Sunteți pe pagina 1din 2

VIATA LA TARA

— Roman de Duiliu Zamfirescu, publicat in rev „Convorbiri literare", nr. 3-8 din 1894 si l-5 din 1895, iar in vol, in .

A cunoscut mai multe editii antume, prefatate de autor, si numeroase altele postume, inclusiv traduceri. Elaborat ca opera de-sinc-
statatoare, el a fost integrat ulterior in primul ciclu romanesc din literatura romana, Istoria Comanestenilor, respectiv Romanul
ComanestenUor, drept cap de serie. Din corespondenta cu T. Maiorescu si cu alti prieteni, se poate reconstitui geneza romanului,
de la primele intentii, notate in 1892 - „intrevad niste crampeie de roman, cu lungi sesuri de tara, dar toate invaluite intr-o pacla ca
de Baragan" -, la forma finala, pentru care solicita si primea unele sugestii din partea mentorului Junimii.

In substanta operei se regasesc reminiscente autobiografice, topite in fictiunea creata de autor.


Ea promoveaza si o ideologie sociala apropiata celei eminesciene, referitoare la clementele pozitive ale natiunii si la „patura
superpusa", care premerge samanatorismului. Romanul vine sa ilustreze, de asemenea, programul literar al autorului, postuland
inspiratia scriitorilor din viata „claselor de sus", formulat in Prefata la Nuvele (1888) si aplicat in cateva dintre piesele acestui
volum. In Viata la (ara, ca si in alte romane ale ciclului, este detectabila influenta lui Tolstoi, scriitonil rus mult admirat, caruia
Zamfirescu ii consacrase in aceeasi perioada un amplu studiu.
In sfarsit, un alt factor creator consemnat a fost starea de spirit a diplomatului instrainat, ce traversa unele vicisitudini biografice,
nevoia de compensatie si nostalgia dupa cele de acasa, resimtite de un om in fond sentimental, in ciuda aparentelor contrare.
Intentia de fresca sociala, axata pe problema pamantului, cu un loc insemnat acordat taranimii, se intrevede dintr-un titlu
intermediar, Pe aratura. Acesta presupunea reliefarea privilegiata a conflictelor sociale din lumea satului romanesc al epocii. Ele
exista in roman, dar in forma finala acesta reprezinta ceea ce Zamfirescu numeste „o icoana" a vietii campenesti, o infatisare
idealizata deci a acesteia, prin si din perspectiva catorva familii boieresti.

Structura dramatica lasa loc uneia „rapsodice"


(Lovinescu vorbeste despre un „poem") si Viata la tara este mai mult un roman de dragoste decat unul social, cele doua aspecte
imbinandu-se totusi armonios. Criticilc ce i-au fost aduse vizeaza exclusiv latura sociala. Iluzia autorului ca procesul disolutiei
randuielilor patriarhale, datorita invaziei clementului capitalist, ar putea fi oprit printr-o alianta a „claselor pozitive", boierimea
legata de pamant si taranimea, ameninta sa falsifice adevaratele realitati rurale. Cateva observatii realiste corecteaza, in parte,
aceasta eroare de optica. Astfel, Sasa, stapana de la Comanesti, recunoaste si explica ostilitatea taranului fata de boier:
„Cauzele sunt mai multe. Mai intai modul cum a fost tratat taranul pana acuma; toti din toate partile l-au mancat si l-au inselat cat
au putut Asa ca boierul este socotit de taran ca dusmanul lui firesc. Mai pune opozitia naturala a intereselor" De asemenea, nu
trece neconsemnat faptul ca boierul de vita veche Dinu Murgulet este dator arendasului Tanase Sotirescu, poreclit Scatiu.
Totusi, nici in acest plan, „romanul nu lasa impresia de neverosimil, fie si pentru ca este cronica unei societati aflate intr-o
aparenta stabilitate, a unui timp care mai arc rabdare" (P. Conica).
Substanta epica, in sensul „inventiunii", nu este prea bogata, dupa cum o recunoaste insusi autorul. Protagonistii apartinand
familiilor boieresti, locul predilect al actiunii este conacul. Romanul incepe chiar prin descrierea curtii boierului Dinu Murgulet de
la Ciulnitei, localitate din marginea Baraganului. Conacul, asezat pe o inaltime, este un fel de centru de unde iradiaza autoritatea
proprietarului, conferita de pozitia lui sociala si de varsta. Nota fundamentala e bogatia si harnicia:
„Toata curtea boiereasca traieste linistita si bogata, cu carduri intregi de gaste, de curci si de claponi, cu bibilici tiuiloare; cu carute
dejugate; cu argati ce umbla a treaba de colo pana colo".
in roman mai apar alte trei conace: al lui Matei Damian, nepotul lui Murgulet, ui familiei Comanasteanu si cel de la Halta, al
proaspatului boier fanase Scatiu.
In descrierea conacului de la Comancsti, ideea de bogatie se insoteste cu cea de frumos: „Matei cunostea casa Comanestenilor, dar
acum se parea a avea un aer mai tanar, mai elegant; gasea brazde cu Hori, iar printre brazde pietris, toate tinute cu ingrijire si
udate".
Acest conac va adaposti si iubirea celor doi protagonisti, Matei si Sasa.
Imaginea curtii lui Scatiu contrasteaza si cu bogatia patriarhala a conacului de la Ciulnitei si cu frumusetea resedintei
Comanestenilor. Prezentarea ei, ingramadind detalii sordide, induce impresia de improvizatie, primitivitate si uratenie. Ea este
menita sa-l caracterizeze indirect pe proprietar si totodata sa ilustreze ideologia scriitorului. Inca din primul capitol, sunt pusi fata
in fata Dinu Murgulet si Scatiu, protagonisti ai unui conflict ce parea sa reprezinte o axa epica importanta a romanului. insotit de
mama sa, coana Profira, Scatiu soseste, „pe la vremea odihnei", inlr-o vizita la familia Murgulet, desigur prima, din moment ce
provoaca uimirea indignata a gazdei. indrazneala nepotului unui fost vataf la Ciulnitei se explica prin situatia sa de creditor al
boierului, iar scopul este legat de planurile Iui matrimoniale ce o privesc pe fiica acestuia, Tincuta.
Dupa plecarea musafirilor nepoftiti, Murgulet izbucneste:
„Eu sa-mi dau fata la asemenea mojici? Doar daca mi-o lua Dumnezeu mintile! Ba-da-rani!".
Si intr-adevar, conflictul este amanat pentru romanul urmator, printr-o solutie cam factice: boierul scapa de datorie, gratie
generozitatii nepotului sau. Actiunea propriu-zisa este declansata de intoarcerea acestuia din strainatate, precipitata de apropiata
moarte a mamei sale, coana Diamandula.
In intampinarea sa merg cu mic cu mare rude si prieteni adunati la mosia ospitaliera a lui Murgulet. Alaiul de trasuri este urmarit
in mijlocul unui frumos peisaj estival, continand clemente ale pastelului zamfirescian:
„Se legana ciocarlia in racoarea diminetei, insotind de-a lungul Ialomitei trasurile ce mergeau la gara. Copii gramaditi cate trei pe
capra se bucurau tacuti de privelistea cailor Pe chipurile tuturor se zugravea sanatatea si fericirea" Descrierea continua si
atmosfera idilica astfel instituita scalda intregul roman. I pisoadele acestuia se constituie din relatarea vi/itelor ce si le fac familiile
de boieri, din plimbari pe mosie, din evenimente ceremoniale, ca inmormantarea coanei Diamandula sau o procesiune pentru
ploaie, din ragazuri pentru contemplatie si visare. Putine sunt scenele de munca, intre care cea a Ireierisului. Firul principal al
actiunii, reprezentat de infiriparea si evolutia iubirii dintre Matei si Sasa, este condus de autor cu o arta subtila.
In timp ce iubirea Sasci preexista momentului naratiunii, la Matei sentimentul parcurge cateva etape, marcate de scrupule si
ezitari, lipsite insa de dramatism. De o mare frumusete este momentul destainuirii, care evita deopotriva exagerarea sau caderea in
banalitate. Strabatand campia cu trasura, intr-un superb amurg de august, Matei si Sasa isi deschid pentru prima data sufletul,
trecand firesc de la o discutie mai generala, provocata de infatisarea naturii, la propriile lor sentimente. Dialogul, alcatuit din
comunicari simple, dar incarcate de emotie, alterneaza cu taceri profund graitoare: „El ii lua binisor mana intr-ale lui si nu mai
zise nimic. Erau atat de fericiti amandoi, in amurgul vremii, incat ar fi dorit sa se duca trasura mai departe si tot mai departe fara
tel", finalul fericit al idilei, coincizand cu cel al romanului, este de basm:
„Totul parea asezat pentru o lunga viata, calma, limpede, careia naturile lor putin expansive ii dau o usoara umbra de ideal".
Romanul de dragoste se intregeste si cu fugarul episod al iubirii adolescentine dintre Mihai, fratele Sasci. si Tincuta, care va
evolua tragic in romanul urmator. O alta linie a tramei epice, traversand momente cu adevarat dramatice, evoca revolta taranilor
din Balta impotriva spoliatorului Scatiu si a judecatorilor complici, urmata de schingiuirea salbatica a satenilor de catre
anchetatori, si ei vanduti „boierului".
Sunt episoade profund veridice, dar conflictul se rezolva putin convingator. De fapt, este amanat, prin interventia boierilor
Murgulet si Damian. Sistemul de personaje apare polarizat in pozitive si negative, criteriului apartenentei sociale suprapunandu-i-
sc cel moral, cultural si chiar artistic. Primele sunt cele mai numeroase, file apartin aceleiasi clase sociale, a boierimii de neam, si
formeaza o mare familie, partial de sange, dar mai ales de spirite. Urmarirea unei familii in mai multe generatii nu indreptateste
apropierea de Zola (G. Calinescu), fiind cunoscuta aversiunea scriitorului fata de naturalism.