Comentariu: Mihail Eminescu — Scrisoarea III

a) Tema este exaltarea trecutului glorios şi critica prezentului decăzut, adică o abordare în perspectivă
romantică a temei istoriei.
Ideea este că adevăratul patriotism se exprimă prin lupta pentru apărarea fiinţei naţionale, prin
afirmarea conştiinţei naţionale.
Compoziţia este romantică, fiindcă se bazează pe o antiteză, însă este alcătuită din patru tablouri, după
un model clasicist.
Primul tablou este format din mai multe secvenţe.
Secvenţa întâi este visul unui sultan, care vede cum luna se coboară sub forma de fecioară şi-i propune
o însoţire simbolică:
— „Las’ să leg a mea viaţă de a ta … în braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o …” sEste o împlinire a unui destin prestabilit, care nu
poate fi schimbat:
„Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.” Sensul acestei însoţiri este apariţia şi expansiunea
islamismului, aşa cum este sugerat în cel de al doilea vis prin simbolul arborelui, aşa cum şi
creştinismul este simbolizat prin arborele ieşit din lesei, Mlădiţa cea Sfântă, Domnul Iisus Hristos:
„Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte.”
Umbra arborelui se întinde peste Europa, Asia şi Africa. In frunzişul său se auzeau strigăte de bătălie,
invocarea lui Allah şi frunzele se îndoaie deasupra „Romeinouă”, adică a Bizanţului. Trezit din somn,
sultanul o vede pe frumoasa Malcatun, atribuie acest vis prorocului islamic Mahomet şi îl interpretează
ca prevestind expansiunea Imperiului Otoman. Visul devine realitate şi armatele turceşti ajung la
Dunăre.
Al doilea tablou este al bătăliei de la Rovine, dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid. Poetul imaginează un
dialog între cei doi conducători militari. Baiazid este orgolios, violent, lăudăros şi evocă victoriile sale
asupra armatelor Europei. Pentru a-şi satisface acest orgoliu, nu a pregetat să provoace moartea a sute
de mii de oameni. Mircea reprezintă poporul român, este calm, curajos, respectă legea ospitalităţii, este
demn, patriot: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă,
Baiazid!”. Mesajul concentrat în aceste versuri este patriotic, afectiv şi deci romantic.
Momentul luptei este plin de mişcare şi ilustrează parcă ideile lui Titu Maiorescu din condiţia ideală a
poeziei. Pentru a sugera mişcarea ideilor poetice, a violenţei luptei, el foloseşte multe verbe, metafore,
simboluri, comparaţii, hiperbole, repetiţii, epitete, realizând un text dens, de o mare forţă expresivă,
tocmai pentru a arăta forţa sentimentului de dragoste faţă de ţară a străbunilor.
Tabloul următor este al taberei române de după bătălie, unde unul din „Fiii falnicului
Domn”scrie „o carte”, adică o scrisoare, în stil popular: „S-o trimită dragei safe, de la Argeş mai
departe”.
În partea a doua avem o satiră virulentă la adresa societăţii contemporane, în centrul căreia stă
demagogul politic — liberalul — ca prototip al arivistului: „ Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără
cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom, un isvor de
şiretlicuri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri.” Se poate face o paralelă la ariviştii lui
I.L.Caragiale, din piesa O scrisoare pierdută, fie la Caţavencu, fie la Agamiţă Dandanache „grecotei
cu nas subţire”, pocitura cu „bulbucaţii ochi de broască”. Demagogia patriotardă a parlamentarilor
corupţi: „Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!”, ca să legifereze abuzul: „Ne fac legi şi ne
pun biruri, ne vorbesc filosofie,”este de-o actualitate evidentă, fiindcă „…fonfii şi flecarii, găgăuţii şi
guşaţii, /Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”.
Soluţia din final este romantică. Poetul îl cheamă pe Vlad Ţepeş să-i adune pe aceşti arivişti corupţi,
venali, ipocriţi, mincinoşi, trădători„în două temniţi large”, ca să încapă toţi şi să le dea foc.
b) Scrisoarea III este o sinteză de romantism, realism şi clasicism. Caracterul romantic este exprimat
prin temă, prin compoziţie, prin structura excepţională a eroilor Mircea şi Baiazid, prin împrejurarea
excepţională a luptei de la Rovine, prin structura
afectivă a eroilor (Mircea — patriotism, Baiazid — ură), prin versificaţia populară a scrisorii fiului de
domn, prin folosirea antitezei, prin evaziunea în vis, prefigurând evoluţia islamismului, prin evaziunea
poetului în trecutul istoric, când realitatea Războiului de Independenţă era tot atât de eroică.
Caracterul realist constă în faptul că tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din realitatea social-
istorică, în spiritul critic, ceea ce 1-a determinat pe criticul Garabet Ibrăileanu să-1 considere pe Mihail
Eminescu o culme a spiritului critic în Moldova (Garabet IbrăileanuSpiritul critic în cultura
românească), comparându-1 cu I.L.Caragiale.
Elementele clasiciste sunt reprezentate de valoarea general-umană a eroilor (Mircea este patriotul,
Baiazid — cuceritorul, demagogul — arivistul), care au valoare de prototipuri. Satira este o specie
clasicistă, ca şi scrisoarea. Apoi eroii sunt luaţi din viaţa claselor dominante, iar stilul folosit de Mihail
Eminescu este înalt, aşa cum remarca Titu Maiorescu. Textul are un scop moralizator, deci clasicist.
c) Scrisoarea III este un model al stilului eminescian, care se caracterizează prin claritate, acurateţe,
concizie, conceptualizare, funcţionalitatea figurilor de stil, expresivitate, modele creative romantice,
sintagme-modul, adică unice, cuvinte-modul care au sensuri noi, muzicalitate, rime rare, aliteraţii,
asonante, repetiţii, interogaţii retorice, dialoguri.
Cel mai încărcat de podoabe stilistice este fragmentul bătăliei de la Rovine, unde avem o adevărată
tornadă de mijloace artistice:
- epitete: „poala… verde”, „capete pletoase”, „negruluipământ”, „caii sălbateci”, „flamura verde”,
„zid înalt”, „mare turburată”.
- comparaţii: „ca nouri de aramă”, „ca ropotul de grindeni” „ca vijelia” „ca şi crivăţul şi gerul”,
„ca un zid”, „ca potop”, „ca o mare”. -metafore: „călăreţii… roiesd\ „după un semn”, „nouri de
aramă”, „săgeţile în valuri … se toarnă”, „grindin-oţelită”, „large uliţi”.
- hiperbole: „câtă frunză câtă iarbă”, „înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi’.
- metonimii: „codrul clocoti… de arme şi de bucium”, „coifuri lucitoare ies”, „pe copite iau în fugă
faţa negrului pământ”, „lănci scânteie”, „arcuri se întind”, „urlă câmpul”, „şi de tropot şi de
strigăt”, „umbra morţii se întinde”, „se clatină … şiruri”, „săgeţile … şuieră”, „se năruie tot cerul”,
„calcă totul în picioare”, „durduind soseau călării”, „se-mprăştie a duşmanilor şiraguri”, „veneau a
ţării steaguri”, „păgânitătea e ca pleava vânturată”, „orizonu-ntunecându-l vin săgeţi”.
- repetiţii: „care vine, vine, vine”, „tot mai mare şi mai mare”.
- simboluri: „flamura verde”, „a ţării steaguri”, „ după un semn”.
- aliteraţii: „codrul clocoti”, „vâjâind ca vijelia”, „plesnetul de ploaie”. Preponderenţa metonimiilor,
a rimelor rare, a ritmurilor alternante, a metaforelor, care dau relief ideilor, exprimă, de fapt, vigoarea
spiritului eminescian. Ritmul cristalizează ideea poetică, de aceea continua alternanţă şi marea
varietate a ritmurilor utilizate de Eminescu dau conturul timbrului unic, care, aşa cum arăta Garabet
Ibrăileanu, este o trăsătură fundamentală a originalităţii actului de creaţie.
Prin spiritul critic, prin structura narativă, prin prototipurile create, Scrisoarea III poate fi interpretată
şi ca un poem de factură realistă.