Istoria ieroglifică

Dimitrie Cantemir

Istoria ieroglifică, operă elaborată de Dimitrie Cantemir între anii 1703-1705, este un roman
alegoric, un pamflet politic, o fabulă şi un eseu filozofic, fiind printre puţinele opere scrise în limba
română în care cărturarul moldovean înfățișează conflictul dintre el și fratele său Antioh Cantemir, pe de
o parte, și domnul Țării Românești Constantin Brâncoveanu – susținut de boieri, protectori de pe lângă
Înalta Poartă – și domnul Moldovei Mihai Racoviță, pe de alta. Istoria ieroglifică poate fi înțeleasă doar
cunoscând cheia („scara”). Opera îmbină, aşadar, mai multe specii şi genuri literare, precum şi o gamă
largă a modalităţilor de expunere, cum ar fi: naraţiunea, monologul artistic, proza lirică, fraza rimată în
interiorul textului, descrierea etc.
Deşi greoaie la lectură, din cauza frazei latineşti care-i era atât de familiară autorului, opera are o
importanţă deosebită, fiind considerată de către George Călinescu singura operă literară viabilă din perioada
veche.
Tema o constituie conflictul dintre Brâncoveni şi Cantemireşti pentru ocuparea tronului Moldovei
de către Mihail Racoviţă, o rudă a domnitorului din Ţara Românească, în defavoarea fraţilor Cantemir.
Conflictul s-a manifestat între anii 1688-1705 şi este prezentat sub forma alegoriei luptei dintre Ţara
Păsărilor şi Ţara Patrupedelor, vreme de 17 ani.
Titlul este o metaforă, sugerând istoria secretă a unui conflict prelungit între Moldova şi Ţara
Românească privind ocuparea tronului din Moldova de către o rudă a lui Brâncoveanu, Cantemir
demascând astfel intrigile subterane ale politicii din acea vreme.
Structura operei este complicată şi complexă, având o alcătuire organizată şi explicită, Cantemir
urmărind înţelegerea în profunzime şi dezlegarea de către cititor a acestei istorii ascunse:
• Cuvântul pentru cititor include în titlu şi o urare, „Izvoditoriul (autorul) cititorului, sănătate”;
• „Scara numerelor şi cuvintelor străine, tâlcuri”, în care explică neologismele folosite în textul operei;
• Subiectul este alcătuit din 12 părţi;
• Ultimul capitol, Scara numerelor şi a cuvintelor ieroglifice, tâlcuri, dezvăluie (descifrează) numele
personalităţilor istorice simbolizate de păsările şi animalele prezente în roman, precum şi al celorlalte
„vieţuitoare” participante la conflict.

Subiectul operei
Bătălia pentru tronul Moldovei este imaginată ca un „divan”, o adunare oficială, la care participă
păsările şi dobitoacele, aflate într-o acerbă luptă pentru putere.
După mazilirea pentru a doua oară a lui Constantin Duca de la tronul Moldovei, Constantin
Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti, vrea să aşeze în scaunul moldovenesc pe Mihail Racoviţă, care
era sprijinit şi de turci. Duca fusese ginerele lui Brâncoveanu, de aceea domnitorul considera că are
dreptul să hotărască cine va fi descendentul acestuia la tronul Moldovei şi îl propune pe Mihail Racoviţă,
o altă rudă şi supus al domnului muntenesc. Această susţinere politică este însă în defavoarea fraţilor
Cantemir, anume a lui Antioh, care ar fi trebuit să urmeze în mod firesc pe scaunul Moldovei, ca
descendent al tatălui lor, fostul domnitor Constantin Cantemir.
Dimitrie Cantemir prezintă acest conflict printr-o alegorie criptică, imaginând Moldova ca împărăţia
animalelor, monarhia leului, iar Ţara Românească sub forma împărăţiei păsărilor, monarhia vulturului. Ţara
animalelor rămâne fără epitrop, prin înlăturarea Vidrei (Constantin Duca) şi divanul împărătesc se adună la sfat
pentru a-şi alege un alt conducător. La această adunare vin să participe şi păsările din vecinătate, al cărui epitrop
puternic, Corbul (Constantin Brâncoveanu), doreşte pe scaunul împărătesc pe Struţocămila (Mihail Racoviţă),
un personaj ridicol, ilogic şi himeric, deoarece el nu există în realitate, „categoriile loghicăi n-au cetit şi în
cărţile ştiinţei nu s-au zăbovit”.
Cu ajutorul împărăţiei peştilor (Imperiul Otoman), Corbul reuşeşte să instaleze pe tronul Ţării
patrupedelor pe Struţocămila şi-l arestează pe Inorog, un personaj fabulos ce-l întruchipează pe Dimitrie
Cantemir. Deşi se ascunsese în natura ocrotitoare, Inorogul este urmărit de păsări periculoase şi trădat de
Cameleon (Scarlat Ruset), iar jelania acestuia în ocnă este o autentică proză poetică, de factură populară,
incluzând şi un blestem cutremurător.
Cu sufletul îndurerat, părăsit de toţi, chiar şi de propriul său frate, care se dovedeşte avar şi nu vrea să-i
plătească răscumpărarea, („Ce sprijeneală i-au rămas? Niciuna! Ce prieteni să arată? Niciunul!”), Inorogul
invocă natura într-un blestem cu tentă populară, foarte impresionant: „Munţi crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri,
vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară. Lăcaşele
Inorogului, păşunele, gradinele, cernească-să, pălească, veştedzaşcă-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să
odrăslească, şi pre domnul lor cu jele, pre stăpânul lor negrele (bocitoarele), suspinând, tânguind, nencetat să
pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi!…”. De
remarcat aici, este fraza rimată, care amplifică suferinţa personajului.
Şoimul îl ajută pe Inorog să fie eliberat, mai ales că Struţocămila se dovedeşte un domnitor nepotrivit.
Ca urmare a instabilităţii politice din împărăţia peştilor, unde toţi se subordonează zeiţei Pleonexia (Lăcomia),
cei doi fraţi Cantemir reuşesc să ajungă la o înţelegere cu Corbul, care acceptă, în cele din urmă, ocuparea
tronului patrupedelor de către Antioh Cantemir (Filul), precum şi plata unei despăgubiri oferite Inorogului,
pentru toate suferinţele morale şi fizice îndurate.
În această operă, Cantemir realizează o imagine istorică a epocii, politică şi socială. Astfel, Imperiul
Otoman este un „templu al lăcomiei”, marii dregători sunt lipsiţi de scrupule, considerând mita un drept ce li se
cuvine, iar deasupra tuturor domină sultanul, în a cărui „hazna” se adună avuţiile jefuite de la ţările române.
Cantemir are şi o poziţie antiboierească, deoarece boierii formaseră o adevărată oligarhie care stabilea cursul
politicii şi determina alegerea domnitorilor.
 Boierimea este reprezentată de „jigănii” sau „paseri” de pradă, simbolizând astfel răutatea şi egoismul,
aviditate în strângerea averilor, fiind bucuroasă chiar de „vărsarea sângelui nevinovat”, dacă acest lucru era
necesar propriilor interese. Autorul, întristat de rapacitatea şi perfidia boierilor, exprimă un avertisment amar:
„Auziţi voi jigănii, nu atâta pre dinafară, precât pe dinlăuntru văpsite, ajunge-vă cât până acum şi până-ntr-atâta
monarhiile aţi amestecat şi toată şi mai nestinsă iască a vrăjbi între dânsele aţi aruncat: puneţi-vă hotar şi
ţenchiu (limită, sfârşit) răutăţilor voastre: părăsiţi-vă mai mult cleştele strâmbătăţii şi mâna lăcomiei a
alcătui…”.
Poporul este metaforizat prin „muşte”, Cantemir construind astfel primul personaj colectiv, atunci când
relatează răscoala din vremea lui Mihail Racoviţă, cauzată de crunta exploatare la care erau supuşi ţăranii,
cărora autorul le ia apărarea pentru că ei sunt gata „pentru slobozenie şi moşie cu cinste a muri, decât prin mulţi
vecii cu necinste a trăi, mai de folos şi mai de lăudat este”.
Suferinţele îndurate de masele ţărăneşti, lipsurile pe care le suportau din pricina lăcomiei boierilor îl
întristează pe Cantemir: „Undeva glas de bucurie sau viers de veselie nu se simţea, fără numai răget, muget,
obide, suspine, văietături şi olecăituri în toate părţile şi în toate colţurile să audzea”. Acolo unde legea nu este
respectată şi atâta timp cât numai bunul plac domneşte în Moldova, răscoalele apar ca o reacţie firească,
deoarece „unde pravila în silă şi tărie, iară nu în bună socoteală şi dreptate se sprijină, acolo nicio ascultare a
supuşilor trebuitoare nu este”.
Soluţia pe care Cantemir o propune îndreptarea tuturor relelor este aceea a instalării unei monarhii
absolute, imaginea unui’ monarh luminat, care respectă legile ţării, înconjurat de boieri patrioţi, de „capete
învăţate”, înţelepţi, lipsiţi de trufie, idee exprimată de „albine”, care-i reprezintă pe birnici (plătitori de biruri,
contribuabili).
Modalităţi artistice
Personajele Istoriei ieroglifice evoluează pe o imensă scenă imaginară, modalitate artistică folosită
pentru exprimarea unei critici atotcuprinzătoare a epocii. Actorii sunt păsări, dobitoace, jigănii, iar regizorul
vieţii este Fortuna, care rareori este bună, fiind de cele mai multe ori neprielnică.
Portretele sunt în general morale, referindu-se la etica personajului, ca acela al Nevăstuicii, care o
întruchipează pe Helgea, viitoarea soţie a lui Mihail Racoviţă. Femeie frumoasă, „cu negri şi mângâioşi ochi”,
are o viaţă desfrânată, fiind descrisă cu sarcasm de Cantemir, cu prilejul căsătoriei ei – din interes – cu bătrânul
Racoviţă. Alături de „nevasta ficioară, ficioară-nevastă”, Struţocămila (Mihail Racoviţă) este o apariţie
monstruoasă: „ghibul, gâtul, flocos pieptul, botioase genunchele, catalige picioarele, dânţoase fălcile, ciute
urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele cămilei”.
Acţiunile personajelor sunt exclusiv verbale, sub formă de polemici, tirade nesfârşite, monologuri, Lupul
fiind singurul care consideră că într-o lume stăpânită de ipocrizie şi minciună cea mai potrivită atitudine este
tăcerea, ca singură modalitate de a ilustra protestul.
 Pentru Cantemir scrisul este singura modalitate de a se afirma într-o lume în care domină abilitatea
politică, minciuna, lăcomia şi necinstea. Nobleţea sa intelectuală, setea de afirmare spirituală constituie
modalităţi ale revanşei pe care doreşte s-o aibă asupra numeroşilor duşmani şi asupra sorţii sale nedrepte.

Deşi de-a lungul vremurilor Istoria ieroglifică a fost socotită roman, pamflet politic, epopee, satiră
socială, carte de memorii, eseu, poem, spectacol cu măşti, ea nu poate fi încadrată într-o specie anumită, fiind
alcătuită în stil baroc, care, sub pretextul urii şi răzbunării, scoate în evidenţă ideile filozofice şi neliniştile lui
Cantemir despre condiţia omului în lume, fapt ce l-a determinat pe Lucian Blaga să-l numească „Inorogul alb”
al gândirii româneşti.