Apartenenţa operei la genul epic, specia literară poem eroic

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, a fost începută încă din anii 1872-1873 şi a avut mai multe
variante de creaţie până la forma definitivă, care a fost publicată abia în mai 1881. Poemul este,
aşadar, rodul unei îndelungi perioade de elaborare şi se înscrie în seria celor cinci Scrisori, care au
ca temă condiţia omului de geniu în raport cu timpul şi societatea meschină, incapabilă să aprecieze
valorile spirituale. Dacă în Scrisoarea I şi Scrisoarea II geniul este întruchipat de savant, respectiv
de artist, în Scrisoarea III geniul este omul politic, reliefat prin antiteză: patriotul şi viteazul Mircea
cel Bătrân în opoziţie cu politicianul patriotard şi nedemn.

Pasionat de istoria naţională, Mihai Eminescu nota într-un manuscris: „Trecutul e în mine şi eu sunt
în trecut, / Precum trăieşte cerul în marea ce-l respiră”. Dragostea constantă pentru neamul
românesc, pentru trecutul zbuciumat al acestui popor vitregit este mărturisită de poetul naţional într-
o scrisoare adresată lui George Panu şi publicată de acesta în volumul Amintiri de la Junimea: [...]
în lumea aceasta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot este
un şir neîntrerupt de martiri”.
Tema
Tema poemului este istorică, poetul punând într-o antiteză severă simbolul conducătorului iubitor de
neam şi ţară, întruchipat de Mircea cel Bătrân şi politicianul contemporan cu Eminescu, perfid şi
preocupat numai de interese mărunte. Opoziţia dintre trecutul glorios şi prezentul decăzut este
sugestiv exprimată în versurile cu care începe ultimul tablou al poemului: „De-aşa vremi se-
nvredniciră cronicarii şi rapsozii; / Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...”.

Poemul Scrisoarea III este foarte amplu, fiind construit din două părţi: prima (194 de versuri) evocă
în ritm de odă şi pe parcursul a patru tablouri momente sugestive pentru eroismul şi patriotismul
românesc din glorioasa istorie naţională şi partea a doua (88 de versuri), care este un pamflet
virulent la adresa politicienilor contemporani, asupra cărora se revarsă sarcasmul şi invectiva
eminesciană.
Tabloul al treilea din cadrul părţii întâi descrie lupta de la Rovine dintre moldoveni, în fruntea cărora
se află Mircea cel Bătrân şi turci, conduşi de sultanul Baiazid. Construcţia panoramică a tabloului de
luptă are valenţe cinematografice, dinamismul, repeziciunea mişcării alternează cu efectele auditive
amplificate la nivel cosmic, tehnică definitorie pentru arta eminesciană.

Descrierea bătăliei
Descrierea bătăliei începe cu o imagine auditivă impresionantă, construită crescendo din
substantive acustice: „freamăt”, „zbucium”, „zgomot”, „arme”, „bucium”. Imaginea vizuală înfăţişează
miile de oşteni moldoveni, caracterizaţi succint prin epitete metaforice: „mii de capete pletoase”, „mii
de coifuri lucitoare”. Mişcarea (imagine motorie) are valenţă cinematografică şi ocupă locul central
al bătăliei. Dinamismul este realizat printr-o aglomerare de verbe cu mare putere de sugestie pentru
viteza cu care se desfăşoară lupta: „împlu”, „roiesc”, „iau în fugă”, „bat în scări”, „ridică”, „soseau”,
„scânteie”, „vin”, „se întinde”, „se clatină”, „cădeau”, „se răstoarnă”.
Alternarea permanentă a imaginilor auditive şi vizuale cu cele motorii amplifică dramatismul şi
încrâncenarea ostaşilor pe câmpul de bătaie: „codrul clocoti de zgomot”, „călăreţii împlu câmpul”,
„arcuri se întind îh vânt”. Aliteraţiile „vâjâind ca vijelia”, „plesnetul de ploaie”, verbele auditive „urlă”,
„striga”, „şuieră” şi substantivele sonore „tropot”, „strigăt” completează tumultul şi tensiunea luptei.
Armata otomană este „cuprinsă de pieire şi în faţă şi în coaste”, „cad asabii”, „cădeau pedeştrii”,
„caii se răstoarnă” turcii fug înspăimântaţi şi „li se pare că se năruie tot cerul...”.
Vitejia lui Mircea cel Bătrân are putere de exemplu pentru ostaşii săi: „Mircea însuşi mână-n luptă
vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”. Voievodul deţine arta organizării şi
conducerii acţiunilor de luptă, idee susţinută prin repetiţia verbului „vine” şi hiperbola „vijelia-
ngrozitoare”. Călăreţii moldoveni „trec rupându-şi large uliţi” printre „cetele păgâne”, pe care le
risipesc, iar victoria moldovenilor este marcată de steagurile ţării, care vin „biruitoare”.

Prin comparaţia hiperbolizată „ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată” se accentuează victoria
armatei lui Mircea asupra puhoiului turcesc, a cărui înfrângere este exprimată prin comparaţia „e ca
pleava vânturată”. Eroismul românilor este comparabil doar cu forţele dezlănţuite ale naturii, iar
alungarea turcilor dincolo de Dunăre instalează în Moldova mândria patriotică a victoriei: „Acea
grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, / Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”.

Expresivitatea limbajului poetic

Expresivitatea limbajului poetic se distinge prin folosirea arhaismelor fonetice - „împlu”, „nouri”,
„grindeni” - şi lexicale - „coifuri”, „lănci”, „asabi”, „arcuri”, „pedeştri”, numind termeni militari specifici
acelei perioade istorice, întregul fragment se particularizează în cadrul poemului prin dinamismul
verbelor de mişcare, prin puterea de vizualizare a frontului şi prin vuietul bătăliei, toate aceste
imagini fiind alcătuite din figuri de stil cu mare forţă de sugestie: metafore, comparaţii, epitete,
aliteraţii, repetiţii.

Prozodia
Prozodia se defineşte prin ritmul de odă al acestui fragment, măsura versurilor fiind de 16-17 silabe.
Rima este împerecheată şi adesea surprinzătoare prin licenţele poetice: „grindeni / pretutindeni”,
„suliţi / large uliţi”.

Constantin Noica aprecia că Mihai Eminescu este „un om complet” al spiritualităţii naţionale şi
afirma că opera lui trebuie străbătută în întregime pentru a ajunge la adevărul „că te afli în faţa
omului deplin al culturii româneşti”.