Sunteți pe pagina 1din 2

Rezumat

„Istoria ieroglifică” este un text alegoric scris de Dimitrie Cantemir între anii
1703-1705, la Constantinopol. Opera este deosebit de semnificativă pentru
literatura noastră, fiind una dintre puținele scrieri în limba română la vremea
respectivă. Pentru a înțelege cu mai mare ușurință „Istoria ieroglifică”, este
necesar să cunoaștem informațiile conținute de „cheia” din finalul textului
(secțiune explicativă).

Fiind o alegorie, textul pune faptele petrecute pe seama unor personaje


necuvântătoare. Astfel, sub masca animalelor, personalitățile politice ale
vremii erau „demascate” și criticate pentru comportamentul lor și modalitățile
îndoielnice de utilizare a puterii deținute. Numele reale ale personajelor
reprezentate de aceste animale se află în cheia de la finalul operei.

Autorul se axează pe două conflicte principale: cel dintre el și fratele său,


Antioh Cantemir, precum și pe cel dintre domnitorul Țării Românești
(Constantin Brâncoveanu) și cel al Moldovei (Mihai Racoviță). Astfel, Moldova
era „Țara cuadrupedelor”, în timp ce Țara Românească era „Țara păsărilor”.
Între familiile Brâncoveanu și Cantemir are loc un conflict îndelung, ce
durează șaptesprezece ani, având drept scop ocuparea tronului Moldovei de
către câștigător.

În Moldova locuiau: Pardosul (sau leopardul - Iordache Ruset), Ursul (Vasile


vornicul Costache), Lupul (hatmanul Lupu Bogdan), Vulpea (stolnicul Ilie
Țifescu) și Mâța sălbatică (vistiernicul Ilie Cantacuzino). În cealaltă „tabără”
se află: Corbul (Constantin Brâncoveanu), Cucunozul și Brehnacea (Mihai și
Constantin Cantacuzino), Blendăul (Șerban Greceanu, fratele cronicarului
care a tradus Biblia în limba română) și Hărețiul (marele comis Radu
Golescu). Există și o reprezentare a Imperiului Otoman, denumit „împărăția
peștilor”. Templu al zeiței Pleonexia, Imperiul Otoman este înfățișat în
manieră alegorică în forma unei cetăți frumoase, mărețe și bogate, construită
pentru pradă și mită.

În anul 1703, la Arnăut-chioi, un sat de lângă Adrianopol, se desfășoară o


reuniune a celor „două monarhii”. Scopul acestei întâlniri este alegerea
domnului Moldovei, care avea să-l înlocuiască pe Constantin Duca (Vidra),
care fusese mazilit. Astfel, Mihai Racoviță (Struțocămila) devine domnitor al
Moldovei. Portretul lui este realizat în manieră caricaturală, fiind evident
faptul că locul lui pe tron era pur instrumental, personajul nefiind respectat de
așa-zișii supuși. Racoviță este, deci, imposibil de definit, luând forma necesară
celor care decideau soarta lui: după „socoteala loghicească, [...] dobitoc cu
patru picioare nu este, pasăre zburătoare nu este, cămilă nu este, Struț aplos
nu este, de aer nu este, de apă nu este...”. În Moldova, boierii erau cumpărați
cu bani și titluri de către Constantin Brâncoveanu.

Constantin Duca a ținut un discurs care-i trăda natura ambivalentă, fapt pe


care Bâtlanul i-l reproșează numaidecât. Cu toate acestea, însuși Bâtlanul are o
dublă înfățișare, fiind „pasăre de apă sau pește de aer”. Sosind în Moldova
Mihai Racoviță, țara este supusă unei cumplite asupriri de către boieri. Fiarele
(boierii) își încep „giungherile” în dobitoace, ceea ce înseamnă „prada boierilor
în cei supuși”.

Dimitrie și Antioh Cantemir încep să fie bănuiți de instigare împotriva celor


doi domni de către boierii partizani ai lui Racoviță și ai lui Brâncoveanu. Din
această cauză, boierii decid să-i captureze, iar apoi să-i sancționeze pentru
planurile lor. Așadar, Dimitrie va fi exilat pe o insulă și cumpărat cu bani ai
domnitorului muntean. Toma Cantacuzino („Șoimul”) îl invită să se
întâlnească, dar Cameleonul (Scarlat Ruset) îl atrage pe Roma de partea lui.
Apoi, el va oferi toate aceste informații primite tocmai bostangiilor (poliția
turcească), care-l vor prinde. Cu toate acestea, Dimitrie reușește să scape
mituindu-i pe turci.

În universul alegoric al lui Cantemir, boierii sunt păsări de pradă, poporul, o


sumedenie de muște, iar Imperiul Otoman, un adevărat monument al
lăcomiei. Autorul propune o soluție pentru această haotică stare de fapt, în
forma unei monarhii absolute, luminate, în care conducătorul este înconjurat
de oameni învățați, specialiști, care împart cu el interesul suprem al
progresului colectiv. Totul depinde, însă, de „Fortuna”, „regizorul vieții”, idee
care exprimă neputința omului în fața tendințelor socio-politice ale vremurilor
în care trăiește.

În concluzie, „Istoria ieroglifică”, de Dimitrie Cantemir, este o scriere


complexă cu elemente caracteristice mai multor specii literare: eseul filosofic,
pamfletul politic, romanul alegoric și chiar fabula. În ciuda limbajului greoi și
a lecturii dificile, cunoașterea lucrării lui Cantemir este foarte importantă.
Textul este considerat de către George Călinescu drept singura operă viabilă în
limba română, în vremea conceperii sale.