui
Vergiliu şi ai lui August. Poetul demonstrează, astfel, originile mitice ale poporului său.

Eneida este un poem tendenţios, autorul glorifică Roma şi pe împăratul Octavian August. Deşi e îmbrăcat în haină
mitologică, iar evenimentele sînt plasate într-un trecut îndepărtat, poemul este pătruns de spiritul realităţilor romane,
redate prin diferite prevestiri, prorociri. Scenele de bătălie amintesc de cele din războaiele civile. Vergiliu apare ca un
patriot, elogiind, prin chipul şi faptele lui Enea, istoria şi virtuţile poporului roman, imprimîndu-le o dimensiune
ideologică şi artistică. Enea este sinteza a două modele de eroi epici – Ahile şi Odiseu, cu adînci semnificaţii în
contextul epocii augustine. Poetul împleteşte istoria cu mitologia, trecutul cu prezentul, variind registrele emoţionale:
de la solemn şi patetic – la liric şi dramatic.
 Ovidiu
În a doua perioadă a creaţiei poetul latin, Ovidiu, este preocupat de tezaurul de legende,
mituri, credinţe, obiceiuri ale romanilor, pe care le valorifică în două opere importante din
această perioadă: Fastele şi Metamorfozele. Scrise sub influenţa evidentă a Pricinilor lui
Callimah, Fastele reprezintă un fel de calendar al datinilor şi obiceiurilor poporului roman.

Metamorfozele se impun ca o operă poetică excepţională, un vast poem epic, în care

se dezvăluie nu numai forţa talentului său artistic, dar şi vasta sa erudiţie în materie
de mituri şi legende. Ovidiu a adunat, ordonat şi prelucrat poetic, în 15 cărţi, ce
alcătuiesc Metamorfozele, vreo 250 de mituri şi legende despre prefacerea oamenilor
în alte făpturi sau obiecte neînsufleţite (plante, flori, arbori, stînci, constelaţii), de la
crearea lumii pînă la prefacerea lui Iuliu Caesar în cometă. În plan filozofic,
Metamorfozele demonstrează că Ovidiu era la curent cu concepţia despre
transmigraţiunea sufletelor (metempsihoza) a lui Pitagora, pe care o expune la
începutul cărţii a 15-a. În Metamorfoze, impresionează măiestria artistică a poetului,
fantezia sclipitoare, sensibilitatea şi fineţea, semnificaţiile de profundă umanitate ale
celor mai multe episoade (de exemplu, despre Narcis, despre Orfeu şi Euridice, despre
Piram şi Tisbe, despre zborul lui Dedal şi Icar, despre Pygmalion, despre cele patru
vîrste ale omenirii ş.a.).
Perioada a treia a creaţiei lui Ovidiu cuprinde elegiile scrise în exil,
la Tomis, reunite în culegerile intitulate Tristele şi Ponticele. Ele prezintă
o mare diversitate de motive şi teme, cu accentele puse pe propriile
sentimente sincere: tristeţe, melancolie, frică, dor de casă, durere, re­-
voltă, mînie etc., din care transpare poetul exilat şi stările‐i sufleteşti.

O semnificaţie aparte o au versurile dedicate peisajului Pontului Euxin

şi traiului localnicilor, al strămoşilor noştri, Ovidiu fiind unul dintre
puţinii mari poeţi ai lumii, ce i-a eternizat în poezie (Iarna la Tomis),
astfel, ultimele creaţii ale poetului avînd şi o importanţă documentară
pentru istoria neamului nostru.
 Evul Mediu (sec. V-XV)
Asupra literaturii medievale au exercitat o influenţă considerabilă trei factori: creştinismul, creaţia populară şi tradiţiile antichităţii,
chiar dacă ponderea fiecăruia nu este aceeaşi în toate literaturile şi în toate zonele geografice. Religia creştină şi biserica au
jucat rolul principal în dezvoltarea literaturii medievale, concepţia religioasă despre om şi lume lăsîndu-şi amprenta asupra tuturor
creaţiilor medievale.

Poemul anglo-saxon Beowulf este cel mai vechi monument al literaturii anglo-saxone, care reprezintă o fază timpurie a
eposului eroic. Se ocupă de evenimente de la începutul secolului al VI-lea și se crede că a fost compus între 700 și 750. Nu
există dovezi ale unui Beowulf istoric, dar unele personaje, site-uri și evenimente din poem pot fi verificate istoric. Poezia nu a
apărut tipărită decât în ​1815. Este păstrată într-un singur manuscris care datează din anul 1000 și este cunoscut sub numele de
manuscris Beowulf. Actiunea se desfasoara in trei episoade: 1) Se deschide în Danemarca, unde splendida sală de mied a
regelui Hrothgar, Heorot, a fost devastată de 12 ani de vizitele nocturne ale unui monstru malefic,Grendel , care îi ia pe războinicii
lui Hrothgar și îi devorează. În mod neașteptat, tânărul Beowulf, un prinț al Geats din sudul Suediei, sosește cu o mică bandă de
rețele și se oferă să-l curețe pe Heorot de monstrul său. 2) noaptea când războinicii dorm, mama lui Grendel vine să-și răzbune
fiul, ucigând unul dintre oamenii lui Hrothgar. Dimineața, Beowulf o caută în peștera ei din fundul unei nave și o ucide. Își taie
capul din cadavrul lui Grendel și se întoarce la Heorot. 3) trece rapid peste moartea ulterioară a regelui Hygelac într-o bătălie (de
evidență istorică), moartea fiului său și succesiunea lui Beowulf la regat și domnia sa pașnică de 50 de ani. Dar acum un balaur
care respira focul îi distruge pământul și Beowulf, obraznic, dar îmbătrânit, îl angajează.
Beowulf aparține metric, stilistic și tematic unei tradiții eroice bazate pe religia și mitologia germanică . De asemenea, face parte
din tradiția mai largă a poeziei eroice . Multe incidente, cum ar fi ruperea lui Beowulf de pe brațul monstrului și coborârea sa în
simplă, sunt motive familiare din folclor . Valorile etice sunt evident codul germanic de loialitate față de șef și trib și răzbunare față
de inamici. Cu toate acestea , poezia este atât de infuzat cu un creștin spirit care îi lipsește fatalitatea sumbru al multora dintre
Eddaic stabilește sau epopei ale literaturii islandeze.
 Franta: Cantarea lui Roland
Poemul Cîntarea lui Roland evocă luptele francilor conduşi de Carol cel Mare împotriva
sarazinilor (maurilor) care cuceriseră Spania şi ameninţau Franţa. Carol cel Mare îl trimite pe
Ganelon cu o solie la regele Marsile din Zaragoza, dar Ganelon se dovedeşte a fi un trădător,
spunînd că Marsile acceptă condiţiile impuse şi convingîndu-l pe Carol cel Mare să se întoarcă
în Franţa. Ariergarda francilor, în care se află şi viteazul Roland, este atacată de sarazini în
trecătoarea Roncevaux din munţii Pirinei. Roland sună prea tîrziu din cornul său fermecat pentru
a-l chema în ajutor pe rege şi, deşi luptă eroic, este rănit şi moare. Regele îl găseşte mort, îi
învinge apoi pe mauri şi îl pedepseşte pe trădătorul Ganelon.
Poemul francez întruneşte toate trăsăturile eposului eroic. Evenimentul istoric autentic pe care se bazează poemul
(expediţia militară a lui Carol cel Mare în Spania în anul 778) este modificat esenţial şi reinterpretat din punctul de
vedere al luptei Europei creştine împotriva lumii musulmane. În poem se regăsesc toate temele caracteristice
eposului eroic: devotamentul vasalilor faţă de suzeran, o idee tipic feudală, apărarea patriei de duşmanii din afară.
Ideea patriotică este prezentată, însă, ca o luptă a creştinismului împotriva păgînilor, ecou al cruciadelor.
Răzmeriţele şi conflictele dintre feudali îşi găsesc expresia în uneltirile lui Ganelon şi ale adepţilor acestuia.
Ciocnirea a două forţe opuse, întruchipate de Roland şi de Ganelon, evidenţiază componenta creştină a modelului
eroic şi cea păgînă a personalităţii antagonistului. Asupra poemului şi-a lăsat amprenta şi cavalerismul, fără să-i fi
estompat caracterul eroico-popular. Pentru poem sînt caracteristice simplitatea epică, naturaleţea povestirii,
strofele monorime, folosirea epitetelor şi a formulelor tipice, hiperbolizarea evenimentelor, tonalitatea
maiestuoasă, dar nu şi uniformă, formula rigidă a caracterelor, asprimea stilului, compoziţia episodică (cînturile)
etc.
 Spania: Cantecul Cidului

Eposul eroic spaniol este reprezentat de poemul Cîntarea Cidului, care evocă lupta spaniolilor
împotriva maurilor ce cuceriseră aproape toată Spania la începutul secolului al VIII-lea. Lupta de
eliberare a ţării, recucerirea teritoriilor ocupate de mauri a fost numită reconquista. Poemul
spaniol povesteşte despre faptele eroice ale unui personaj istoric, Rodrigo Díaz de Vivar,
supranumit de mauri Cid (de la un cuvînt arab ce înseamnă „domn“, „stăpîn“). Spre deosebire de
Roland, Cid e prezentat multilateral, el este nu numai un bun vasal şi patriot, ci şi un soţ iubitor,
un tată grijuliu, cadrul domestic în care este surprins eroul aproape egalînd cadrul războinic.
Totodată, Cid, vasalul şi cavalerul, este arătat în conflict cu nobilii trufaşi, aroganţi, decăzuţi
(infanţii de Carrión), reprezentînd forţa centrifugă a feudalilor, ostilă puterii regale.

Cid triumfă asupra intrigilor de curte, apare ca un erou popular, accentul se pune pe umanitate, pe legăturile cu
poporul, poemul afişînd o vădită tendinţă antiaristocratică. Modelul eroic este configurat în limitele verosimilităţii,
ale realului, elementul fantastic nu mai joacă nici un rol. Lipsesc hiperbolizarea, miraculosul. Descrierile sînt
realiste şi concrete, nu se întîlnesc metafore. În schimb, sînt prezente epitetele şi formulele tipice stilului epic.etc.
 Germania: Cantecul Nibelungilor

În eposul eroic german se evidenţiază Cîntecul Nibelungilor în care găsim nu doar prelucrarea
tardivă a vechilor poeme epice ale popoarelor germanice, ci şi o modificare esenţială a acestora
sub influenţa literaturii cavalereşti. Apărut într-o societate feudală fărîmiţată, eposul german nu
mai are în centru ideea unităţii naţionale, patosul patriotic, ci tema luptelor interfeudale, însoţită
de răzbunări, trădări, lupte fratricide, măceluri etc.

Rusia: Cantecul oastei lui Igor

Pe linia acestor poeme epice eroice se înscrie atît Cîntecul oastei lui Igor, cel mai
cunoscut monument al literaturii medievale ruse, cît şi eposul eroic la români. Poem
eroic medieval rus (manuscrisul ramas dateaza din secolul XVII),Cantecul oastei lui Igor
nareaza invingerea de catre navalitorii polo-veti acneazului Igor, captivitatea si
eliberarea acestuia, cu ajutorul fortelornaturii.Evenimentele din acest poem s-au
petrecut la sfarsitul secolului alXll-lea si a fost gasit în Manastirea Spaso-Preobrajenski
din Iaroslavli, de catre unul dintre colectionarii arhicunoscuti ai timpului,urmand sa
dispara dupa aceea în urma incendiului moscovitean din 1812.
 Cavalerism
Frumoasa poveste de dragoste dintre Tristan si Isolda este una dintre cele mai cunoscute si iubite
legende din Evul Mediu, ea având o larga raspândire pâna in zilele noastre. Ea face parte din
ciclul legedenelor celtice (ca si Cavalerii Mesei Rotunde) oglindind, asadar, o parte din credinţele
si miturile poporului celt. Tristan is Isolda fac parte din celebra si tragica serie a indrăgostiţilor
nefericiti, ei suferind din cauza uneltirilor celor din jur (ca si Romeo si Julieta sau Siegfrid si
Kriemhilda). In literatura universală se intâlnesc multe cazuri de despărtire a unor tineri ce se
iubesc, separarea fiind insă intotdeauna urmată de unirea dupa moartea celor doua suflete-pereche
. La fel, Tristan ramâne in eternitate cu iubita lui Isolda, demonstrând inca o data ca „dragostea
invinge totul”.

În această legendă este vorba despre Tristan, un cavaler viteaz și neînfricat. Acesta apăra curtea unchiului său, Marc.
Împăratul își iubea mult nepotul și îi era profund recunoscător lui Tristan pentru că îi salvase regatul de două ori. Prima dată
tânărul se oferi să omoare un dragon care distrugea tot ce întâlnea în cale. Viteazul se luptă din greu pentru a omorî dragonul
și într-un final reuși. Când se întoarse acasă, era aproape pe moarte. A doua oară, băiatul se luptă cu un împărat care cerea
mereu avere numai pentru el. Bineînțeles, băiatul reuși.
Într-una din călătoriile sale, Tristan întâlni o prințesă foarte frumoasă, pe nume Isolda, în Irlanda. Când se înapoie în Cronwel,
tânărul îi povesti regelui Marc despre prințesă. Auzind cele spuse, Marc îi porunci lui Tristan să i-o aducă pentru a se căsători
cu ea. Deși nu prea voia, căci el o iubea pe Isolda, fiind servitorul regelui, îi îndeplini porunca. Însă Isolda îl iubea pe Tristan.
Ei nu aveau voie să se întâlnească, căci regele își dădu seama că Tristan i-ar putea-o fura pe prințesă. La un moment dat
Tristan pleacă într-un război cu Cavalerii Mesei Rotunde. Atunci el este rănit grav. De aceea roagă un prieten să o cheme pe
Isolda ca să-și ia rămas bun, dar fata ajunge prea târziu. De tristețe, și aceasta moare.
 Prerenasterea
Dante Alighieri. Divina Comedie - capodopera ce i-a adus lui Dante celebritatea. Dante preia
tradiţia „viziunilor“ despre lumea de dincolo, foarte răspîndite în Evul Mediu, dar nu lipsesc
izvoarele antice, de exemplu, cartea a VI-a din Eneida lui Vergiliu, în care se povesteşte
despre călătoria lui Enea în împărăţia morţilor. Astfel, opera lui Dante reprezintă o călătorie
imaginară prin tărîmurile lumii de apoi.
Divina Comedie se compune dintr-un prolog şi trei mari cărţi, numite cantice (Infernul,
Purgatoriul şi Paradisul, corespunzînd celor trei tărîmuri ale lumii de dincolo), fiecare cantică,
la rîndu-i, conţinînd cite treizeci şi trei de cînturi, scrise în terţine, încheindu-se cu cuvîntul
„stele“. Fiecare tărîm cuprinde cîte zece părţi componente: Infernul este compus dintr-o cîmpie întunecată şi
nouă cercuri, Purgatoriul – din ţărmul mării, coasta muntelui, şapte brîie şi paradisul pămîntesc, iar Paradisul
– din nouă ceruri mobile şi un cer fix, numit Empireul. Utilizarea numărului simbolic trei (cu multiplii săi nouă,
treizeci şi trei, nouăzeci şi nouă), şapte şi zece (inclusiv la pătrat – 100) asigură echilibrul şi simetria acestei
vaste construcţii şi subliniază aspiraţia poetului spre perfecţiune.
Divina Comedie este, pe de o parte, o sinteză a literaturii şi a culturii medievale, în general, pe de altă parte,
reprezintă o prevestire a literaturii umaniste din epoca Renaşterii, adică poate fi considerată opera
prerenascentistă.
„Elogiul culturii antice, al demnităţii şi nobleţei omeneşti, al meritului, al cunoaşterii, al voinţei şi al acţiunii,
fac, îndeosebi, ca Divina Comedie, una din marile sinteze ale Evului Mediu, să prefigureze idealuri noi“ (C.
Comorovski).
Poemul nu este doar o viziune, ci o măreaţă metaforă, redînd starea morală a omului Dante şi starea tragică
a lucrurilor din lumea înconjurătoare.
 Renasterea - Italia

Francesco Petrarca. Canzonierul. Conflictul central al epocii – confruntarea dintre concepţia veche,
medievală, şi cea nouă, umanistă, despre lum şi despre om – se răsfrînge în sufletul eroului liric al
Canţonierului şi se manifestă ca un dezacord dramatic între idealul unei iubiri celeste, platonice şi cel al
iubirii pămînteşti. Ceea ce ţine de epocal, de general este redat în lirica sa ca ceva trăit, gîndit, simţit,
suferit personal, aceasta părînd a fi marea descoperire poetică a lui Petrarca. Este vorba de celebrele
sonete dedicate Laurei, incluse, împreună cu alte poezii, în culegerea Canţonierul, care cuprinde în total
366 de poezii, numite uneori şi Rime, incluzînd 317 sonete, 29 canţone, 9 sextine, 7 balade şi 4 madrigale.
În sonetele incluse în Canţonier poetul italian, ca şi premergătorii provensali şi italieni, inclusiv Dante, şi-a
cîntat iubirea platonică pentru o femeie pe care o numeşte Laura (acest nume are la Petrarca o
semnificaţie simbolică) şi despre care spune doar că a văzut-o prima oară la 6 aprilie 1327 şi că a murit
peste 21 de ani. Petrarca a continuat să o cînte în versuri şi după moarte, ceea ce l-a făcut să împartă
sonetele dedicate Laurei în două părţi: „Pentru viaţa Laurei“ şi „Pentru moartea Laurei“, asigurînd, astfel, o
compoziţie simetrică. Din punct de vedere tematic, divizarea sonetelor i-a permis să redea gama tuturor
etapelor iubirii sale: de la prima clipă, cînd a văzut-o pe Laura, şi pînă la sterile de disperare de după
moartea ei, poezia devenind un fel de jurnal liric. Deşi iubirea pentru Laura mai poartă amprenta liricii de
dragoste a dulcelui stil nou şi a lui Dante, Petrarca prezentînd ‐o pe Laura ca pe o întruchipare a frumuseţii
divine, a virtuţii, a perfecţiunii ce purifică şi înnobilează, nu transformă femeia iubită într-o abstracţiune,
într-un simbol.
Giovanni Boccaccio
Titlul trimite la cuvintele greceşti deca (zece) şi imera (zi), sugerînd că e vorba de povestiri spuse timp de zece zile.
Decameronul începe cu o impresionantă descriere a cumplitei ciume din 1348, al cărei martor ocular a fost autorul. Şapte
doamne şi trei cavaleri se retrag la o vilă în împrejurimile Florenţei şi timp de zece zile, după-amiază, în afară de zilele de
post, fiecare dintre ei povesteşte cîte o întîmplare, cîte o istorie din viaţă. Astfel, se povestesc o sută de nuvele. În fiecare
zi se alege un rege sau o regină pentru a stabili subiectul povestirilor din ziua respectivă, fiecare zi încheindu-se cu o
baladă cîntată de unul dintre naratori. Dar compoziţia Decameronului nu se reduce la aceasta: opera începe cu o
introducere lirică şi se încheie cu o postfaţă a autorului, creînd, astfel, primul nivel al cadrului în care este introdusă
întreaga naraţiune. Urmează un al doilea nivel al compoziţiei înrămate, reprezentat de cei zece povestitori care, la rîndul
lor, constituie un prim-plan al Decameronului, cel al realităţii imediate, empirice, adică al Florenţei bîntuite de ciumă şi al
vilei unde s-au retras cele zece persoane pentru a se salva de pericol.
Fiecare nuvelă reprezintă o situaţie de viaţă, obişnuită, gravitînd în jurul celor două teme mari ale Decameronului –
dragostea şi aventurile. Nuvelele (cu excepţia primei zile şi a noua, fără teme obligatorii) sînt reunite printr-o temă comună,
fiecare fiind o variaţie a temei propuse.
Personajele Decameronului „sînt în general personaje ale unei singure reacţii, au un comportament strict precizat într-un
anumit sens. Asta nu înseamnă că sînt schematice sau neadîncite psihologic. Dar reprezentînd faţetele multiple ale omului
în general, ale unei omeniri în veşnică mişcare, situaţia nuvelei cerea o singură reacţie, prin care să avem un exemplu viu
de comportament“ (Michaela Şchiopu). Ele se caracterizează prin dragostea de viaţă, de a-şi afirma posibilităţile, prin
optimism, sete de cunoştinţe şi de acţiuni, prin aspiraţia „însuşirii“ totale a lumii din jur.

Boccaccio şi-a afirmat încrederea într-o lume în care omul să trăiască potrivit legilor firii sale. De aceea, cartea sa a fost
receptată, instinctiv, şi ca un manual al artei de a trăi, ca un model de artă nuvelistică pentru prozatorii de mai tîrziu.
Decameronul se traduce în alte limbi, din el se inspiră o întreagă generaţie de scriitori din diferite ţări.
 Renasterea - Franta

François Rabelais este figura cea mai importantă a umanismului francez. Capodopera sa,
romanul Gargantua şi Pantagruel, se compune din cinci cărţi sau părţi, avînd ca bază şi izvor
de inspiraţie tradiţia folclorică, îndeosebi romanele populare de aventuri în care se parodiau
romanele cavalereşti medievale. Romanul lui Rabelais reprezintă o adevărată enciclopedie a
timpului, dar şi o operă literară de mare originalitate artistică, în care fantezia se îmbină cu
realitatea. Realitatea este privită din perspectiva deformării prin nişte lentile gigantice, ceea ce
îi permite scriitorului să dezvăluie adevărata faţă a lucrurilor, puse sub incidenţa rîsului. Este
vorba de un mod mai profund şi mai subtil de a înţelege lumea din jur.
Ca scriitor umanist, Rabelais are o atitudine critică faţă de vechea societate feudală, ale cărei
concepţii şi instituţii mai dăinuiau. Această atitudine domină întreg romanul, îndeosebi primele
două cărţi. Rabelais atacă violent lumea feudală, apelînd la caricatură şi grotesc. Nu cruţă
aparatul birocratic, demascîndu-i pe judecători, avocaţi, procurori, funcţionari etc., ceea ce se
vede în mai multe capitole din cărţile a doua şi a patra. Pînă şi numele date unor feudali
exprimă nu numai esenţa firii lor, dar şi atitudinea autorului: seniorii Coate-Goale şi Japcan
Ghearălungă, căpitanul Fluierăvînt, ducii de Roatamorii, de Bucagioasa şi de Rămăşiţel,
principele de Scărpinătura, vicontele de Padukernitza, regele Anarhie etc. În secolul al XVI‐lea
începe să dispară concepţia curteană medievală despre război. Rabelais critică războaiele şi
răzmeriţele feudale, dezvăluie caracterul distrugător al războaielor, îndeosebi în capitolele în
care se descrie războiul de agresiune al lui Picrochol împotriva Utopiei.
Renasterea - Spania
Miguel de Cervantes Saavedra. Don Quijote. Povestirea aventurilor celor doi eroi este întreruptă
adeseori, mai ales în primul volum, prin inserarea în linia de subiect centrală a unor nuvele, lucru tipic
pentru romanul acelor vremi. Nuvelele intercalate nu sînt „de umplutură“, ci au o anumită funcţie în
ansamblul întregului roman. Conflictul din roman este concret-istoric, între un model de realitat perimat şi
altul nou, în ascensiune. Cervantes inaugurează un nou tip de conflict literar: confruntarea omului marcat
de aspiraţii nobile cu realitatea străină şi ostilă acestor aspiraţii – conflict tipic romanului social şi literaturii
realiste de mai tîrziu. Conflictul este dezvăluit pornind de la viaţa reală a Spaniei acelor vremi, Cervantes
dînd „cel dintîi model al romanului realist modern“. Cele peste şase sute de personaje din roman, în mare
parte episodice, reprezintă aproape toate tipurile sociale al Spaniei: aristocraţi, militari, cărturari, hangii,
păstori, ţărani, negustori, vagabonzi, clerici, comedianţi, studenţi etc. În roman se conturează două Spanii
– una oficială şi alta populară –, autorul creînd o adevărată frescă a Spaniei contemporane lui.
Pe acest fundal se evidenţiază cele două personaje principale ale romanului, Don Quijote şi Sancho
Panza. Ca provenienţă socială, Don Quijote este de origine nobilă, un hidalgo. Însă din punctul de vedere
al concepţiilor sale despre om şi despre lume, el este un umanist.
Sancho Panza nu este numai tradiţionalul scutier din romanele cavalereşti. El este reprezentantul
poporului, dar al unui popor încă tînăr, dacă putem spune aşa, care încă nu şi-a manifestat posibilităţile,
mai ales că şi el este „contaminat“ întrucîtva de setea de îmbogăţire şi de parvenire, proprie epocii.

Don Quijote şi Sancho Panza se completează, fenomenul complementarităţii, al osmozei lor spirituale
fiind numit „quijotizarea“ lui Sancho şi „sancizarea“ lui Don Quijote.
Renasterea - Anglia
William Shakespeare reprezintă culmea teatrului englez din epoca Renaşterii. Marele
dramaturg a fost un autodidact cu o minte ascuţită şi cu o fantezie bogată, care a învăţat nu
numai din cărţi sau din convorbirile cu oameni mai culţi decît el, ci şi din viaţa reală pe care a
cunoscut-o în cele mai diverse aspecte.
Prima perioadă cuprinde operele scrise pînă în anul 1600 şi poate fi numită optimistă.
Shakespeare crede în rezolvarea armonioasă a contradicţiilor vieţii sociale în modul cel mai
fericit pentru om. Umanismul lui optimist se desprinde, mai ales, din comediile Îmblînzirea
scorpiei, Visul unei nopţi de vară, Nevestele vesele din Windsor, Neguţătorul din Veneţia, A
douăsprezecea noapte, Mult zgomot pentru nimic ş.a. Domină elogierea omului, a dragostei lui
de viaţă, a activismului şi ingeniozităţii, a nobleţei, tinereţii şi frumuseţii.
A doua perioadă de creaţie a lui Shakespeare cuprinde anii 1601–1608, fiind numită şi tragică. Este perioada
marilor tragedii shakespeariene. Criza umanismului, reflectată în tragediile scrise în această perioadă, este
condiţionată de atitudinea ostilă a noii lumi capitaliste faţă de idealurile umaniste ale Renaşterii şi de intensificarea
reacţiunii feudale în Anglia. Conflictul dintre umanism şi antiumanism, conturat anterior în unele opere din prima
perioadă, capătă acum un caracter mult mai acut şi mai încordat.
A treia perioadă a creaţiei lui Shakespeareeste cea de după 1608, pe care am putea să o numim convenţional
romantică. După cum am putut observa, tragismul dramaturgului nu a ajuns niciodată la pesimism. Chiar şi atunci
cînd omul apucă pe un drum greşit sau cînd moare în luptă contra răului din lume, autorul continuă să admire
forţa, energia şi pasiunea acestuia, măreţia titanică a raţiunii omeneşti. Scriitorul îşi dă seama că în condiţiile
acelei vremi era imposibilă realizarea practică a idealurilor umaniste, dar nu pierde încrederea în posibilitatea
realizării lor într-un viitor, fie şi foarte îndepărtat.
 Tragedia lui Hamlet
Hamlet reprezintă cea mai elocventă ilustrare a poziţiilor şi a concepţiilor lui Shakespeare din
perioada a doua de creaţie. Drama şi măreţia lui Hamlet sînt şi cele ale unei întregi generaţii
de umanişti, din care face parte şi Shakespeare. Eroul tragediei este, de fapt, un umanist ce
descoperă contradicţiile epocii sale şi conştientizează necesitatea luptei împotriva răului, dar
şi imposibilitatea de a întreprinde ceva de unul singur împotriva acestui rău. Întors acasă de la
studii, Hamlet îşi dă seama că între realitatea lumii în care trăieşte (asasinarea tatălui,
infidelitatea mamei, căsătorită cu asasinul, falsitatea curţii regale etc.) şi concepţiile sale
despre lume şi oameni există o mare discrepanţă. Hamlet are o „gîndire nobilă“, după cum
spune Ofelia, caracterizîndu‐l ca pe un om ideal: „(...) minte-aleasă (...) / El, ochi şi grai şi
spadă totodată, / Curtean şi cărturar şi-ostaş. Nădejdea / Şi floarea-acestei mîndre ţări.
Oglinda /Şi pilda frumuseţii-n chip şi port. / El, pilda tuturor (...)“. Hamlet este zguduit de ceea ce află şi suferă în
singurătatea sa. Comportamentul mamei îl face să piardă încrederea în oameni. Pînă şi cu Ofelia, pe
care o iubeşte, se poartă dur, jignind-o. Descoperirea crimei îi întăreşte dorinţa de acţiune, însă eroul îşi dă
seama că răul nu se reduce la cel personal, existent la curtea regală, ci este cu mult mai mare, întreaga ţară şi
întreaga lume părîndu-i-se o închisoare. Monologul „A fi sau a nu fi“ dezvăluie „urgiile de-aici“: „biciul acestor
vremi şi-obida asupririi, jignirea-adusă numelui de om, durerea dragostei neîmpărtăşite, trufia dregătorilor,
dreptatea zăbavnică“. Pentru a trece la acţiune, Hamlet are nevoie de dovezi. Ca să le afle şi să se poată feri de
pericolul ce îl paşte la o curte viciată, eroul simulează nebunia, o temă răspîndită în literatura Renaşterii.
Spectacolul cu actorii, pe care îl pune la cale, îi dezvăluie adevărul, însă eroul mai vrea să chibzuiască. Şi
chibzuieşte, măcinat de îndoieli, pe parcursul a patru acte, însă numai duelul dintre Hamlet şi Laertes pune capăt
lucrurilor, în finalul ultimului act.
 Tragedia lui Othello

Tragedia Othello este o tragedie a „încrederii înşelate“. Iubirea dintre Othello şi Desdemona
este prezentată de Shakespeare în spirit umanist, ea se bazează pe reciprocitate, încredere
şi respect. De moartea eroilor se face vinovat Yago, un mizantrop de tip burghez, pentru
care viaţa este o permanentă luptă a tuturor contra tuturor. Dar o parte de vină o poartă şi
Othello, de a cărui credulitate şi pasionalitate a profitat intrigantul Yago. Din punctul de
vedere al lui Othello, care a dat crezare clevetirii, Desdemona este vinovată pentru că a
încălcat legea cea mai mare – legea încrederii omeneşti. Pentru aceasta el o judecă şi o
omoară. Dar răul nu este atotputernic. Emilia, soţia lui Yago, îşi demască soţul. Othello
recapătă astfel încrederea în oameni, pe care părea că o pierduse, dar îşi pune capăt zilelor,
prin aceasta pedepsîndu-se parcă pentru că a îndrăznit să pună la îndoială
iubirea Desdemonei, dar şi pentru că, pe de altă
parte, nu poate trăi fără ea.
 Regele Lear
În tragedia Regele Lear, pornind de la o veche legendă, Shakespeare
prezintă, pe de o parte, destrămarea relaţiilor familiale sub influenţa
lăcomiei de avere, acuzînd cruzimea şi egoismul proprietăresc, iar pe
de altă parte, dezvăluie trezirea, deşteptarea spirituală a omului ce a
cunoscut adevărata faţă a lumii. Regele Lear are o închipuire eronată
despre viaţă şi lume. La început apare ca o persoană încrezută şi
plină de sine, dar în tragedie trece de la un pol al vieţii sociale a ţării
sale (splendoarea şi măreţia curţii regale) la celălalt (suferinţele
mulţimii flămînde şi pribege) şi, sub influenţa experienţei amare a vieţii
reale, ajunge la înseninarea minţii, la înţelegerea umanistă a lumii.

Macbeth
Într-o altă tragedie – Macbeth – răspîndirea răului în lume este
prezentată în alt fel: răul îl macină pe om dinăuntru. Într-un anume
sens, ca temă, tragedia aminteşte de drama istorică Richard al III-lea,
dar, spre deosebire de aceasta, în Macbeth caracterul uzurpatorului,
al tiranului este prezentat în evoluţie: înzestrat cu însuşiri de luptător
viteaz şi de comandant talentat, Macbeth cade sub influenţa
ademenitoare şi păgubitoare a dorinţei de putere, închipuindu‐şi că nu
poate fi pe deplin om decît devenind rege. Şi cum calea spre tron
trece prin crimă, el devine un ucigaş, un criminal, un tiran care duce
ţara la ruinare.
 Clasicism
Pierre Corneille. Capodopera lui Pierre Corneille este Cidul. Eroul poemelor eroice medievale spaniole şi al
baladelor populare (romances), Rodrigo Díaz de Vivar, supranumit Cidul, a servit drept izvor de inspiraţie
pentru mai mulţi scriitori. Corneille a preluat subiectul tragediei de la dramaturgul spaniol Guillén de Castro
(1569–1631), autorul tragediei Tinereţea Cidului (1618). Compusă din cinci acte, tragedia Cidul are la bază un
conflict tipic pentru operele clasiciste dintre sentiment şi datorie. Fiica nobilului Don Gomez, Chimène (adică
Himena (Ximena), pentru că autorul „franţuzeşte“ numele spaniole: Chimène pentru Himena, Rodrigue pentru
Rodrigo, Don Diègue pentru Don Diego etc., traducătorii adoptînd fie forma franceză a numelor, fie pe cea

spaniolă), este îndrăgostită de Rodrigue, fiul lui Don Diègue care, la rîndu-i, o iubeşte. Dar după ce regele l-a numit preceptor al
infantelui pe tatăl lui Rodrigue, Don Diègue, contele Don Gomez îl jigneşte pe Don Diègue, considerînd că el trebuia să fie ales.
Umilit, bătrînul Don Diègue îi cere fiului să-i salveze onoarea. Astfel, Rodrigue este pus între datoria de a apăra onoarea tatălui
şi a familiei şi dragostea sa pentru Chimène. Chemat la duel, Don Gomez este ucis de către Rodrigue. În continuare, conflictul
se adînceşte şi capătă o intensitate şi mai mare pentru că acum Chimène trebuie să-şi răzbune tatăl şi să ceară moartea
vinovatului, eroina fiind pusă, de asemenea, să aleagă între datorie şi iubire. Deşi ambii eroi îşi apără onoarea, ei nu-şi pot
înăbuşi dragostea. Cu cît mai imperioasă apare îndeplinirea datoriei, cu atît mai puternică le este iubirea reciprocă.
Îndeplinindu‐şi datoria faţă de patrie, Rodrigue luptă împotriva maurilor (aceştia aveau să-l numească „Cid“, adică stăpîn) şi se
întoarce victorios la curte, ca un adevărat erou, dar Chimène insistă asupra pedepsirii lui. Duelul dintre Rodrigue şi Don Sancho,
admiratorul Chimènei, trebuie să decidă cine îi va fi soţ. Rodrigue învinge şi Chimène se supune, căsătorindu-se cu eroul
naţional, astfel triumfînd datoria, dar nu cea feudală, de castă, personală, ci o datorie superioară faţă de stat, faţă de patrie.
Măreţiei faptelor şi a sentimentelor îi corespunde şi un limbaj, un stil adecvat, dramaturgul stăpînind admirabil versul alexandrin
şi arta elocinţei în numeroasele tirade marcate de un profund dramatism, dar şi de un lirism specific.
 Jean Racine
Andromaca
Subiectul tragediei Andromaca este preluat din Antichitate, fiind prezent şi în teatrul lui
Euripide. După moartea lui Hector, în războiul troian, soţia sa, Andromaca, devine
prizoniera lui Pirus, fiul lui Ahile. Pe Pirus îl iubeşte Hermiona, cu care acesta urmează să
se căsătorească, iar pe Hermiona o iubeşte Oreste, care soseşte pentru a-l lua şi a‐l duce
grecilor pe Astianax, fiul lui Hector şi al Andromacăi, ultimul descendent al troienilor. Însă
Pirus este îndrăgostit de Andromaca şi este dispus să nu-l cedeze pe Astianax dacă
Andromaca îi va deveni soţie. Văduva lui Hector nu poate accepta iubirea lui Pirus, pentru
că, astfel, ar trăda amintirea soţului şi iubirea pentru fiul lor. Toate destinele personajelor
principale sînt legate între ele şi totul va depinde de hotărîrea Andromacăi. Cu excepţia ei,
ceilalţi (Pirus, Hermiona şi Oreste) acţionează sub presiunea pasiunilor de care sînt
cuprinşi şi nu pot lua o decizie raţională. Dar nici Andromaca nu poate face o opţiune
liberă: acceptînd iubirea lui Pirus, ea va salva viaţa fiului, dar va trăda amintirea soţului şi a
familiei sale; refuzînd propunerea lui Pirus, Andomaca va rămîne fidelă soţului şi memoriei
familiei, dar îşi va pierde fiul, pe care Pirus îl va ceda grecilor.
Racine se dovedeşte a fi nu numai un admirabil maestru al construirii acţiunii dramatice, în
care toate elementele componente sînt strîns legate între ele, dar şi al rezolvării
conflictului, ce se produce ca o reacţie în lanţ: pentru a salva viaţa fiului, Andromaca decide
să devină soţia lui Pirus, dar să-şi pună capăt zilelor imediat după celebrarea căsătoriei.
Îndemnat de Hermiona, Oreste îl ucide pe Pirus, crezînd că astfel îi va cîştiga iubirea, dar
Hermiona îşi curmă viaţa, blestemîndu-l pe Oreste care, în cele din urmă, îşi pierde minţile.
Acest deznodămînt este fericit pentru Andromaca doar în aparenţă, deoarece, ca soţie
legitimă a lui Pirus, ea trebuie să-i răzbune moartea.
Fedra
Hippolit este ingrijorat de faptul ca tatal sau disparuse de la curtea regala de 6 luni. Cand anunta ca va
merge sa il caute, Theramenes l-a descurajat, spunandu-I ca el insusi l-a cautat si ca probabil ca acesta nu
vrea sa fie gasit. Cand acesta nu renunta la idei, Theramenes crede ca un motiv pentru aceasta calatorie este
animozitatea lui fata de Fedra, mama sa vitrega, dar Hippolit explica faptul ca o iubeste pe Aricia, dar face
parte din familia Pallas. Tezeu ii ucisese pe fratii ei si apoi a hotarat ca aceasta sa nu se marite si sa nu faca
nici un copil, ca sa sfarseasca mostenirea familiei Pallas. Hippolit vrea s ail convinga pe tatal sau sa se
razgandeasca. In mod ironic, Aricia este posibila mostenitoare a tronului Atenei in cazul mortii lui Tezeu.
Hippolis crede ca Fedra il uraste si, cand vrea totusi sa isi ia la revedere de la ea, servitoarea ei ii spune ca
este bolnava si nu il poate primi.
Fedra ii marturiseste Oenonei ca, de indata ce a sosit in Grecia ca mireasa a lui Tezeu, s-a indragostit la
prima vedere de Hipolit. Toate rugaciunile si incercarile de a-l uita nu i l-au putut scoate din minte si isi
dorea moartea ca singura salvare.
Servitoarea Panope aduce vesti despre moartea lui Tezeu. In aceasta situatie, Oenone o sfatuieste pe Fedra sa ii marturiseasca lui
Hippolit iubirea si sa ii sprijine revendicarea tronului, pentru a impiedica razboaie intre el, Aricia si proprii sai fii. Aricia afla de la
Ismena diverse variante despre moartea lui Tezeu si este sceptica.
Hippolit ii cedeaza tronul Ariciei si ii marturiseste si iubirea, spre mirarea Ariciei, care avea impresia ca H. O ura. Aricia ii
impartaseste sentimentele. Fedra ii marturiseste lui Hippolit ce simte pentru el si spune cat a incercat sa indeparteze sentimentele
acestea, care o otravesc si o fac sa se deteste. Dupa ce fiul Fedrei revendica tronul, se afla ca Tezeu traieste intr-adevar si se
intoarce din calatoriile lui. Oenone o convinge pe Fedra sa ii spuna lui Tezeu ca Hippolit a acostat-o, iar ea accepta, de frica ca H.
sa nu ii spuna lui Tezeu totul. Oenone ii spune lui Tezeu aceasta minciuna si Tezeu il invoca pe zeul Neptun sa ii pedepseasca fiul.
Fedra, plina de remuscari, implora mila pentru Hippolit, dar renunta atunci cand aude da acesta o iubeste pe Aricia. Hippolit si
Aricia se casatoresc in afara Atenei si cand Aricia ii spune lui Tezeu de cand o iubeste Hippolit, incepe sa aiba indoieli despre
povestea spusa de Oenone. Fedra este distrusa de vinovatie si furioasa si o alung pe Oenone, acuzand-o ca imparte sfaturi rele.
Oenone se ineaca in ocean. Hippolitus este ucis de Neptun, care trimite un monstru din mare sa il ucida. Fedra ii marturiseste lui
Tezeu tot si se otraveste. Tezeu declara ca fiul sau va primi toate onorurile si o adopta pe Aricia.
Molliere
Avarul este una dintre cele mai reuşite comedii moliereşti. Cei mai buni actori din lume au jucat rolul
personajului principal, al bătrînului zgîrcit Harpagon, pe care l-a interpretat pentru prima dată însuşi Molière.
Subiectul este preluat din Antichitate (Aulularia lui Plaut), dar în realizarea lui se simte şi valorificarea
experienţei farselor populare şi a commediei dell’arte. Harpagon este un zgîrcit fără pereche. Are doi copii:
o fiică, Elise, şi un fecior, Cléante. Harpagon vrea s-o căsătorească pe Elise cu Anselme, un om mult mai în
vîrstă decît ea, numai pentru că acesta consimte să o ia fără zestre. Pe Cléante doreşte să-l însoare cu o
văduvă bogată pentru a nu-i da partea de moştenire. Însuşi Harpagon are de gînd să se căsătorească cu
Marianne, o fată tînără, dar săracă, pe care o iubeşte Cléante. Toate perso- najele se grupează în jurul lui
Harpagon, des- pre care sluga lui, La Flèche, spune: „Domnul Harpagon este omul dintre toţi oamenii cel
mai lipsit de omenie, iar dintre toţi muritorii muritorul cel mai calic, cel mai zgîrcit şi cărpănos. Nu există
serviciu ce l-ar face din recunoştinţă să-şi dezlege punga. Laudă, stimă, bunăvoinţă şi prietenie în cuvinte –
cît îţi pofteşte inima, dar cînd vine vorba de bani, pune-ţi pofta‐n cui. Nu există nimic mai sterp şi mai pustiu
decît politeţea şi bunăvoinţa lui. Urăşte într-atît cuvîntul „dau“ încît niciodată nu spune „îţi dau“, ci „îţi
împrumut“.
Pe parcursul celor cinci acte avariţia lui Harpagon este prezentată sub cele mai diverse forme. El este
suspicios, nu are încredere în nimeni, vede în oricine un potenţial tîlhar. Suspiciunea sa ajunge la absurd:
„N-ai şterpelit nimic?“ îşi întreabă sluga. „Arată-mi mîinile!“ „Arată-mi-le şi pe celelalte!“ Harpagon ştie că
este zgîrcit, dar nu vrea să recunoască acest viciu nici atunci cînd i se spune acest lucru în faţă, ca în scena
cînd Jacques, bucătarul şi vizitiul său, îi spune ce crede lumea despre el. Cînd dispare caseta cu bani,
Harpagon este în culmea disperării, personajul căpătînd proporţii caricatureşti. În final, cînd se dezvăluie
adevărul despre caseta furată, Harpagon este nevoit să accepte ca tinerii să se căsătorească după
îndemnul inimii, dar cu condiţia să i se întoarcă banii şi să i se coase un caftan nou pentru nuntă, fără a
cheltui ceva.
 Iluminismul
Voltaire. Candid si optimistul. Acţiunea povestirii începe în Westfalia, pentru că, publicînd-
o, autorul a dat-o drept o traducere din opera unui scriitor german anonim. La castelul baronului
Thunderten-Tronck trăieşte un tînăr pe nume Candid, care împărtăşeşte ideile preceptorului său,
filozoful Pangloss. Acesta, ca şi filozoful Leibniz, susţine că totul merge bine în această lume
care este mai bună decît toate lumile posibile. Candid se convinge, însă, de contrariu după ce se
îndrăgosteşte de fiica baronului, Cunigunda, fiind izgonit de la castel. Contaminat de filozofia
optimistă a lui Pangloss, Candid cutreieră o mulţime de ţări şi trece printr-un şir de nenorociri ce
contrazic teza despre lumea cea mai bună dintre toate lumile posibile.

Însoţit mai întîi de Pangloss (care-i vesteşte uciderea baronului şi a baroanei şi înjunghierea Cunigundei), apoi de
valetul Cacambo şi, în sfîrşit, de maniheistul Martin, care împărtăşeşte o concepţie despre lume diferită de cea a
lui Pangloss, pesimistă, Candid vede peste tot pe unde călătoreşte în căutarea Cunigundei numai crime,
nenorociri, cruzime, violenţă, dezastre, excese religioase etc., inclusiv în ţara utopică şi perfectă Eldorado, ţară
bogată în aur (în spaniolă el dorado înseamnă „aurit, de aur“), despre care s-a presupus că ar fi existat cîndva în
America de Sud. Lumea cea mai bună se dovedeşte a fi cea mai rea, plină de rău şi de victime, victimă devenind
şi Candid. O victimă este şi Cunigunda, care nu moare înjunghiată, ci devine o marfă, fiind vîndută şi trecînd prin
diferite încercări şi nenorociri.
Chipul ei proaspăt şi frumos, pe care îl visează Candid căutînd-o, degradează fizic şi moral. Cînd, în sfîrşit, o
găseşte, Cunigunda este cu totul alta, urîţită, şi nu-i mai satisface aspiraţia spre fericire. Plictisitoare devin şi
nenumăratele discuţii cu Pangloss şi cu Martin despre lumea în care totul decurge cum nu se poate mai bine.
Candid se căsătoreşte, totuşi, cu Cunigunda, stabilindu-se în Turcia, unde, prin muncă, dobîndeşte echilibru psihic
şi scapă de plictiseală.
Daniel Defoe. Viata si nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe

Daniel Defoe (1660–1731) inaugurează istoria romanului englez iluminist cu o nouă specie
literară – romanul de aventuri. Aceasta l-a îndreptăţit să deţină titlul de „părinte al romanului
englez“, ca autor al celebrului Robinson Crusoe. Romanul lui Defoe se întemeiază pe un fapt
real, peripeţiile marinarului Alexander Selkirk, care a rămas izolat pe o insulă, unde a trăit mai
mulţi ani. Sub pana lui Defoe, această istorie se transformă într-un captivant roman, în care
autorul exprimă o concepţie iluministă despre om. Scriitorul elogiază omul „natural“ în relaţiile
lui cu lumea din jur şi spiritul lui întreprinzător, munca ce îi permite să stăpînească natura şi să
supravieţuiască pe insula pustie, pe care nimereşte după naufragiu. Prin acţiunile sale,
Robinson parcă repetă etapele civilizatoare pe care le-a parcurs omenirea în istoria sa. Însă
Robinson nu e numai întruchiparea unui om în general, el apare şi ca un reprezentant tipic al
formarea lui ca om fiind determinată şi de mediul social în care a trăit pînă a ajunge pe insulă. El se foloseşte
de o mulţime de lucruri aduse de pe corabie, prin care societatea omenească din care provine este mereu
prezentă.
În acest sens, sînt semnificative şi relaţiile lui cu sălbaticul Vineri şi educaţia acestuia. Naraţiunea de la
persoana întîi, simplă şi captivantă, realismul descrierilor minuţioase ale modului de viaţă a eroului, curiozitatea
cititorului care retrăieşte multe dintre bucuriile de neuitat ale copilăriei – toate au contribuit la popularitatea
romanului printre diferite categorii de cititori.
Jonathan Swift. Calatoriile lui Gulliver in jurul lumii
Cartea Călătoriile lui Gulliver este alcătuită din patru părţi, fiecare povestind o călătorie a chirurgului Lemuel
Gulliver. În prima parte, este descrisă călătoria lui Gulliver în ţara piticilor, numită Lilliput, unde este făcut prizonier
şi dus în capitală. Aici îi uimeşte pe lilliputani prin dimensiunea sa („Omul-munte“), distrînd împăratul şi curtea
acestuia. Pus în libertate datorită purtării bune, Gulliver învaţă limba şi obiceiurile lilliputanilor, îşi însuşeşte
organizarea lor statală şi politică, află că partidele politice se deosebesc doar prin înălţimea tocurilor de la pantofi,
unii purtînd tocuri înalte, alţii tocuri joase. Avansarea în posturi depinde nu de merite, ci de capacităţile acrobatice.
Conflictele cu insula vecină Blefuscu îşi au rădăcinile într-o dispută mai veche asupra felului cum trebuie spart un
ou: de la capătul lat sau de la cel ascuţit. Atras în luptă, Gulliver distruge flota inamicului, fiind acoperit de onoruri,
dar simţind că viaţa îi este pusă în primejdie, părăseşte ţara lilliputanilor, refugiindu-se pe insula Blefuscu, de unde
reuşeşte să ajungă cu barca la o corabie ce îl aduce în patrie.
Cartea a doua povesteşte despre călătoria în Brobdingnag, ţara uriaşilor. Aici totul este inversat în comparaţie cu prima carte,
Gulliver fiind piticul care se teme de fiece insectă ca de un monstru. Lăsat în grija fiicei unui fermier, apoi adus în capitala ţării,
unde îi amuză pe rege şi pe curteni, cunoscîndu-le obiceiurile, în cele din urmă Gulliver, transportat într-o cutie-colivie, este
înhăţat de un vultur uriaş, ce îl scapă în mare. Luat de o corabie, eroul ajunge acasă, dar trăieşte şocul schimbării dimensiunilor
lucrurilor, crezînd că a nimerit din nou în ţara piticilor.
Cartea a treia relatează călătoria protagonistului în insula zburătoare Laputa şi pe continentul vecin, a cărui capitală este Lagado.
Gulliver îi cunoaşte pe învăţaţii de aici şi află despre elaborările şi speculaţiile lor ştiinţifice, care par nişte halucinaţii. Astfel, de
mai mulţi ani se încearcă extragerea razelor solare din castraveţi, construirea caselor începînd cu acoperişul, transformarea
excrementelor omeneşti în hrana din care au provenit şi alte lucruri fantasmagorice. Vizitînd insula vrăjitorilor şi a magicienilor,
eroul află cum se ajunge la nemurire, dar îl înspăimîntă ideea unei veşnice bătrîneţi şi printr-o scrisoare de recomandare din
partea regelui ajunge în Japonia, iar de acolo – în Anglia.
În ultima carte Swift descrie călătoria lui Gulliver în ţara cailor înţelepţi, numiţi huyohnhnmi, care guvernează insula, iar oamenii
sînt prezentaţi ca nişte bestii dezgustătoare, ca nişte dobitoace lipsite de raţiune, scufundaţi în mizerie şi numiţi yahoo. Cînd află
că şi el este asemuit oamenilor-yahoo, Gulliver părăseşte insula, întorcîndu-se în Anglia, dar este scîrbit de ceea ce reprezintă
oamenii-yahoo şi visează să-şi petreacă restul zilelor undeva pe o insulă asemănătoare celei a cailor înţelepţi.
 Johann Wolfgang von Goethe.

Romanul Suferinţele tînărului Werther este o capodoperă a scriitorului, avînd la bază un moment din viaţa
sa – iubirea neîmplinită a lui Goethe pentru Charlotte Buff, logodnica unui prieten, cartea fiind scrisă, după
cum spune Goethe, „cu sîngele propriei mele inimi“. Bazată pe un fapt real este şi sinuciderea lui Werther,
inspirată de cazul unui tînăr jurist din oraşul Wetzlar, unde Goethe o cunoscuse pe Charlotte. Dar romanul nu
se reduce la aceste fapte reale, scriitorul realizînd o istorie a tînărului înzestrat cu calităţi alese şi resurse
infinite, care se ciocneşte cu societatea ostilă din jur. Nefiind în stare să lupte, el se retrage şi îşi pune capăt
zilelor. Ca şi alte romane sentimentaliste din secolul al XVIII-lea, romanul este scris în formă epistolară, ceea
ce corespunde conţinutului – dezvăluirii frămîntărilor sufleteşti ale tînărului îndrăgostit.

Capodopera creaţiei lui Goethe şi una dintre cele mai remarcabile opere ale literaturii tuturor timpurilor este
Faust. Asupra acestei opere Goethe a lucrat mai bine de jumătate de veac, scriitorul oferind o sinteză
profundă şi amplă asupra unei întregi perioade din istoria societăţii umane. Subiectul este preluat dintr-o
carte populară germană despre doctorul Faust, ce povesteşte despre un învăţat pe care ştiinţa vremii nu-l
mai satisfăcea şi care a încheiat un pact cu diavolul, cu spiritul răului Mefistofel. Vînzîndu-şi sufletul, Faust
obţine toate puterile spiritului şi împlinirea tuturor dorinţelor, dar plăteşte printr ‐o moarte îngrozitoare, sufletul
lui nimerind în iad. Au existat mai multe versiuni ale acestei cărţi populare germane despre doctorul Faust.
Legenda despre doctorul Faust a fost prelucrată şi de dramaturgul englez din epoca Renaşterii Christopher
Marlowe, care a scris tragedia Istoria tragică a vieţii şi morţii doctorului Faustus. Şi Goethe porneşte de la
materialul cărţii populare despre doctorul Faust, realizînd o operă de proporţii, o mare epopee naţională,
scrisă în formă de tragedie, deşi opera depăşeşte cadrul unei simple tragedii.
Ea este, mai curînd, un poem epic în dialoguri cu un profund conţinut
filozofic, vizînd omul şi sensul vieţii, în general.
 Romantismul.
Samuel Taylor Coleridge. Balada batranului marinar. Tema poetului blestemat nu poate să nu tenteze.
Blestemul constă în răzbunarea naturii asupra celor care îi încalcă sacralitatea și tainele, căci, spune poetul, „în
univers sunt mai multe ființe invizibile, decât vizibile”. Albastrul adâncimilor, ca dimensiune romantică, naște
aceste ființe / spirite, sau poate din interiorul spiritului bătrânului se naște simțul vinei care îl „macină” ca un
monstru. Știm că această culoare romantică dematerializează tot ce intră în ea, de la mișcări la sunete. Se pare
că marea îl „înghite” pentru ceea ce a făcut. Moartea, cu gura ei roșie (culoare antipodică albastrului romantic),
îi calcă pe urme ca o obsesie a faptei săvârșite nechibzuit în tinerețe. Coleridge exploatează din plin elementul
fantastic, macabru și supranatural.
Printre ideile principale e și cea că universul are la bază principiul armoniei. Încălcarea acesteia duce la nefericirea omului ce
pășește peste echilibrul natural, e chiar o idee a ecologicului, care, nerespectat fiind, poate duce la un sfârșit apocaliptic, idee
atât de actuală astăzi. Cea mai bună răzbunare este conștientizarea vinei și neputința de a ți-o ierta personal. Albatrosul e
simbolul curățeniei, al purității, dar și al libertății. Pentru intoleranță și xenofobie, oamenii adesea sunt pedepsiți de Dumnezeu.
Venită pe catarg, pasărea presupunea un context al ospitalității, care, fiind încălcată, constituie un păcat. Superstiția populară
spune că este periculos să omori această pasăre – aduce nenorociri. Totodată, se promovează ideea umanistă cu privire la
depășirea singurătății și stabilirea unor interrelaționări umane bazate pe dragoste și porniri bune. Eterna idee creștină, conform
căreia suferințele duc la înțelepciune, iar pocăința ispășește păcatul. Istoria bătrânului e ca o predică, ca o lecție de
preîntâmpinare a relei fapte. Prin firul epic al baladei, autorul caută să transpună supranaturalul în „real”. În poem, albatrosul
binevoitor ajută corabia să înainteze, aducându-i vânt în pânze. Când marinarul ucide pasărea dintr-un impuls, echipajul e
cuprins de groază; marinarul este pedepsit să poarte pe gât leșul masiv al păsării. Se pare că autorul inserează în text un indiciu
de cronotop romantic – ecuatorul la care ajunge corabia, ca simbol al mijlocului unei căutări, o pendulare între Bine și Rău și
protagonistul va trebui să aleagă.
 Walter Scott. Ivanhoe
„Ivanhoe” este o poveste de dragoste istorică, o poveste de aventură, al cărei scop principal este să distreze
cititorii cu o poveste despre eroism plasată în Evul Mediu. Este menit să mulțumească, nu să instruiască și este
mai mult un act de imaginație decât unul de cercetare istorică. Cu toate acestea, în ciuda ficțiunii sale, povestea
lui „Ivanhoe” are loc într-un moment important din istoria Angliei: anul 1194, când regele Richard Inimă de Leu s-a
întors din a treia cruciada pentru a-și revendica regatul de la fratele său Ioan, care uzurpase. mare parte din
puterea lui Richard în timpul lungii sale absențe în Țara Sfântă.
Povestea lui „Ivanhoe” este împărțită în trei părți, fiecare dintre ele concentrându-se pe o anumită aventură.
Fiecare aventură se concentrează pe tensiunile dintre sași și normanzi, cele două popoare care au locuit Anglia.
În fiecare aventură, soluția potențială a acestor tensiuni este propusă în virtutea încrederii și loialității dintre
Ivanhoe, un cavaler saxon, și regele Richard, un rege normand.
Prima aventură implică întoarcerea lui Ivanhoe în Anglia deghizat și evidențiază marele turneu de joc organizat la Ashby-de-la-
Zouche, în care Ivanhoe reușește să-și învingă inamicul principal cu ajutorul Cavalerului Negru, care este într-adevăr regele
Richard în deghizare. Aici, implicația este că sașii și normanzii pot coopera între ei pentru a câștiga o victorie comună; punând
capăt luptei și stabilind pacea între ei odată pentru totdeauna.
A doua aventură implică răpirea lui Sir Maurice de Bracy de la o petrecere saxona și se concentrează pe eforturile Regelui
Richard (deghizat în Cavalerul Negru) și ale oamenilor lui Robin Hood de a elibera prizonierii. În această aventură, Ivanhoe nu
este un participant activ. El a fost rănit în aventura anterioară și își revine sub îngrijirea Rebeccai și a tatălui ei. În acest caz,
regele Richard, Robin Hood și haiducii săi sunt cei care rezolva situatia. Aici, un normand este erou și obține victoria prin
ajutorul celor expulzați din societatea impusă de prințul fără scrupule John, sugerând încă o dată că cooperarea duce la o
victorie comună.
A treia aventură implică captivitatea Rebeccai în mâinile templierilor și a lui Sir Brian de Bois-Guilbert și prezintă încercarea cu
luptă, care este aranjată pentru a determina dacă va trăi sau va muri. Ivanhoe este vindecat în această aventură și, când nimeni
nu se ridică să lupte pentru Rebecca, Ivanhoe se oferă voluntar în ultimul moment. Deși câștigă implicit când de Bois-Guilbert
cade mort de pe cal, el este eroul nostru victorios, încă o dată. Aici, cooperarea este implicată de cooperarea dintre Ivanhoe și
Providenta, o forță care trebuie luată în considerare în Evul Mediu.
GEORGE GORDON BYRON (1788–1824)
Succesul adevărat a lui Byron vine odată cu publicarea poemului romantic Pelerinajul lui Childe
Harold (1812).
Publicarea poemului Pelerinajul lui Childe Harold (1812–1818) a devenit un eveniment în literatura
europeană din secolul XIX. Byron a abordat în această operă cele mai dureroase probleme ale
timpului. În formă poetică, el a refl ectat starea de spirit a generației sale pe fundalul războaielor
napoleoniene și a luptei popoarelor europene pentru libertate. Deja în anul apariției, cartea a fost
reeditată de cinci ori, iar autorul ei a fost declarat un inventator al melancoliei.
Personajul central al poemului este Childe Harold – un tânăr aristocrat, orgolios, singuratic, dezamăgit de oameni și
de viață. Acesta este un personaj specifi c byronian, trăsăturile căruia s-au regăsit și în alte lucrări ale poetului, dar
și în operele contemporanilor săi. Sentimentul unui gol spiritual, ca efect al vieții în desfrâu, îl face pe Childe Harold
să sufere. El decide să întreprindă o călătorie, descrierea căreia permite autorului să înșire un mare număr de fapte
din viața popoarelor europene, să compare caractere naționale, să aprecieze viața politică din diverse țări, să
defaime tirania, să cheme la lupta pentru libertate etc.
Pelerinajul lui Childe Harold este un poem lirico-epic, scris în strofe spenseriene și conceput ca un jurnal de
călătorie. Opera conține patru cânturi, publicate în ani diferiți. Primul cânt este dedicat Portugaliei și Spaniei:
naratorul evidențiază un contrast enorm între splendoarea naturii și sărăcia oamenilor din aceste țări, arată
rezistența poporului spaniol în fața armatei napoleoniene și îi susține în lupta lor pentru independență. În cântul doi
sunt prezentate Albania și Grecia: comparând trecutul glorios al grecilor cu prezentul umil în care se afl au,
subjugați de turci, naratorul, cuprins de indignare, cheamă Grecia să ridice armele împotriva cotropitorilor. În cântul
trei, Chil de Harold trece prin Belgia și vizitează câmpul de lângă Waterloo. El admiră personalitatea lui Napoleon și
refl ectă asupra înfrângerii sale. În cântul patru este descrisă Italia, trecutul și cultura țării. Printre temele centrale
ale acestei părți a poemului se remarcă cea a geniului și a nemuririi prin creație.
Una dintre trăsăturile dominante ale poemului este caracterul său subiectiv-liric.
Victor Hugo (1802-1885)
Notre-Dame de Paris. Acțiunile din romanul istoric Notre-Dame de Paris (1831) se desfășoară în
Paris în perioada Evului Mediu târziu. Intriga romanului este construită în baza tehnicii dramaturgice,
folosite de V. Hugo în dramele Hernani, Marion de Lorme și Ruy Blas: trei bărbați sunt îndrăgostiți
de o singură femeie. Dragostea tinerei țigănci Esmeralda este râvnită de Claude Frollo, arhidiaconul
catedralei Notre-Dame, de Quasimodo, clopotarul cocoșat al catedralei, și de poetul Pierre
Gringoire. Esmeralda însă îl iubește pe frumosul și ușuraticul căpitan Phoebus de Châteaupers.
Claude Frollo îl rănește pe căpitan, iar vina cade pe Esmeralda, condamnată ulterior la moarte.
Chiar dacă Quasimodo reușește să o salveze pe Esmeralda, într-un final, ea ajunge pe eșafod. În
semn de răzbunare, clopotarul cocoșat îl aruncă pe Claude Frollo de pe turnul catedralei și moare în
cavou îmbrățișând trupul neînsuflețit al Esmeraldei.
Destinele personajelor din Notre-Dame de Paris sunt supuse unei forțe fatale, care determină
dramatismul situațiilor și deznodământul tragic. Fatalitatea este personificată în roman prin catedrala
Notre-Dame, î
Liniile de subiect, trăsăturile și comportamentul personajelor, fundalul pe care se desfășoară
acțiunea în roman sunt prezentate conform principiului antitezei. Astfel, Claude Frollo întruchipează
omul medieval, infl uențat de valorile și de dogmele bisericești. Esmeralda însă reprezintă omul
renascentist, pentru care sunt străine ascetismul și interdicțiile, iar frumusețea, libertatea și bucuriile
vieții înseamnă valori supreme. În plus, chipul sublim al Esmeraldei contrastează cu imaginea
grotescă a lui Quasimodo, în care se descoperă un suflet curat și blând. Spre deosebire de odiosul
Claude Frollo, cuprins de o pasiune distructivă, Quasimodo o iubește pe Esmeralda nu atât pentru
frumusețe, cât pentru bunătatea ei in jurul căreia evoluează evenimentele.
 Mizerabilii
Les Miserables, scrisă de Victor Hugo în 1862, este o poveste minunată despre viața în Franța secolului al XIX-
lea. Acest roman arată cum oamenii trebuie să se lupte pentru a fi parte a societății. Les Miserables dezvăluie
cruzimea din presiunea societății franceze asupra săracilor, proscrișilor și criminalului.
Prin personajul Jean Valjean, Hugo arată consecințele suferite de un bărbat care nu își poate întreține familia în
această perioadă de timp. Din zori și până în amurg, Valjean lucra neobosit pentru a intretine sora lui văduvă și
copiii ei. Din păcate, condițiile s-au înrăutățit constant în gospodărie după ce singurul întreținător de familie s-a
găsit fără muncă în lunile de iarnă. Bărbatul nu a mai rămas decât să-și procure mâncare prin furt. A fost prins
și condamnat la cinci ani în inchisoare, dar cinci tentative eșuate de evadare l-au costat în cele din urmă încă
paisprezece.
In text se spune: „Această pedeapsă... a ajuns să devină o crimă a societății împotriva individului, o crimă care se comite din nou
în fiecare zi, o crimă care a durat nouăsprezece ani”. Din păcate, acest cerc vicios a fost prea comun în rândul bărbaților afectați
de sărăcie în zilele dinaintea Revoluției Franceze. Sunt ani care îl transformă într-o brută incapabilă să vadă ceva bun în
societatea care a decis că este un infractor de rând. Totuși ieșirea din închisoare îi aduce în drum o întâlnire providențială…
Alături de Valjean o descoperim, pentru o vreme, pe muncitoarea Fantine, epuizată de trudă, mamă a micuței Cosette, o orfană
exemplară și protejata de mai târziu a lui Valjean. Trebuie menționat, desigur, în galeria personajelor și comisarul Javert, a cărui
viziune asupra legii și cursă neobosită în urmărirea lui Valjean îl transformă într-un rival redutabil. Episcopul Myriel este un
exemplu de credință și dăruire de sine. În ultima parte a cărții apar în fața cititorilor doi tineri idealiști: Marius de Pontmercy, rupt
între dragostea de țară și dragostea pentru Cosette, și Enjolras, a cărui dedicare față de idealurile sale își găsește împlinirea
supremă. În fundal, sunt și alte personaje, secundare: Eponine, ce trece prin drama dezamăgirii în dragoste; soții Thenadier,
profitori prin excelență ș.a.
Tema principală a cărții este lupta pe care o duce omul cu propria viață, trăind-o, și biruința pe care o poate obține dacă nu se dă
bătut.
 Alexandr Sergheevici Puskin
Roman în versuri, Evgheni Oneghin cuprinde numeroase elemente autobiografice și aspecte din viața și istoria
poporului rus.

”Este o enciclopedie a vieții rusești și o operă în cel mai înalt grad națională” (Belinski).

Evgheni Oneghin, eroul romanului, are o bogată experiență mondenă și viața a făcut din el un blazat, retras la
țară, dezgustat de oameni. El realizează reforme, se împrietenește cu poetul romantic Lenski, kantian, adept al
libertății, care o iubește pe Olga, sora Tatianei, de care Oneghin se îndrăgostește, respingând iubirea Tatianei.
Un șir de întâmplări romantice îl pun în situația de a se duela cu Lenski, pe care îl ucide. După un șir de
călătorii, îl găsim pe eroul romanului la Moscova, unde o întâlnește pe Tatiana, căsătorită cu un general:
trăiește o nouă și puternică pasiune pentru ea, fiind însă respins la rândul lui, deși eroina mai păstrează încă
sentimente de dragoste pentru el.

Pentru romantismul operei, comuniunea om - natură, frecventele elemente meditative, citez strofa a treia din cântul
al șaptelea, când, după uciderea lui Lenski, în ciuda primăverii revenite, o tristețe adâncă îl cuprinde pe Oneghin:
Să n-avem oare, bucurie,
Când frunzele, pierdute-n toamnă,
Cu primăvara iar învie,
Și zvon din crâng, la viață-ndeamnă ?

În roman rețin și numeroasele descrieri de natură, precum e următorul tablou de iarnă:

Și iată, scărțâind și gerul,
Veni pe câmp să toarne-argint...
(Nu roze seamănă-acum cerul,
Ci albe flori de mărgărit.)
Realismul
Honore de Balzac. Gobseck. Povestirea Gobseck (1830) intră în componența Scenelor din viața privată.
Numeroase fi guri ce acționează sau sunt doar numite în această povestire apar și în alte lucrări ale Comediei
umane, concepută conform principiului reluării personajelor. Totodată, prin tema și problematica sa, Gobseck se
consideră una dintre operele centrale ale întregului ciclu romanesc balzacian.
Narată la persoana întâi, lucrarea Gobseck include la început și la sfârșit niște discuții. În salonul vicontesei de
Grandlieu, avocatul Derville relatează istoria vieții și morții cămătarului Gobseck, încercând astfel să
demonstreze credibilitatea fi nanciară a lui Ernest de Restaud, tânărul de care este îndrăgostită Camille de
Grandlieu, fi ica vicontesei. Îngrijorată de trecutul compromis al părinților tânărului, vicontesa ajunge să admită
posibilitatea căsătoriei după ce află că acesta va redobândi în curând averile afl ate în stăpânirea lui Gobseck.

Gobseck este un personaj excepțional și, totodată, un tip social. Călătoriile și aventurile tinereții l-au ajutat să cunoască viața și
oamenii. Gândirea sa fi lozofi că îi permite să pătrundă în esența proceselor sociale și să înțeleagă psihologia umană. Convins de
faptul că banii stăpânesc lumea, Gobseck își îndreaptă toată energia sa spre agonisirea lor: el a ajuns să nu iubească decât
puterea și banul, să trăiască numai și numai pentru ele însele. Această pasiune maniacală îl dezumanizează pe Gobseck. În
descrierea portretului său predomină culorile aurului și argintului, însuși avocatul Derville îl numește un om prefăcut în aur, omul-
ceasornic, omul-bancnotă, omul de genul neutru, lipsit de iluzii și idealuri, indiferent față de dragoste, prietenie sau relații de
rudenie.
Fiind o întruchipare a puterii aurului, Gobseck înglobează spiritul epocii sale, supranumită și era „capitalismului sălbatic” francez.
Prin fi gura cămătarului, H. de Balzac a încercat să dea o imagine obiectivă, lucidă și, totodată, critică a societății, în care arivismul
și aurul profanează orice morală.
Bătrânul Gobseck trăiește singur și aparent sărăcăcios. Totodată, el se consideră unul dintre adevărații stăpâni ai Parisului. În
viziunea sa, aurul este principala forță ce mișcă lucrurile în societate: Nu este oare viața o mașinărie pusă în mișcare de bani?...
Aurul este spiritualismul societății voastre contemporane. Sfârșitul povestirii, unde apare imaginea putrefacției diverselor bunuri în
casa cămătarului, poate fi înțeles ca un simbol al avariției, ce îl distruge pe om.
 Charles Dickens – Oliver Twist
Protagonistul romanului. Oliver este un orfan născut într-o casă de muncă, iar Dickens își folosește situația
pentru a critica politica publică față de cei săraci din Anglia anilor 1830. Oliver are între nouă și doisprezece ani
când are loc acțiunea principală a romanului. Deși a fost tratat cu cruzime și înconjurat de grosolănie pentru
cea mai mare parte a vieții sale, el este un copil evlavios, inocent, iar farmecele sale atrag atenția mai multor
binefăcători bogați. Adevărata sa identitate este misterul central al romanului.
Un criminal de carieră conspirator. Fagin primește copii fără adăpost și îi antrenează să ia buzunare pentru el.
El este, de asemenea, un cumpărător al bunurilor furate ale altor persoane. Rareori comite el însuși crime,
preferând să angajeze pe alții să le comită – și adesea suferă pedeapsa legală – în locul lui. Portretul lui
Dickens despre Fagin arată influența stereotipurilor antisemite.
O tânără prostituată și unul dintre foștii hoți de buzunare ai lui Fagin. Nancy este, de asemenea, iubita lui Bill Sikes. Dragostea ei
pentru Sikes și simțul ei al decenței morale intră în conflict atunci când Sikes îl abuzează pe Oliver. În ciuda stilului ei de viață
criminal, ea este printre cele mai nobile personaje din roman. De fapt, ea își dă viața pentru Oliver când Sikes o ucide pentru că a
dezvăluit comploturile lui Monks.
Un domn înstărit, erudit, care servește drept primul binefăcător al lui Oliver. Domnul Brownlow deține un portret al lui Agnes
Fleming și a fost logodit cu sora domnului Leeford când aceasta a murit. De-a lungul romanului, el se comportă cu compasiune și
bun simț și apare ca un lider natural.
Un hoț profesionist brutal crescut în gașca lui Fagin. Sikes este proxenetul și iubitul lui Nancy și o tratează atât pe ea, cât și pe
câinele său Bull’s-eye cu o combinație ciudată de cruzime și afecțiune rea. Uciderea lui Nancy este cea mai odioasă dintre multele
crime care au loc în roman.
Există mult umor și ironie în cartea lui Oliver Twist, așa că tonul este satiric. Definiția satiricului include aceste două lucruri și încă
câteva care sunt descrise de-a lungul cărții. Charles Dickens chiar nu descrie foarte bine decorul sau mediul, dacă nu este relevant
pentru acea parte a poveștii. Cartea descrie într-adevăr cum se simt personajele și cum se comportă. Împreună cu imaginile vine
și alegerea cuvântului. Autorul nu folosește cuvinte de nivel foarte înalt pentru acea perioadă. Uneori folosește propoziții confuze,
dar alegerea cuvântului a fost foarte simplă. Nici creativitatea lui cu cuvintele sale nu este atât de mare. Nu prea folosește limbajul
figurat. Propozițiile au variat și în lungime. Uneori ar fi doar fragmente, dar alteori au continuat pentru cea mai mare parte a
paragrafului.
Charlotte Bronte – Jane Eyre
Cartea a fost publicată inițial în trei volume sub numele de Jane Eyre: An Autobiography , cu Currer Bell listat ca editor.
(Secțiunea Lowood a romanului se credea că este inspirată din propria viață a lui Charlotte Brontë.) Deși unii s-au plâns că
este anti- catolică , lucrarea a avut un succes imediat. Apelul lui Jane Eyre s-a datorat parțial faptului că a fost scris la prima
persoană și de multe ori s-a adresat cititorului, creând o mare imediatitate. În plus, Jane este o eroină neconvențională, o
femeie independentă și autonomă, care depășește atât adversitatea, cât și normele societale. Romanul a amestecat, de
asemenea, diverse genuri . Alegerea lui Jane între nevoia sexuală și eticadatoria aparține foarte ferm modului realismului
moral . Cu toate acestea, evadarea ei strânsă dintr-o căsnicie bigamă și moartea aprinsă a lui Bertha fac parte din tradiția
gotică .
Când începe romanul, personajul principal este un orfan de 10 ani care locuiește cu familia unchiului ei; părinții ei muriseră de
tifos . În afară de doică, familia o ostracizează pe Jane. Mai târziu este trimisă la austera Instituție Lowood, o școală caritabilă ,
unde ea și celelalte fete sunt maltratate; „Lowood”, după cum sugerează și numele, este punctul „low” din viața tânără a lui
Jane. Totuși, în fața unor astfel de adversități, ea capătă forță și încredere.
La începutul maturității, după câțiva ani ca student și apoi profesor la Lowood, Jane își dă curajul să plece. Își găsește de lucru ca guvernantă la
Thornfield Hall, unde se întâlnește cu angajatorul ei zdrobitor și Byronic, bogatul și impetuos. Edward Rochester . La Thornfield Jane are grijă de
tânăra Adèle, fiica unui dansator francez care a fost una dintre amantele lui Rochester și este împrietenită cu amabila menajeră.Doamna Alice
Fairfax . Jane se îndrăgostește de Rochester, deși se așteaptă să se căsătorească cu Blanche Ingram, snob și proeminent social. Rochester în cele
din urmă împărtășește sentimentele lui Jane și propune căsătoria. Cu toate acestea, în ziua nunții lor, Jane descoperă că Rochester nu se poate
căsători legal cu ea, deoarece are deja o soție,Bertha Mason , care a înnebunit și este închisă la etajul trei din cauza comportamentului ei violent;
prezența ei explică zgomotele ciudate pe care le-a auzit Jane în conac. Crezând că a fost păcălit în acea căsătorie, Rochester se simte justificat să
își urmeze relația cu Jane. El o roagă să i se alăture în Franța, unde pot trăi ca soț și soție în ciuda interdicțiilor legale, dar Jane refuză în principiu și
fuge de Thornfield.

Jane este luată de oameni pe care îi descoperă mai târziu că sunt veri. Unul dintre ei este Sfântul Ioan, un duhovnic cu principii. El îi dă o slujbă și
propune în curând căsătoria, sugerându-i să i se alăture ca misionar în India. Jane este inițial de acord să plece cu el, dar nu ca soție. Cu toate
acestea, Sfântul Ioan o presează să-și reconsidere propunerea, iar o vacantă Jane apelează în cele din urmă la Rai pentru a-i arăta ce să facă.
Chiar atunci, aude un apel fascinant de la Rochester. Jane se întoarce la Thornfield pentru a găsi moșia arsă, incendiată de soția lui Rochester, care
apoi a sărit la moarte. Rochester, în încercarea de a o salva, a fost orbit. Reuniți, Jane și Rochester se căsătoresc. Rochester își recâștigă mai târziu
o parte din vedere, iar cuplul are un fiu.
W.M. Thackeray - Balciul desertaciunilor

Bâlciul deşertăciunilor redă pananorama Angliei secolelor XVIII-XIX, cu toate schimbările pe care Revoluţia
franceză şi domnia lui Napoleon Bonaparte le-a adus Europei. O satiră savuroasă, cu un sarcasm acid care nu
pierde nimic din realismul aferent, romanul aduce descrierea societăţii ca întreg. Reliefează natură umană, cu
toată ipocrizia, oportunismul, ura şi egoismul care marchează viaţa personajelor ahtiate după bunurile lumeşti.
Deşi nu fundamental rău, fiecare erou al textului este pervertit până la un anumit grad, atins fie de lăcomie,
vanitate, egoism sau de pură laşitate.
Romanul, scris de William Makepeace Thackeray, are în centru povestea a două tinere diametral opuse ca
personalitate : Amelia Sedley şi Becky Sharp. Amelia este cea blândă, dulce, iubită de toți, deşi nu sclipitor de
inteligentă sau impunătoare, iar Rebecca este construită cumva în antiteză, o tânără femeie ambiţioasă,
deşteaptă şi dornică să-şi depăşească cu orice preţ condiţia de copil orfan şi sărac.

Bâlciul deşertăciunilor  este înţesat de intrigi şi de personaje fascinante, complexe şi interesante în putreziciunea
lor, iar problemele şi valorile oamenilor contemporani acelei vremi sunt, parcă, de găsit şi în zilele noastre, în care
banul este suprapersonaj, iar oraşul de pictat metaforic este mai actual că niciodată. Thackeray reuşeşte să
picteze cu realism, aciditate –  şi compasiune, totuşi  – o lume care te absoarbe cu fiecare paragraf pe care îl
parcurgi.
Un roman fără erou, opera aduce în lumină caractere şi trăsături ale căror trasee se îmbină şi se despart, formând
reţeaua unui oraş subjugat de obsesia pentru lumesc – un bâlci al deşertăciunilor.
NIKOLAI VASILIEVICI GOGOL (1809–1852)
Poemul-roman Suflete moarte reprezintă culmea creației literare a lui N. V. Gogol. Există diverse ipoteze privind
motivele denumirii acestei cărți drept un poem: pe de o parte, în operă se remarcă un mare număr al așa-ziselor
abateri lirice, în care naratorul comentează obiectul reprezentării sale; pe de altă parte, se presupune că astfel
scriitorul a intenționat să parodieze forma și conținutul poemelor romantice din epocă. Cel mai probabil, specifi care
a poemul se referea la ideea generală a Sufl etelor moarte gândită ca un poem despre Rusia, în care cititorului
trebuia să i se prezinte mai întâi imagini ale degradării societății ruse, iar apoi reprezentări ideale ale renașterii
acesteia.
Personajul central al romanului este Pavel Ivanovici Cicikov, un fost funcționar de stat și escroc. El cutreieră Rusia
în scopul achiziționării de la moșierii din provincie a sufl etelor moarte, care nu sunt altceva decât listele țăranilor
morți din actele de revizie, unde numele acestora fi gurează împreună cu cei vii. Devenind posesorul acestor liste
și folosindu-se de anumite lacune ale legislației cu privire la recensământ și la acordarea unor privilegii proprietarilor de iobagi,
Cicikov proiectează o speculație tenebroasă: prefăcându-se drept un moșier ruinat cu acte în regulă, el intenționează să obțină o
compensație bănească din partea statului pentru sufl etele țăranilor iobagi, decedați între două recensăminte, dar considerați încă
vii.
Motivul călătoriei, al drumului întreprins de Cicikov, i-a permis lui N. V. Gogol să prezinte diverse situații, caractere și tipuri umane.
În primul volum al Sufl etelor moarte, protagonistul vizitează orașul NN, face cunoștință cu elita de conducere a locului, iar apoi
ajunge la câțiva moșieri din împrejurime – Manilov, Corobocika, Sobakevici, Nozdrev, Pliușkin. Imaginea fi ecăruia dintre moșieri
întruchipează un tip uman, caracterizat prin trăsături caricaturale, adesea ridicole și grotești.
Cea mai elocventă imagine a degradării, dar și a dezumanizării personajelor o oferă întâlnirea lui Cicikov cu Sobakevici (urs! urs în
toată puterea cuvântului) și cu Pliușkin (un diavol, nu om; o zdreanță de om; nu era clar dacă era vorba de o femeie sau de un
bărbat). Portretele detaliate ale acestor personaje se completează cu descrieri minuțioase ale gospodăriilor și ale interiorului
locuințelor, care devin un cadru adecvat felului de a fi al stăpânilor.
L. N. Tolstoi. Razboi si pace.
„Război și pace” de Lev Tolstoi este considerat ca fiind unul dintre cele mai bune zece romane din istoria literaturii
universale. Este un roman extrem de lung, ținând cont de faptul că cele 4 volume au în jur de 1780 de pagini.
Evenimentele istorice care constituie subiectul acestui roman sunt războaiele purtate împotriva lui Napoleon, de
la campania premergătoare bătăliei de la Austerlitz (1805) până la invadarea Rusiei de către francezi (1812),
incendierea Moscovei și dezastruoasa retragere a invadatorilor.
Pe de o parte, sunt prezentate realitățile războiului, iar pe de altă parte, cele ale perioadei de pace: lumea
saloanelor din Petersburg și Moscova, intrigi, iubiri, dezamăgiri etc.
Dintre cele peste 500 de personaje care apar în roman, un loc aparte este ocupat de prințul Bolkonski, contele
Bezuhov și contele Rostov – reprezentanți ai familiilor aristocrate. Bolkonski este un fel de om al „Secolului
luminilor” (tendința raționalistă este puternică la această epocă în spiritul tolstoian), în timp ce Bezuhov pare a fi-asemeni
scriitorului-un discipol al lui J.J.Rousseau (o ușoara înclinație spre idilic este des perceptibilă în creația tolstoiană). Natașa (una din
cele mai realizate personaje feminine din întreaga literatură universală) reprezintă idealul feminin tolstoian: spontană și simplă,
delicată și afectuoasă, devotată familiei și compătimînd pe țăranii obidiți. Pierre Bezuhov este moștenitor al unei mari averi, voinic,
miop, fără simț practic, aplecat spre visare, preocupat de dreptatea sociala și incapabil de compromisuri. Silit să se căsătorească cu
frumoasa și ușuratica Helene, Pierre va suferi numeroase decepții în plan familial.

Rămas în Moscova ocupat cu intenția de a-l asasina pe Napoleon, Pierre Bezuhov este arestat de francezi și îl cunoaște în
captivitate pe soldatul Platon Karataev – simbol al înțelepciunii și voinței poporului rus.

Nu este doar o poveste de dragoste sau una de război ci o poveste despre o generaţie care a încercat să se obişnuiască cu o
lume nouă şi necunoscută.
F. M. Dostoievski - Crima Si pedeapsa.
Romanul Crima si pedeapsa (1866) a consacrat gloria literara a lui Dostoievski aparand pentru prima data in
revista Russki Vestnik. Urmarit cu interes de contemporani si tradus in aproape toate limbile europene, romanul
Crima
Crima si pedeapsa este primul roman social-filozofic al lui Dostoievski care trateaza cu o foarte mare seriozitate
psihologia crimei. Punctul de plecare al filozofiei lui Dostoievski este adversitatea fata de burghezie si sistemul
capitalist. Astfel una dintre preocuparile tematice preponderente ale scriitorului este reliefarea suferintelor si a
mizeriei la care este condamnata majoritatea oamenilor.
Dostoievski aseaza ideea principala a romanului si anume crima in miezul controverselor epocii si realizeaza
aceasta dezbatere in cadrul unei naratiuni beletristice, respectand in permanenta toate regulile constructiei
epice. Autorul lasa in permanent impresia ca nu face decat sa relateze intamplarile petrecute in viata unui
numar limitat de personaje si intr-o perioada de timp relativ scurta.
Firul principal al subiectului este motivarea crimei iar in continuare motivarea impulsurilor care-l conduc in cele din urma pe eroul
principal sa-si recunoasca vina. si pedeapsa a reprezentat si o prima inchegare literara mai completa a conceptiei sale filozofice.
Crima si pedeapsa ilustreaza mobilitatea metodei dostoievskiene de lucru, sistemul de mutatii proprii creativitatii de acest tip.
Situat la antipodul clasicismului nu numai prin sursele de inspiratie si rezultatul finit, ci si prin drumul strabatut de la obiect la
continutul artistic, romancierul isi schimba permanent proiectele, pe tot parcursul realizarii lor. Unghiul sau de vedere este cu
desavarsire lipsit de fixitate, si oricat de certe la inceputul elaborarii , intentiile sale sufera pana la sfarsit intotdeauna transformari
esentiale. Romanul lui nu ni se infatiseaza de aceea ca monolit , sculptat intr-un unic si nefisurat bloc de marmura, ci ca o impletire
de motive mozaicale contrastante si chiar contrdictorii. Crima si pedeapsa este dintre toate romanele lui Dostoievski cel mai «
rotund cel mai « construit ” , cel mai apropiat perfectiunii traditionale.
Actiunea romanului se desfasoara in anul marcat de o grava criza financiara, si nu intamplator debuteaza povestea lui Raskolnikov
sub semnul aceleiasi crize. Familia lui se afla in pragul mizeriei, el insusi trebuie sa isi intrerupa studiile din cauza starii materiale
precare ; pentru a-si ajuta mama si fratele , Dunia vrea sa se vanda , intocmai ca prostituatele de rand. Ce putea fi mai firesc in
Petersburgul mizeriei si al camatarilor decat uciderea si jefuirea unei camatarese ?!
Naturalismul
Emile Zola - Germinal
Romanul Germinal (1885), considerat o capodoperă a lui É. Zola, a apărut în urma preocupării scriitorului de
problemele sociale ale timpului. În anii 80 ai secolului XIX în Franța au avut loc răscoale muncitorești,
provocate de situația critică în sfera politică și cea economică. Subiectul romanului este istoria unei răscoale a
minerilor din Montsou. În concepția scriitorului, esența cărții sale constă în conflictul dintre muncă și capital. Aici
e tot înțelesul cărții, ea prezice, prin ideea sa, viitorul, pune în centrul atenției problema care va devein cea mai
importantă în secolul XX.
Titlul romanului – Germinal – înseamnă numele unei luni de primăvară (21 martie – 19 aprilie) din calendarul
Marii Revoluții Franceze, timpul când natura reînvie și apar primii germeni ai plantelor. Semnificația simbolică a
titlului constă în convingerea că semințele conștiinței civice vor da roade în viitor, provocând o revoluție socială,
pe care autorul o consideră inevitabilă și necesară.
É. Zola a creat în romanul său o serie de fi guri umane individualizate (Étienne Lantier, membrii familiei Maheu, Souvarine,
Rasseneur). Totodată, a fost printre primii scriitori care au introdus în literatura timpului zugrăvirea artistică a procesului de muncă
și a masei muncitorilor răsculați, a mulțimii în care scriitorul vede o imensă forță vitală.

Protestul împotriva exploatării nemiloase și împotriva unei remunerări extrem de mici îi impune pe oamenii înfometați să se
unească în lupta pentru drepturi și condiții de muncă mai bune. În pofi da eșecului revoltei muncitorești, ultimele pagini din
Germinal sunt încărcate de spiritul speranței: venirea primăverii aduce cu sine învierea naturii și insufl ă credința în apropiatul
triumf al dreptății pe pământ.
Parnasianismul
Charles Baudelaire
Florile Răului (Les Fleurs du Mal, in franceza) este o antologie de poezii blestemate scrise de Charles
Baudelaire și publicată în 1857. Aceasta este considerată una dintre cele mai magnifice opere ale autorului,
fiind un exemplu de simbolism și decadență franceză. Textul este o reflectare a unei perioade în care era
imperativ ca autorul să scandalizeze burghezia celui de-al doilea imperiu.

Prin utilizarea magistrală a cuvintelor, lucrarea i-a servit lui Baudelaire ca o evadare din așa-numita „splină”.
(un sentiment de plictiseală angoasă pe care poetul îl simte atunci când este respins de o societate ipocrită și
decadentă). Potrivit scriitorului, cel mai bun mod de a evita acest regret este prin artă, poezie, excese și
dragoste, care nu este departe de suferință. Pentru aceasta și multe alte lucrări ale sale Baudelaire este
considerat unul dintre marii poeți ai lumii.
Florile Răului caută să sublinieze păcatele omului, subliniind ignoranța sa. Opera în sine este un eșantion al iluminării artelor ca o
reflectare a sentimentelor cele mai profunde ale ființei umane.

A fost exact datorită caracterului său, grotesc și sublim, că această antologie a provocat mari controverse, provocând poetului
numeroase probleme juridice. Autorul a fost urmărit penal pentru conținutul acestui volum și a fost obligat să excludă șase dintre
poeziile sale ca fiind considerate prea imorale pentru acea vreme. În plus, Baudelaire a trebuit să plătească o amendă de trei sute
de franci. Aceasta, desigur, nu a împiedicat să i se facă o reeditare în 1861, inclusiv unele texte nepublicate.

Lucrarea este considerată a avea un stil clasic, iar conținutul ei este considerat romantic. Această antologie a fost concepută ca un
lanț de poezii care se împletesc și se leagă între ele, ca o poveste în care protagonistul - poetul - cade treptat de la o realitate
mizerabilă și se cufundă în excesele vieții, droguri și plăcere erotică. Aflat în această stare, poetul descrie femeia ca o ființă
răuvoitoare care evită ascensiunea ei spre iluminare.
Simbolismul
Paul Verlaine – Cantec de toamna
Pentru Verlaine, poezia spune „cuvântul muzicii”. Acest poem face parte din opera sa poetică timpurie, dar influența impresionismului
este foarte mult simțită. Poezia aparține temei gândirii și este formată din trei strofe, câte șase versuri. Versurile sunt scurte, dar acest
lucru contribuie la ritmicitatea incredibilă a cântecului și merge în favoarea muzicalității poeziei lui Verlaine. Este evident că fiecare
strofă este construită pe sunete, care sunt exprimate prin imagini poetice audio-vizuale. În plus, există o gradare vizibilă a sunetelor și
schimbări constante de sunet și tăcere.

Prima strofă contrastează coardele toamnei pline de lacrimi și tristețe care afectează subiectul liric la persoana întâi. Natura reflectă
vocile care apar în spiritul uman. Strofa sugerează „tăcerea tare” – tristețea „asuprește” omul, iar natura țipă în cădere din sunete.

A doua strofă aduce motivul unui „ceas de catâr” care, ca în baroc, amintește de trecătoarea vieții, dar aici poetul menționează
„zilele trecute”. Sincopa lui „dne” este procedura traducătorului, care urmează concizia originală a versurilor lui Verlaine și
completează rima. Nostalgia pe care o simte este provocată de ticăitul ceasului, cu care poetul dorește să sublinieze sinestezia
senzațiilor senzoriale și a sunetelor. Această interpretare amintește de poezia lui Baudelaire „Consimțământ”, care este o expresie a
poeticii simbolice. Sunetele din natură sunt o reflectare a stării interioare, dar sunt și motivatoare ale stărilor interioare de rău augur
ale subiectului. El rătăcește în conformitate cu „vântul rău”. Este o metaforă prin care poetul prezintă experiența vieții sale și destinul
destinat lui. Dar nu i se opune, ci se complacă în rătăciri, „ca o frunză deja uscată”.

Dacă comparăm poemul cu „Cântecul toamnei” al lui Baudelaire, vedem că motivul toamnei la poeții moderni a servit întotdeauna ca
bază plăcută pentru exprimarea stărilor emoționale anxioase și tulburătoare. Toamna este, de asemenea, un pas spre moarte la
Verlaine, care se exprimă prin compararea lui cu frunza uscată purtată de vânt. Este „uscat”, adică bătrân, și nu are de ales decât să
se predea vântului, oricât de rău ar fi, și să accepte tot ce îi rezervă soarta. Deși impresioniștii nu au încercat să se amestece în
poetica lor cu interpretări ale destinului uman, Verlaine a găsit aici sprijin în simbolism, care vorbește tocmai despre această
dihotomie între poezie și realitate.
Marcel Proust – In cautarea timpului pierdut
Romanul cuprinde şapte volume, publicate între anii 1913-1927: Swann, La umbra fetelor în floare,
Guermantes, Sodoma şi Gomora, Prizoniera, Fugara, Timpul regăsit, ultimele trei apărând postum.

In căutarea timpului pierdut este un roman de profundă analiză psihologică, scris la persoana I, în care Proust
încearcă reconstituirea trecutului cu ajutorul "memoriei involuntare".

Romanul urmăreşte evoluţia lui Marcel Proust din copilărie şi până la maturitate, acoperind o perioadă de 50 de
ani.
Acţiunea romanului începe cu evocarea copilăriei petrecute la Com-bray, evocare întreruptă de O dragoste a lui
Swann, episod scris la persoana a IlI-a, fiind aparent de sine stătător. Prima dragoste a lui Marcel se numeşte
Gil-berte Swann. Aflăm apoi despre o a doua dragoste a lui Marcel, Alber-tine, şi despre pasionata admiraţie a
personajului principal pentru tânăra ducesă de Guermantes.

Marcel Proust o va ţine captivă pe Albertine în apartamentul său, cât mai departe de lumea care îi stârneşte
gelozia. Aceasta va fugi şi, chiar în momentul în care intenţiona să se întoarcă la el, va muri într-un accident.

Paralel cu evocarea vieţii sentimentale. Marcel Proust realizează, aidoma lui Balzac în Comedia umană, o
vastă frescă a moravurilor societăţii, denunţând viciile burgheziei şi aristocraţiei de la sfârşitul secolului al XlX-
lea.
In ultimul volum, intitulat Timpul regăsit, Marcel, după o îndelungată şedere într-o casă de sănătate, se
reîntâlneşte cu celelalte personaje, acum îmbătrânite şi schimbate în ceea ce priveşte viaţa personală sau
poziţia socială.
Cu prilejul unei recepţii la curtea prinţului de Guermantes, Marcel trăieşte revelaţia posibilităţii de a învinge
timpul prin artă.
Thomas Mann – Casa Buddenbrook
Delicateţea cu care Mann îşi construieşte fiecare detaliu şi subtilitatea prin care le conferă personajelor
sale un destin implacabil, făcându-şi cititorul să spere totuşi că salvarea e posibilă, chiar şi într-un ultim,
izbăvitor ceas, ridică romanul de debut al lui Mann cu mult peste o simplă frescă a burgheziei de secol
XIX. Descrierea moravurilor societăţii burgeze – urmărite prin evoluţia a patru generaţii dintr-o familie
prosperă din Lübeck, al cărei scop suprem este menţinerea activităţii comerciale la cel mai înalt nivel – nu
constituie direcţia principală în această carte. În Casa Buddenbrook, chiar şi atunci când apar descrieri de
mentalităţi, ele nu sunt plictisitoare, căci Thomas Mann nu îşi propune să facă un inventar al vieţii sociale
din Germania secolului al XIX-lea, ci să arate cum decăderea, indiferent de mediu, se insinuează
necruţător şi inexorabil, măcinând suflete, familii, aspiraţii, talente, fără a-şi anunţa în trombă sosirea şi
lăsându-şi victimele să spere, în ciuda tuturor evidenţelor.

Ideea ruinei este prezentă chiar din primele scene, odată cu achiziţionarea unei noi case de către familia Buddenbrook, o
familie de comercianţi bogaţi, siguri pe succesul lor şi pe transmiterea, din generaţie în generaţie, a prosperităţii. Deşi noua lor
casă a fost gazdă pentru o familie care a dat faliment, actualilor proprietari nu le stă gândul la posibilitatea eşecului: bătrânul
Buddenbrook vorbeşte cu fiul său, Johann, despre începuturile firmei, despre venirea primului Buddenbrook în oraş şi despre
sfatul dat de unul dintre strămoşi, de a face comerţ ziua în aşa fel încât să poţi dormi liniştit noaptea. Discuţiile lor conturează
ideile şi mentalităţile unei lumi patriarhale, cu legi nescrise ce conduc însă destine şi cu prejudecăţi nemiloase.

Thomas Mann nu oferă nici o şansă personajelor sale: micul Hanno, primul membru al familiei Buddenbrook cu înclinaţii
muzicale, este prea îndepărtat de cele lumeşti chiar pentru a rezista unei boli, voinţa şi dorinţa de a trăi specifice unui om
tânăr rămânând inerte la el. Mai înţelept poate decât toţi cei din familia sa, Hanno, în delirul dat de tifos, a înţeles că nici o
fericire reală nu îi este rezervată pe această lume, nici o încântare, nici o împlinire nu ar putea să-i vindece sufletul bolnav. De
ce tocmai acestei familii să cadă un blestem atât de greu, se întreabă Antonia, rănită de o viaţă în care crezuse infinit de naiv,
aproape copilăreşte. Tot ce-i rămâne este speranţa unei reîntâlniri într-o altă lume.
A. Camus - Ciuma

În romanul „Ciuma” propune o atitudine existențială – constatarea absurdului existenței,care dizolvă

voința, și lupta, care anulează temporar lipsa de sens a vieții, acesta refuzând ideea
agoniei perpetue, întrezărind o soluție temporară pentru umanitate – lupta, caracteristică oarecum diferită
față de celelate opere ale sale unde prozatorul nu acordă eroilor săi șansa de a ieși din absurd, înstrăinare
sau vinovăție, nici măcar prin moarte, care este un deznodămând indubitabil, precizat și terapeutic.
Ciuma este considerat un roman clasic existențialist în ciuda obiecțiilor lui Camus față de această
etichetare. Tonul narativ este similar cu cel al lui Kafka, în special în Procesul, în care sentințele
individuale au mai multe semnificații. Camus a inclus un personaj care interpretează eronat Procesul ca
roman polițist mister, o formă de omagiu oblică adusă cărții citate. Romanul a fost interpretat ca o
abordare metaforică a Rezistenței franceze la ocupației nazistă din timpul celui de-al doilea război
mondial.

Deși abordarea Camus din carte este severă, naratorul subliniază ideile că nu avem în cele din urmă
niciun control asupra vieții, iar iraționalitatea ei este inevitabilă. În plus, el ilustrează reacția umană în fața
"absurdului"; Ciuma prezintă modul în care lumea se raportează la noțiunea filosofică a absurdismului, o
teorie la definirea căreia a contribuit însuși Camus.
Franz Kafka - Procesul

Procesul (titlul original în limba germană dat de Kafka a fost Der Process, apoi a fost schimbat de editori
în Der Prozess, Der Process și Der Prozeß) este un roman scris de Franz Kafka (1883-1924) în 1914 și
1915, dar publicat pentru prima dată abia în 1925. El este una dintre cele mai cunoscute opere ale lui
Kafka și relatează povestea unui om arestat și urmărit în justiție de o autoritate îndepărtată și inaccesibilă,
fără ca natura crimei sale să-i fie dezvăluită vreodată lui sau vreunui cititor.

Ca și alte romane ale lui Kafka, Procesul nu a fost niciodată finalizat, deși conține un capitol care aduce
povestea la final. Din această cauză există anumite neconcordanțe în cadrul romanului, precum o serie de
diferențe în cronologia acțiunii narate.

Kafka prezintă un univers social haotic, distorsionat. Parţial, cred că prin protagonist, un anume Josef K., autorul face o
declaraţie faţă de religie. Tot acest sistem întortocheat de justiţie poate avea și alte conotații, porţile menţionate în parabola
pastorului putând fi Vămile de care sufletul trebuie să treacă până a fi mânuit. Însă cea mai pregnantă impresie pe care
romanul mi-a făcut-o este cea că Josef K. este, de fapt, un singuratic prins în societate. El nu simte nevoia socială, este ca un
animal care mănâncă, munceşte şi doarme. Procesul îl aruncă în hăul social, unde se găseşte într-o pânză de
interdependenţe şi în care renunţă pas cu pas la toate legăturile care l-ar putea ajuta să iasă din impas. Societatea însă
încearcă să nu îl abandoneze şi îi trimite adjuvanţi: unchiul, avocatul, Leni, pictorul.
Jean-Paul Sartre – Mustele
Prima piesa sartriana pusa in scena, Mustele, este o drama in trei acte. Oreste revine in orasul natal,
Argos, pentru a-si gasi concitadinii, de la cel mai simplu muritor pana la suverani, bantuiti de remuscarile
crimelor comise in trecut. Nu degeaba, orasul este bantuit de muste-erinii, zeitele remuscarii, insecte
murdare si razbunatoare, paranoice si critice (Salvador Dali).

Poporul se zbate aproape masochistic in regrete si temeri (frica face din om unul onest), pe fondul
sarbatorii mortilor, veniti sa-i pedepseasca pentru greselile lor. Oreste este singurul care-si asuma cele
doua crime, pe care le considera drepte. Astfel, se elibereaza de povara remuscarii. In opozitie, desi la
inceput de acord cu decizia fratelui ei, Electra se dezice de crime, nu-si asuma responsabilitatea si va fi
sfasiata.

Asa cum este sugerata de insusi Jupiter, problema libertatii constituie nefericirea zeilor si regilor. Oamenii
sunt liberi, iar Egist poate avea putere asupra poporului sau doar pentru ca supusii lui nu sunt constienti
de libertatea latenta de care dispun. Sartre combate violent tirania si sustine cauza poporului, singurul in
masura sa contribuie la eliberarea sa. Din punct de vedere existentialist, numai cel care-si asuma
responsabilitatea pentru actele sale se foloseste cu adevarat de liberul arbitru. Acesta ultim intervine si la
finele piesei unde Oreste, asemenea lui Christos, ia asupra sa toate remuscarile poporului, pentru a
dovedi ca este nevoie de cineva, de un deschizator, care sa le arate celorlalti imensa putere pe care o au
in ei insisi. Sau, cum spune Electra, vindecarea nu vine decat prin violenta; raul nu poate fi invins decat
printr-un alt rau.

Antiteza existentialista dintre existenta si esenta este si aici bine delimitata. Omul este in primul rand,
pentru ca mai apoi, prin suferinte si lupte, sa inceapa sa se descopere, sa se formeze. Oamenii Argosului
sunt, adica accepta pasiv sistemul in care s-au nascut. La antipod, Oreste decide sa actioneze, desi acest
act il va instraina si angoasa. Dar exilul acesta il va elibera. Pentru a-si contura existenta in lume, omul
trebuie sa fie mereu in stare sa aleaga. Dorinta lui de a se pierde in multime, de a fi la fel cu ceilalti,
trebuie aneantizata.
Ernest Hemingway – Batranul si marea

Bătrânul și marea (1952) este cea mai recunoscută operă de ficțiune a americanului Ernest Hemingway.
Narațiunea este inspirată de propria experiență a autorului ca pescar în Cuba. În puțin peste 110 pagini, a
surprins aventurile unui marinar bătrân și lupta sa de a captura un mare pește marlin.
Santiago este un cunoscut pescar în Havana ca. "bătrânii". El trece printr-un petic dur: mai mult de 80 de zile
fără obține fructe din pescuit. Hotărât să-și schimbe averea, se ridică devreme pentru a intra în Golful Golfului,
totul pare să se îmbunătățească atunci când mușcă pe cârligul lui un pește marlin. El vede această mare
provocare ca o modalitate de a le arăta altora abilitățile sale.
Bătrânul s-a luptat trei zile împotriva lui mare și puternic pez; în acele ore lungi multe lucruri i-au trecut prin
minte. Între ele, trecutul lui, când sotia lui trăit și bucurat prosperitate în munca lor. Și-a amintit și de Mandolin,
un tânăr căruia i-a predat meseria încă de mic și care fusese tovarășul său credincios, dar care s-a îndepărtat.

Santiago a dat totul și cu un ultim efort a reușit să asigure peștele rănindu-l cu harponul. Mândru de isprava sa, a decis să se
întoarcă. Întoarcerea pe uscat nu a fost deloc ușoară, deoarece bătrânul pescar a trebuit să se ocupe de rechini care îi
ascundeau captura. Deși s-a luptat cu mai mulți, încetul cu încetul au reușit să devoreze acel pește uriaș și să lase doar
scheletul acestuia, ceea ce a generat sentimente de înfrângere la bătrân.
Dupa-amiaza tarziu, Santiago a ajuns la țărm; și-a părăsit barca și rămășițele marelui pește și a plecat acasă epuizat și extrem
de trist. În ciuda faptului că nu a mai rămas nimic din marlin, toată lumea din sat a fost uimită de magnitudinea unui astfel de
pește. Mandolina era acolo și a văzut sosirea și a regretat că l-a abandonat pe bătrân, așa că a promis că îl va însoți din nou la
serviciu.

Povestea conține un limbaj clar și simplu, care permite o lectură fluentă și plăcută. În ciuda faptului că nu are prea multe pagini -
în comparație cu alte romane -, oferă conținut dens și de calitate. Există multe învățături prezente în această narațiune, care, în
plus, va depinde de interpretarea cititorului. De aceea pot fi găsite diferite opinii despre această lucrare
George Bernard Shaw - Pygmalion

Piesa în 5 acte ne prezintă povestea unei florărese cu limbaj de mahala, Eliza Doolittle, care devine cobaiul unui
mare specialist în fonetică, Henry Higgins. Acesta din urmă își propune ca, în termen de câteva luni, să o învețe
pe Eliza să-și perfecționeze pronunția până acolo încât, auzind-o, cineva să creadă fără doar și poate că este o
descendentă din înalta societate. Un pariu dificil, dar tocmai de aceea acceptat de Higgins, un tip incisiv, atras
de provocările aparent imposibile.
Profesorul Higgins este un tip cinic, am putea spune brutal în modul în care se raportează la cei din jurul său, ca
om care consideră că preocupările și opiniile lui sunt tot ce contează, restul lumii lăsându-l indiferent. Higgins
este o mașinărie care poate spune automat de unde provine o anumită persoană doar după felul în care
aceasta vorbește — un Terminator al foneticii. Dar, ca orice mașinărie, este lipsit de o anumită înțelegere a vieții,
o înțelegere necesară, esențială.

Educat, dar fără empatie, profesorul reușește să realizeze ceea ce și-a propus. Însă, după cum îl avertizase buna doamnă
Pearce (menajera) încă de la început, proiectul „Eliza” este un proiect fără finalitate. Higgins nu-și pune întrebări despre viitorul
Elizei după ce el o va fi transformat dintr-o florăreasă cu limbaj de mahala într-o distinsă domnișoară. Ce va face ea atunci? Asta
ne arată că poți să știi lucruri despre un om (Higgins știe din prima de unde este Eliza), dar, în ciuda acestui lucru, să îți scape
esențialul și anume cine este omul acela și ce contează pentru el.

Tocmai de aceea, Eliza este personajul mai echilibrat al piesei. Cu o fire vulcanică și lipsită de educație, Eliza intră în scenă ca
ființă rudimentară, evoluând normal, treptat, firesc, pe parcursul metamorfozării ei într-o persoană mai bună decât a fost. Spre
deosebire de Higgins, ea se lasă transformată de experiență.

Ceea ce este remarcabil în textul lui Shaw este ideea că, odată cu modul de a vorbi, se schimbă ceva în felul de a fi al omului.
Un om care își sporește calitatea limbajului folosit își sporește totodată calitatea vieții.
Pygmalion este o piesă cu un pronunțat caracter didactic. Intențiile autorului de a-și învăța cititorii (spectatorii) sunt evidente.
 Ionesco – Cantareata cheala

„Cântăreaţa cheală” este, după cum mărturiseşte autorul în „Note şi contranote”, o imagine a societăţii burgheze
care trăieşte cu idei primite de-a gata, care se conformează şi devine una automatizată. Textul lui Ionesco este
format din expresii standard şi clişee verbale tocite, scriitorul inspirându-se se pare de la automatismul
expresiilor din manualul de limba engleză, pe care dorea s-o înveţe.

Criticii i-au atribuit lui Eugene Ionesco meritul de a fi creat adevărata configuraţie a vieţii - cea absurdă. În „Cântăreaţa Cheală”,
absurdul se regăseşte în fiecare replică a celor şase personaje ale spectacolului care concluzionează la un moment dat că
„experienţa ne învaţă că, atunci când se anunţă sunând la uşă, niciodată nu e cineva”. Spectacolul debutează cu monologul
doamnei Smith care face o lungă incursiune în meniul din care s-a înfruptat în această seară, demonstrându-se însă mai târziu
că ea şi domnul Smith nu mâncaseră nimic toată ziua. Cuplul Smith îi primesc în vizită pe domnul şi doamna Martin care
descoperă stupefiaţi că sunt soţ şi soţie. Cei patru vor primi mai târziu o vizită din partea căpitanului de pompieri care întreabă
cu interes despre posibilele incendii declanşate în oraş fiind extrem de trist pentru că nimic nu arde nicăieri, întrucât „incendiile
se importă mai greu. Prea multe taxe”. Cel de-al şaselea personaj al piesei este Mary, menajera familiei Smith. În această nouă
montare a Teatrului „Eugene Ionesco”, personajul suferă o dedublare, fiind interpretat de două actriţe gemene.
Glosar
Mitul - este o naraţiune despre fiinţe supranaturale sau eroi, ale căror acţiuni sînt plasate într-un timp arhaic şi au o valoare
exemplară, religioasă şi simbolică pentru toate acţiunile umane de acelaşi tip, explicînd originea cosmosului, a omului, a altor fiinţe
sau lucruri.
Psalm - pulsaţia coardelor unui instrument muzical) este un termen de origine greacă însemnînd o compoziţie poetică adresată
divinităţii şi cîntată în timpul celebrărilor culturale din religia iudaică. În poezia lirică ebraică se evidenţiază Psalmii atribuiţi regelui
David. În limba latină cartea a fost numită Psalterium, adică Psaltire.
Imnul este o specie a genului liric, cunoscută şi cultivată din Antichitate, fiind consacrată celebrării unei personalităţi sau a unui
eveniment cu o ocazie specială. La origine, imnul era o invocaţie religioasă adresată unei divinităţi şi, în această formă, se întîlneşte
în literaturile antice, inclusiv orientale.
Catharsis se numeşte un concept estetic formulat de Aristotel, care exprimă pu-
rificarea, de orice pasiuni, a conştiinţei spectatorilor, prin arta tragediei. În sens mai larg, catharsis-ul exprimă influenţa favorabilă a
operei de artă asupra spectatorilor şi esenţa satisfacţiei acestora. Tudor Vianu spunea: „Omul care se pregăteşte pentru întîlnirile
artei trebuie să opereze în sine acel Catharsis, acea purgare a pasiunilor care nu este numai un efect al artei, dar şi o condiţie a ei“.
Epopeea este o specie de amploare a genului epic, un poem în versuri, transmis prin viu grai, cîntat sau recitat în acompaniamentul
unui instrument muzical, cu numeroase personaje, intrigă complexă şi acţiune pe mai multe planuri, în care se povestesc întîmplări
eroice, istorice sau legendare, asociate cu originile şi destinul popoarelor respective, la care iau parte şi forţe supranaturale.
Tragedia este o specie a genului dramatic, scrisă în versuri sau în proză, în care acţionează personaje angajate în lupta contra
destinului potrivnic, a ordinii existente a lumii sau a propriilor sentimente, iar conflictul se dezleagă prin înfrîngerea sau moartea
eroului, afirmîndu-se, însă, sentimentele de măreţie şi de demnitate umană.
Satira este o specie a genului liric în care sînt ridiculizate sau condamnate cu dispreţ şi indignare aspecte negative ale caracterului
omenesc sau ale societăţii. În literatura greacă, ca prim poet satiric este considerat Arhiloh. În literatura latină, specia a fost
introdusă de Luciliu, fiind cultivată, ulterior, de Horaţiu, Iuvenal şi Marţial.
Sonetul este o compoziţie poetică fixă, alcătuită din 14 versuri endecasilabe, formată din două strofe a cîte patru versuri şi din
alte două strofe a cîte trei versuri.
Sfarsit