Istoria ieroglifică, operă elaborată de Dimitrie Cantemir între anii 1703-1705,

este un roman alegoric, un pamflet politic, o fabulă şi un eseu filozofic, fiind

printre puţinele opere scrise în limba română. Opera îmbină, aşadar, mai
multe specii şi genuri literare, precum şi o gamă largă a modalităţilor de
expunere, cum ar fi: naraţiunea, monologul artistic, proza lirică, fraza rimată în
interiorul textului, descrierea etc.

Deşi greoaie la lectură, din cauza frazei latineşti care-i era atât de familiară
autorului, opera are o importanţă deosebită, fiind considerată de către George
Călinescu singura operă literară viabilă din perioada veche.

Tema

Tema o constituie conflictul dintre Brâncoveni şi Cantemireşti pentru ocuparea

tronului Moldovei de către Mihail Racoviţă, o rudă a domnitorului din Ţara
Românească, în defavoarea fraţilor Cantemir. Conflictul s-a manifestat între
anii 1688-1705 şi este prezentat sub forma alegoriei luptei dintre Ţara
Păsărilor şi Ţara Patrupedelor, vreme de 17 ani.

Titlul

Titlul este o metaforă, sugerând istoria secretă a unui conflict prelungit între
Moldova şi Ţara Românească privind ocuparea tronului din Moldova de către
o rudă a lui Brâncoveanu, Cantemir demascând astfel intrigile subterane ale
politicii din acea vreme.

Structura operei

Structura operei este complicată şi complexă, având o alcătuire organizată şi

explicită, Cantemir urmărind înţelegerea în profunzime şi dezlegarea de către
cititor a acestei istorii ascunse:

• Cuvântul pentru cititor include în titlu şi o urare, „Izvoditoriul (autorul)

cititorului, sănătate”;

• „Scara numerelor şi cuvintelor străine, tâlcuri”, în care explică neologismele

folosite în textul operei;

• Subiectul este alcătuit din 12 părţi;

• Ultimul capitol, Scara numerelor şi a cuvintelor ieroglifice, tâlcuri, dezvăluie

(descifrează) numele personalităţilor istorice simbolizate de păsările şi
animalele prezente în roman, precum şi al celorlalte „vieţuitoare” participante
la conflict.

Subiectul operei

Bătălia pentru tronul Moldovei este imaginată ca un „divan”, o adunare

oficială, la care participă păsările şi dobitoacele, aflate într-o acerbă luptă
pentru putere.

• Dimitrie Cantemir

După mazilirea pentru a doua oară a lui Constantin Duca de la tronul

Moldovei, Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti, vrea să aşeze
în scaunul moldovenesc pe Mihail Racoviţă, care era sprijinit şi de turci. Duca
fusese ginerele lui Brâncoveanu, de aceea domnitorul considera că are
dreptul să hotărască cine va fi descendentul acestuia la tronul Moldovei şi îl
propune pe Mihail Racoviţă, o altă rudă şi supus al domnului muntenesc.
Această susţinere politică este însă în defavoarea fraţilor Cantemir, anume a
lui Antioh, care ar fi trebuit să urmeze în mod firesc pe scaunul Moldovei, ca
descendent al tatălui lor, fostul domnitor Constantin Cantemir.

Dimitrie Cantemir prezintă acest conflict printr-o alegorie criptică, imaginând

Moldova ca împărăţia animalelor, monarhia leului, iar Ţara Românească sub
forma împărăţiei păsărilor, monarhia vulturului. Ţara animalelor rămâne fără
epitrop, prin înlăturarea Vidrei (Constantin Duca) şi divanul împărătesc se
adună la sfat pentru a-şi alege un alt conducător. La această adunare vin să
participe şi păsările din vecinătate, al cărui epitrop puternic, Corbul
(Constantin Brâncoveanu), doreşte pe scaunul împărătesc pe Struţocămila
(Mihail Racoviţă), un personaj ridicol, ilogic şi himeric, deoarece el nu există în
realitate, „categoriile loghicăi n-au cetit şi în cărţile ştiinţei nu s-au zăbovit”.

Cu ajutorul împărăţiei peştilor (Imperiul Otoman), Corbul reuşeşte să instaleze

pe tronul Ţării patrupedelor pe Struţocămila şi-l arestează pe Inorog, un
personaj fabulos ce-l întruchipează pe Dimitrie Cantemir. Deşi se ascunsese
în natura ocrotitoare, Inorogul este urmărit de păsări periculoase şi trădat de
Cameleon (Scarlat Ruset), iar jelania acestuia în ocnă este o autentică proză
poetică, de factură populară, incluzând şi un blestem cutremurător.

Cu sufletul îndurerat, părăsit de toţi, chiar şi de propriul său frate, care se

dovedeşte avar şi nu vrea să-i plătească răscumpărarea, („Ce sprijeneală i-au
rămas? Niciuna! Ce prieteni să arată? Niciunul!”), Inorogul invocă natura într-
un blestem cu tentă populară, foarte impresionant: „Munţi crăpaţi, copaci, vă
despicaţi, pietri, vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu
izvoară, munţii puhoaie pogoară. Lăcaşele Inorogului, păşunele, gradinele,
cernească-să, pălească, veştedzaşcă-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici
să odrăslească, şi pre domnul lor cu jele, pre stăpânul lor negrele
(bocitoarele), suspinând, tânguind, nencetat să pomenească. Ochiuri de
cucoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi!…”.
De remarcat aici, este fraza rimată, care amplifică suferinţa personajului.

Şoimul îl ajută pe Inorog să fie eliberat, mai ales că Struţocămila se

dovedeşte un domnitor nepotrivit. Ca urmare a instabilităţii politice din
împărăţia peştilor, unde toţi se subordonează zeiţei Pleonexia (Lăcomia), cei
doi fraţi Cantemir reuşesc să ajungă la o înţelegere cu Corbul, care acceptă,
în cele din urmă, ocuparea tronului patrupedelor de către Antioh Cantemir
(Filul), precum şi plata unei despăgubiri oferite Inorogului, pentru toate
suferinţele morale şi fizice îndurate.

În această operă, Cantemir realizează o imagine istorică a epocii, politică şi

socială. Astfel, Imperiul Otoman este un „templu al lăcomiei”, marii dregători
sunt lipsiţi de scrupule, considerând mita un drept ce li se cuvine, iar deasupra
tuturor domină sultanul, în a cărui „hazna” se adună avuţiile jefuite de la ţările
române. Cantemir are şi o poziţie antiboierească, deoarece boierii formaseră
o adevărată oligarhie care stabilea cursul politicii şi determina alegerea
domnitorilor.

Boierimea este reprezentată de „jigănii” sau „paseri” de pradă, simbolizând

astfel răutatea şi egoismul, aviditate în strângerea averilor, fiind bucuroasă
chiar de „vărsarea sângelui nevinovat”, dacă acest lucru era necesar propriilor
interese. Autorul, întristat de rapacitatea şi perfidia boierilor, exprimă un
avertisment amar: „Auziţi voi jigănii, nu atâta pre dinafară, precât pe dinlăuntru
văpsite, ajunge-vă cât până acum şi până-ntr-atâta monarhiile aţi amestecat şi
toată şi mai nestinsă iască a vrăjbi între dânsele aţi aruncat: puneţi-vă hotar şi
ţenchiu (limită, sfârşit) răutăţilor voastre: părăsiţi-vă mai mult cleştele
strâmbătăţii şi mâna lăcomiei a alcătui…”.

Poporul este metaforizat prin „muşte”, Cantemir construind astfel primul

personaj colectiv, atunci când relatează răscoala din vremea lui Mihail
Racoviţă, cauzată de crunta exploatare la care erau supuşi ţăranii, cărora
autorul le ia apărarea pentru că ei sunt gata „pentru slobozenie şi moşie cu
cinste a muri, decât prin mulţi vecii cu necinste a trăi, mai de folos şi mai de
lăudat este”.
Suferinţele îndurate de masele ţărăneşti, lipsurile pe care le suportau din
pricina lăcomiei boierilor îl întristează pe Cantemir: „Undeva glas de bucurie
sau viers de veselie nu se simţea, fără numai răget, muget, obide, suspine,
văietături şi olecăituri în toate părţile şi în toate colţurile să audzea”. Acolo
unde legea nu este respectată şi atâta timp cât numai bunul plac domneşte în
Moldova, răscoalele apar ca o reacţie firească, deoarece „unde pravila în silă
şi tărie, iară nu în bună socoteală şi dreptate se sprijină, acolo nicio ascultare
a supuşilor trebuitoare nu este”.

Soluţia pe care Cantemir o propune îndreptarea tuturor relelor este aceea a

instalării unei monarhii absolute, imaginea unui’ monarh luminat, care
respectă legile ţării, înconjurat de boieri patrioţi, de „capete învăţate”, înţelepţi,
lipsiţi de trufie, idee exprimată de „albine”, care-i reprezintă pe birnici (plătitori
de biruri, contribuabili).

Modalităţi artistice

Personajele Istoriei ieroglifice evoluează pe o imensă scenă imaginară,

modalitate artistică folosită pentru exprimarea unei critici atotcuprinzătoare a
epocii. Actorii sunt păsări, dobitoace, jigănii, iar regizorul vieţii este Fortuna,
care rareori este bună, fiind de cele mai multe ori neprielnică.

Portretele sunt în general morale, referindu-se la etica personajului, ca acela

al Nevăstuicii, care o întruchipează pe Helgea, viitoarea soţie a lui Mihail
Racoviţă. Femeie frumoasă, „cu negri şi mângâioşi ochi”, are o viaţă
desfrânată, fiind descrisă cu sarcasm de Cantemir, cu prilejul căsătoriei ei –
din interes – cu bătrânul Racoviţă. Alături de „nevasta ficioară, ficioară-
nevastă”, Struţocămila (Mihail Racoviţă) este o apariţie monstruoasă: „ghibul,
gâtul, flocos pieptul, botioase genunchele, catalige picioarele, dânţoase
fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase
copitele cămilei”.

Acţiunile personajelor sunt exclusiv verbale, sub formă de polemici, tirade

nesfârşite, monologuri, Lupul fiind singurul care consideră că într-o lume
stăpânită de ipocrizie şi minciună cea mai potrivită atitudine este tăcerea, ca
singură modalitate de a ilustra protestul.

Pentru Cantemir scrisul este singura modalitate de a se afirma într-o lume în

care domină abilitatea politică, minciuna, lăcomia şi necinstea. Nobleţea sa
intelectuală, setea de afirmare spirituală constituie modalităţi ale revanşei pe
care doreşte s-o aibă asupra numeroşilor duşmani şi asupra sorţii sale
nedrepte.

Deşi de-a lungul vremurilor Istoria ieroglifică a fost socotită roman, pamflet

politic, epopee, satiră socială, carte de memorii, eseu, poem, spectacol cu
măşti, ea nu poate fi încadrată într-o specie anumită, fiind alcătuită în stil
baroc, care, sub pretextul urii şi răzbunării, scoate în evidenţă ideile filozofice
şi neliniştile lui Cantemir despre condiţia omului în lume, fapt ce l-a determinat
pe Lucian Blaga să-l numească „Inorogul alb” al gândirii româneşti.