„„„„„„„„ Importanta marilor cronicari romani

1. 1. Importanta marilor cronicari moldoveni Cronicarii au avut o mare importanta

istorica, scrierile lor fiind surse extraordinarepentru aflarea trecutului romanilor.
Grigore Ureche, in “Letopisetul Tarii Moldovei” infatiseaza evolutia tarii de la
DragosVoda si viata domnitorilor, pana la Aron Voda. Cronica lui Ureche, ca si alte
cronici, a ajuns la noi alterata de interpolariile unorcopisti, dintre care cei mai
importanti au fost Simion Dascalul, Axinte Uricariul si MihailCalugarul, in urma lor
rezultand aproximativ 42 de copii. Intr-una din aceste copii, cea a letopisetului lui
Miron Costin, acesta elogiaza actiunealui Ureche, dar ii sanctioneaza pe Simion
Dascalul si pe Axinte Uricariul, ale caror‘adaosaturi’ sunt ‘ocari’, ‘basme’ de care
trebuie sa se ia seama. Ureche a prelucrat cronicile slavone si romanesti, completand
in special domnia luiStefan cel Mare. Din acesta cauza, fagmentul ce reda epoca
domniei acestuia este cel maiintins, el cuprinzand o treime din intraga cronica. Ureche
ofera aici modelul unei epoci deglorie a Moldovei. Epoca lui Stefan cel Mare este
epoca eroica povestita lumii neeroicecontemporane – cronica transformandu-se astfel
intr-o povestire digresiva. Letopisetul Tarii Moldovei este prima cronica scrisa cu
intentii artistice, in care autorulda dovada de talent de povestitor si de portretist. Stilul
sau este sententios, dese ori vioi siabundant in proverbe, zicatori si expresii populare.
In opera lui se pot intalni, deasemenea, interogatia si exclamatia retorica. Grigore
Ureche inaugureaza forma simpla anaratiunii istorice; el exprima necesitatea cartii de
istorie in limba romana si despreromani. Constiinta acoperiri acestei lacune istorice il
indeamna sa-si asume rolul de primscriitor al unei cronici moldovenesti in limba tarii.
El este reprezentant al umanismuluiromansesc, orientat de ideea latinitatii originale. El
inventeaza scoala cronicarilormoldoveni si epica istoriei in limba romana. Prin opera
sa, cronicarul a oferit subiecte unor mari scriitori ce aveau sa-i urmeze:Costache
Negruzii va scrie “Alexandru Lapusneanu”, Vasile Alecsandri – “DespotVoda”, Barbu
Stefanescu Delavrancea – binecunoscutele “Trilogia Moldovei”, si “Apusde soare”, iar
marele Mihail Sadoveanu va uimi cu “Fratii Jderi”, “Soimii”, “NicoaraPotcoava” si
altele. Ureche a adus in prim plan viziunea moralistica (prin care spunea ca istoria
educa, nunumai informeaza despre trecut). De asemenea, el utilizeaza tiparul narativ
organizat penucleie, iar in opera lui, fiecare paragraf poarta un titlu ce anunta
contintul, si acesteparagrafe se centreaza in jurul unui eveniment sau a unei persone
istorice. Povestirea serealizeaza la personana a III-a. Se distinge, de asemenea,
verosimilitatea, deoarece operanu este fictiva, ci in ea se configureaza adevarul si
cunoasterea. Letopisetul nu este oistorie traita, ci una evocata. In ansamblu, cronica
are aspectul unei povestiri in tipmozaicat. Naratiunile lui Grigore Ureche, la fel ca si
cele ale lui Ion Neculce urmeaza modelulpopular, cu fraze scurte dominand
coordonarea si respectand si topica partilor depropozitie, cu epitetele si comparatiile
de factura populara. Grigore Ureche a intemeiatgenul naratiunii simple de factura
istorica. Textul sau atinge ceea ce numea EugenSimion naratiunea pura, prin precizie,
linearitate si vigoarea relatarii. El stie ca istoriatrebuie sa exprime fapte. Un spatiu
intins este acordat domniei lui Stefan cel Mare, dupa
2. 2. cum am mai precizat anterior, in momentele cele mai importante: cucerirea Chiliei
si aCetatii Albe, disputele cu Radu Voda, Lupta de la Razboieni – Podul Inalt,
ridicareamanastirii Putna, conflictul cu regele polon Albert, lucrarea Pocutia.
Caracterulmoralizator al naratiunii este dovedit de autor prin atitudinea luata impotriva
abuzurilor sicrimelor savarsite de unii monarhi fara discernamant. Portretele lui
Grigore Ureche sunt clasice, anunta trasaturile fizice, apoi pe cele moralesi faptele
care le justifica pe cele din urma. Cel mai reusit portret este al lui Stefan celMare, care
isi dovedeste clasicismul prin impulsivitate, capacitatatile morale, harnicia siagerimea,
arta militara, vitejia fara seaman, capacitatea de jertfa si perseverenta in lupta,faptul ca
se incredea in victorie. In ceea ce priveste dialogul, la Grigore Ureche sunt cunoscute
dialogurile dintre PetruRares ce se intorcea de la pescuit, si boierii care l-au
intampinat, ca mostenitor altronului, sau dialogul lui Alexandru Lapusneanu si cei
patru boieri. “De neamul moldovenilor”, de Miron Costin, este conceputa in stil
umanist ca o operade sinteza istorica si geografica in care se incadreaza etnogeneza
romana (istoriapoporului roman). In sprijinul idei originii romane, el aduce (dupa
argumentele filosoficeale lui Ureche) si argumente arheologice (valul lui Traian,
inscriptii pe piarta, cetativechi, monede, Columna lui Traian), etnografice (port,
ceremonia ospatului, ainmormantarii, similare cu cele ale romanilor) si argumente
folclorice. Daca GrigoreUreche avusese ca sursa de inspiratie Letopisetul lui Eustratie
Dragos, Miron Costin nuare drept sursa decat propria memorie si surse externe pe care
le enumera la inceputulcronicii. Scrierea cuprinde sapte capitole in care Miron Costin
impleteste date referitoarela Italia si la Imperiul Roman cu cele privind situatia Daciei
in momentul cuceririi ei decatre Traian, astfel incat sa rezulte geneza poporului roman
din contopirea dacilor curomanii. Cartea este o scriere privitoare la originile lumii
izvorata din durerea inimii si dindorinta de a nu-si lasa neamul cu mare ocara, infundat
de basmele interpolatorilor luiUreche sau ale altor rau voitori. Este dorinta patriotului
de a nu lasa istoria tarii lacheremul unor neaveniti care murdaresc imaginea acestui
neam viteaz. Primul capitol al scrierii,“De Italia”, reprezinta o lucrare geografica si
etnografica aItaliei. In acest capitol, autorul isi asuma rolul de martor, el povestind sub
forma unuimemorandum, ca si cand ar fi vizitat acele locrui. In al doilea capitol,
“Pentru imparatiaRamului”, prin valorificarea legaturilor privitoare la intemeierea
Romei se vorbestedespre formarea Imperiului roman si despre expansiunea lui. Al
treilea capitol, “DeDachia”, infatisaza Dacia, patria stramosilor nostri, iar al patrulea
capitol prezentandcuceriea si colonizarea Daciei de catre Traian si expansiunea
romanilor in Asia si Africa.In urmatorul capitol se argumenteaza originea romana a
poporului roman pe bazadovezilor arheologice, iar in al saselea se aduc si argumente
filologice si etnografice.Ultimul capitol incearca sa completeze rastimpul dintre
colonizarea Daciei si intemeiereaMoldovei. Scopurile pe care acest text le urmareste
sunt, in primul rand, stabilireaimprejurarilor istorice care au determinat nasterea
poporului roman, si demonstrarealatinitatii acestuia. “Biruit-au gandul” reprezinta o
fraza emblematica ce reda spiritul celor dedicatiinfloririi culturale nationale. Miron
Costin are o atitudine plina de consideratie fata deGrigore Ureche, recunoscandu-i
meritele si patriotismul. El combate falsurile celor doiinterpolatori si face elogiul
cartii, relevand importanta scrisului. Autorul reprezinta un
3. 3. moment esential in evolutia naratiunii istorice romanesti, din care se va naste
romanulistoric sadovenian “Nunta domnitei Ruxandra”. Din traducerea costiniana se
naste si tipul de povestitor meditativ din opera luiSadoveanu. Din punct de vedere
artistic la Miron Costin se deosebeste un patriotism delatura psihologica, spre
deosebire de Ion Neculce, care se axeaza pe portretul anecdotic. Cu o scriere mai
dificila si mai culta decat cea a lui Grigore Ureche, Miron Costinfoloseste sintaxa si
topica limbii latine, motiv pentru care frazele sale sunt mai greoaie. Miron Costin
reprezinta naratiunea istorica de tip anecdotic, dusa mai tarziu la apogeude Ion
Neculce. Costin este primul nostru narator meditativ. Spre deosebire de Ureche,scrisul
lui nu mai este spontan si trece printr-un proces semnificativ; acest process
serealizeaza si pe linia constructiei personajelor. Dincolo de insiruirea de
evenimente,cronicarul lasa loc analizei psihologice si framantarilor interioare. Miron
Costin realizeaza mici biografii de-a lungul carora se urmareste
metamorfozapersonajelor. Spre exemplu, evolutia lui Tomsa Stefan pe parcursul celor
doua domnii: lainceput este un domn crud si sangeros, pentru ca “la a doua domnie cu
multu schimbatuintr-altu chip dupa patima ce-i venise si lui la cap.” Daca Ureche
povestea detasat, Costintraieste istoria la modul dramatic, destinul tragic al omului
supus unei forte implacabilefiind tema lui predilecta. Avand o structura flexibila, el
este singurul cronicar care-si indreapta atentia asupradestinului fiintei umane, tema ce
asigura unitatea operei sale. Textul costinian esteimpregnat de maxime, proverbe,
cugetari ce puncteaza o anume situatie sau un caracteranticipativ. Costin este
preocupat nu numai de destinul hotaritor, ci si nestatornicialucrurilor omenesti. “Iara
nu sunt vremurile subt carma omului, ce bietul omul subtvremi.” Portretele lui Miron
Costin sunt lapidare: anunta trasatura dominanta de caracter.Dialogul este
predominant doarece personajul care are replica se caracterizeaza prin ceeace spune.
Portretele sale nu sunt nuantate, fiecare personaj reprezentand un tip uman:Gasper
Gratiani este strainul care domina tara, Barnovski este nevinovatul sacrificat,Vasile
Lupu este ambitiosul fara margini, iar Gheorghe Stefan este omul instruit,inteleptul. In
concluzie, pe Miron Costin nu-l intereseaza portretele fizice, el axandu-sepe cele
morale. Nicolae Manolescu remarca in “Istoria critica a literaturii romane” ca Miron
Costineste un reprezentant al Barocului romanesc care realizeaza pentru prima data o
opera ceeste expresia unei noi constiinte tragice, ce o inlocuieste pe cea senina clasica.
Este celcare descopera moartea ca tema literara. Prin Costin se pregateste terenul
aparitieiromantismului. Ion Neculce ii continua pe ceilalti cronicari in atitudinea
memorialistica fata de istorie.Opera populara confera autenticitate, iar preocuparea
pentru istorie este mai mare inletopiset, caci el povesteste evenimentele. Oralitatea si
spontaneitatea tin de talentul saunatural. El este o expresie a constiintei naturale,
istoricul care intelege intamplarileistorice traite, constiinta artistica. El dovedeste har
si descopera valoarea de document sivaloarea artistica a legendelor popuare. “O sama
de cuvinte” este un titlu simbolic cereleva faptul ca cele culese si prelucrate de el sunt
numai un fragment din marea creatiepopulara. Avand o formatie intelectuala modesta,
el nu este un istoric, ci un memorialist,un narator ironic si subiectiv al istoriei.
Trasatura dominanta a mentalitatilor de tippopular a acestui povestitor este
comunicativitatea. Niciodata nu a mintit cu discretie,
4. 4. cum o facea Miron Costin ca sa treaca in pagina fapte de culise. Costin refuza sa
scrieceea ce ar fi fost de urata pomenire, insa Neculce aici gaseste sursa povestirii fara
ocolurisi euferisme. Intelectual condus de firea sa, Costin nu patrunde indiscret in
viatapersonalitatilor, pe cand Neculce exploateaza aceasta sursa spre a-si colora
puternic sioriginal intruchiparile individuale. Neculce foloseste graiul dulce
moldovenesc. Incepe sase configureze o anumita structura artistica impusa de
moldovenii care sunt povestitorilirici. Neculce a gasit la Miron Costin o valoare
spirituala complementara spiritului saupopular. Spre deosebire de ceilalti cronicari,
Ion Neculce este mai sensibil la sensational decatla intamplari marete, cu tendinta de a
aduna anecdote recurgand la amanuntul picant. “Osama de cuvinte” releva aplicarea
asupra evenimentului minor, uneori ridicol de comic, aspiritului anecdotic. Cele mai
realizate portrete sunt cele ale lui Ion Neculce (spre exemplu, portretulmitropolitului
Dosoftei). Neculce enunta amanuntele ce evidentiaza intregul, semneleparticulare,
ticurile si gesturile. El individualizeaza, portretele sale ramanand in
memoriacititorilor. Portretul lui Neculce se situeaza intre caricatura si tablou. Tot la
Neculce intalnim si frecventa cea mai mare a dialogului. Evenimentele sipersonajele
despre care nareaza pare ca le-a cunoscut direct, dovedindu-si inca o datatalentul
incontestabil de narator. Ca si Creanga, el introduce dialogul printr-o formula.
Comunicativitatea indiscreta si abilitatea dezvinovatirii, abundenta anecdotelor
siproverbelor, cartirea si blestemul, sistematizarea portretizarii sunt specifice in opera
luiNeculce. Forta individualizatoare l-au determinat pe George Calinescu sa
vorbeascadespre tehnica potretului. Neculce a fost considerat un fel de Caragiale
inaninte deCaragiale. El prefigureaza umanismul popular al lui Creanga. Este cel ce
manifesta spiritludic, consacrand genul povestirii de delectare. La Dimitrie Cantemir
s-a remarcat patriotismul, el afirmand ca, desi sub apasarestraina, roman poporul si-a
pastrat fiinta nationala, politica si obiceiurile. Marele erudit sedovedeste primul savant
roman cu un vast orizont de istorie nationala si universala. Desiexagereaza originea
pur romana a poporului roman, lucrarile lui au o valoroasaincarcatura istorica (spre
exemplu “Cresterea si descresterea Imperiului Otoman”). “Descrierea Moldovei” este
prima descriere a statului feudal moldovean, apartinandunui om de cultura roman, si
nemascandu-se prin vastitatea informatiei. Cartea are treiparti. Partea geografica
prezinta forme de relief, flora si fauna, bogatiile naturale (sare,fier, titei). In descrierea
sa, Ceahlaului este comparat cu olimpul. Partea politica arenouasprezece capitole, si
cuprinde formele de stat, organizarea politica si administrativa,inscaunarile si
obiceiurile legate de logodna, nunti sau inmormantari (capitolul al XVII-lea cuprinde
descrierea calusarilor cu efecte terapeutice). A treia parte, in care se vorbestedespre
“cele bisericesti si ale invataturii in Moldova”, cuprinde informatii despre
graiulmoldovenesc, literele folosite, la inceput latinesti, intruchipari antologice
(Doina,Frumoasele, Ursitele, Sanzienele, Zburatorul). Cartea este insotita de o harta,
DimitrieCantemir fiind primul nostru cartograf. Cantemir a fost cel mai mare umanist
al nostru, el scriind, in afara de istorie, sigeografie, versuri, proza, tratate de
muzicologie, matematica, fizica, realizeaza primasinteza metafizica datorata unui
roman, trage concluzii politice si sociale din fapteletrecutului si ale prezentului.
5. Cronicile sunt cele care realizeaza cea dintai imagine scrisa. Mai intai au aparut

inlimba oficiala slavona, iar mai tarziu, incepand cu secolele saisprezece –

saptesprezece,in limba nationala, acestea fiind primele scrieri originale de mari

intinderi. Valoarea literara a cronicilor deriva si din faptul ca letopisetele

concemneazaevenimentele petrecute anterior, iar acestea reprezinta priCronicarii

moldoveni
BY PR. DR. DORIN OCTAVIAN PICIORUȘ

ON 2 IANUARIE, 2007
IN LITERATURA ROMÂNĂ DIN PERSPECTIVĂ
ORTODOXĂ, LITERATURĂ ROMÂNĂ VECHE
Grigore Ureche
(? – 1647)

Era fiul marelui logofăt Nistor Ureche şi al Mitrofanei, care în 1604 au (re-)ctitorit Mănăstirea
Secu, în care sunt înmormântaţi (şi unde se află înmormântat şi Mitropolitul Varlaam, fiind
Mănăstirea lui de metanie).

Vornicul Grigore Ureche scrie „Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi
de cursul anilor de la viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron
Vodă” . El redactează această lucrare în Moldova secolului al XVII-lea, între, în timpul
domniei lui Vasile Lupu, scriind despre evenimentele cele mai importante.
Motivaţia pentru care scrie acest letopiseţ este aceea de a da mărturie despre istoria ţării, care
să rămână de învăţătură urmaşilor. A cercetat atât izvoare istoriografice româneşti, cât şi
străine: „nu numai letopiseţul nostru, ce şi cărţi streine au cercat, ca să putem afla adevărul,
ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dreptate, că letopiseţul nostru cel
moldovenescu aşa de pre scurt scrie, că nici de viaţa domnilor, carii au fost toată cârma, nu
alege, necum lucrurile denlăuntru să aleagă…”.
Ureche se exprimă cu indignare faţă de atitudinea apatică a înaintaşior săi în privinţa
istoriografiei, situându-se pe o poziţie critică, ce laudă preocuparea în această direcţie a
vecinilor noştri (îi are în vedere mai ales pe polonezi, el făcându-şi studiile la şcolile iezuite
din Polonia, unde a învăţat latina şi, evident, limba poloneză, pe lângă care cunoştea şi
slavona) şi dezavuează dezinteresul manifestat de cei din neamul nostru: „Nici ieste a să mira
că scriitorii noştri n-au avut de unde strânge cărţi, că scriitorii dentăiu n-au aflat scrisori, ca
de nişte oameni neaşăzaţi şi nemernici, mai mult proşti decât să ştie carte. Ce şi ei ce au
scris, mai mult den basne şi den poveşti ce au auzit unul de la altul. Iar scrisorile străinilor
mai pe largu şi de agiunsu scriu, carii au fost fierbinţi şi râvnitori, nu numai a sale a scrie, ce
şi cele striine să însemneze. Şi de acolo multe luund şi lipindu de ale noastre, potrvindu
vremea şi anii, de au scris acest letopiseţ…”.
Este interesantă atitudinea sa, care denotă preocupări erudite de cercetător şi istoric. Încearcă
să nu se lase influenţat de sentimente, deşi e conştient că ţara sa este aşezată „în calea
răotăţilor”, însă poziţia sa caută a fi, oarecum, cea a omului obiectiv, care nu vrea să afle
circumstanţe atenuante pentru situaţia în care se găseşte neamul său. Manifestă severitate şi
apetenţă pentru acrivia ştiinţifică, deşi, pe de altă parte, în tonul lui ni se pare că putem
distinge reflexii nestatutare din punct de vedere documentar, ale unor atitudini inflexibile, de
un criticism exacerbat, ecouri ale unor voci dimprejurul graniţelor ţării, venind dinspre
Polonia şi Ungaria, cu precădere. Nu este uluitoare recurenţa acestei atitudini, până în zilele
noastre? Noi credem că este uimitoare şi că trăsăturile de caracter ale unui popor sunt extrem
de rezistente în istorie.
Comentând numele „Vlahiia”, după ce redă o legendă despre un anume conducător militar
roman Flacus, din onomasia căruia ar fi derivat numele ţării noastre (Flachia, apoi Vlahiia) ,
afirmă: „Ce noi acest nume nu-l priimim, nici-l putem da ţării noastre, Moldovei, ci Tării
Munteneşti, că ei nu vor să disparţă, să facă doao ţări, ci scriu că au fostu tot un loc şi o
ţară şi noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pre urmă, de păstori nemerit, că umblându
păstori de la Ardeal, ce să chiiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacele, au dat de o hiară ce
să chiamă buor şi după multă goană ce au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei
Moldovei. Acolo fiindu şi fiara oboită, au ucis-o la locul unde să chiamă acum Buorenii, daca
s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor însemnează. Şi căţeaoa cu care au
gonit fiara aceia au crăpat, pre carea o au chemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii
Moldii, i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Aşijderea şi ţării, dipre numele apei i-
au pus numele Moldova.” Din acest fragment – mai ales din cele ce am subliniat mai sus – am
dedus un fapt admirabil şi uimitor în acelaşi timp, anume că, în lipsa unor documente scrise şi
în condiţiile unei atitudinei constante de denigrare pe criterii etnice a românilor, din partea cel
puţin a unora dintre vecini (e vorba de unguri şi cunoaştem „ecourile” în „basnele” lui Simion
Dascălul), românii şi mai ales muntenii au păstrat o conştiinţă exemplară a originii lor latine şi
a unităţii etnice a locuitorilor celor trei ţări: Muntenia, Moldova şi Ardealul sau Transilvania.
Autorul vorbeşte, pe tot parcursul istoriei sale, de „letopiseţul nostru cest moldovenesc” – pe
care îl coroborează în permanenţă cu cel polonez (al lui Ioachim Bielski) – şi care nu ni s-a
păstrat, dar pe care îl critică, mai ales în ce priveşte începuturile, pentru lacunaritatea
informaţiilor.
Nu ştiu dacă mi se pare mie, dar aş crede că detectez un adevărat „recul” istoric, din cele
afirmate de Ureche, o perpetuare de-a lungul timpului a unor însuşiri caracterologice, a unor
percepţii istorice şi atitudini intrate în reflex ale muntenilor şi moldovenilor, care scot în
evidenţă tendinţele unioniste ale muntenilor şi reticenţele independentiste, centrifugale, ale
moldovenilor.

Cât despre faptul că Moldova ar fi fost pustiită multă vreme (sute de ani) după retragerea
armatelor romane – fapt susţinut mai ales de Simion Dascălul, dar şi de Ureche – şi apoi ar fi
fost „redescoperită” de păstori din Maramureş, care au construit oraşe şi cetăţi şi au format un
stat, acest lucru este contestat ulterior cu indignare de către Miron Costin, Constantin
Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, care au cuvinte dure mai ales la adresa „basnelor” lui
Simion Dascălul şi Misail Călugărul (cel din urmă mai puţin) despre deşertizarea şi apoi
repopularea ţării cu hoţi şi tâlhari de la Roma aduşi aici de regele Ungariei (?!) pentru a-i pune
stavilă în faţa tătarilor . Constantin Cantacuzino va comenta cu ironie inclusiv legenda lui
Dragoş şi va lua în zeflemea atitudinea moldovenilor de a da crezare unui asemenea basm şi
de a se considera în mod exclusiv urmaşii unor păstori din Maramureş.
Simion Dascălul, zicând că citează din letopiseţul cel vechi moldovenesc, afirmaţie de care
însă nu putem fi siguri, mai vine cu o altă „perlă”: popularea ţării jumătate cu păstori din
Maramureş şi jumătate cu ruşi chemaţi de un prisăcar , contrazicându-se singur, după ce
anterior vorbise de un letopiseţ unguresc şi de armate de tâlhari aduse de la Roma şi aşezate în
aceste ţinuturi de către Laslău, craiul ungurilor.
Misail Călugărul greşeşte şi induce în eroare prin faptul că se arată de acord cu pustiirea ţării
şi cu această ultimă teorie enunţată de Simion Dascălul şi printr-o altă afirmaţie conform
căreia ar fi existat în Moldova „mai de demultu” (când „mai de demult”?) cetăţile Suceava,
Hotin, Cetatea Albă, Chilia, Neamţ şi Roman zidite „de ianovedzi” (genovezi). Reţinem însă
ideea că aceste cetăţi sunt cu mult mai vechi, deşi ridicarea lor de către italieni nu este
veridică.
Personal, descălecatul despre care vorbeşte Ureche însuşi (precum şi Simion Dascălul) – şi
care a intrat de mult chiar şi în manualele de istorie – nu are aerul de a fi mai mult decât o
legendă care trebuia să i se pară suspectă ochiului critic pe care pretindea că-l are Ureche,
întrucât în predoslovia despre care, după raţiuni critice pertinente, se crede că redă în vorbirea
indirectă cuvintele sale, am văzut că el contesta lipsa de precize documentară a istoriografiei
moldoveneşti de până la el: „ei ce au scris, mai mult den basne şi den poveşti ce au auzit unul
de la altul” .
Probabil că Ureche, din dorinţa de a scrie totuşi ceva despre vremurile de început, şi neavând
documente istorice, a dat şi el crezare unor legende care i se vor fi părut mai puţin exagerate,
precum cea despre Flacus, conducătorul romanilor, sau cea despre Dragoş vodă: „După
răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au pustiit de nevoia oştilor lui Flac hatmanul
râmlenescu (…) mai apoi, după multă vreme,cum spune mai sus, cându păstorii din munţi
ungureşti [din Ardeal], pogorându după vânat, au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate
cu câmpi deşchişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese şi îndrăgind locul, au tras pe ai săi de
la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi sub munte, mai apoi adăogându-
să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretul nu i-au hotărât, ce s-au
întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare” .
Cum poate însă crede cineva să existe o ţară având „locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu
ape curgătoare, cu păduri dese” şi să fie nelocuită aproape o mie de ani ?! Este o evidentă
contradicţie logică nesesizată de Ureche.
Grigore Ureche ne relatează, prin urmare, că în ceea ce priveşte datele istorice documentare,
nu a aflat izvoare scrise decât începând cu anul 1352, cu domnia lui Dragoş vodă,
„decălecătorul” Moldovei, originar – zice el – din Maramureş. Letopiseţul său se va opri la
anul 1594, la domnia lui Aron vodă.

Vorbeşte despre originea latinească a limbii, „că de la Râm ne tragem” , dar şi despre faptul
că în Ardeal locuiesc mai mult români decât unguri („În ţara Ardealului nu lăcuiescu numai
unguri, ce şi saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de
români decâtu de unguri” ) şi despre izvorul etnic comun şi latin al românilor din Ardeal şi
Moldova: „Românii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu,
de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm să trag” .
Păstrează o oarecare recunoştinţă şi simpatie pentru şcolile iezuite la care a fost educat în
Polonia, fapt sugerat şi de felul în care comentează rezultatul Sinodului de la Ferrara-Florenţa
(1432, după Ureche, 1439, după cronograful grecesc citat de Axinte Uricariul ): „Scriu că
începătoriu şi aţâţătoriu acestui lucru [al despărţirii definitive a Bisericii Răsăritului de
Biserica Apusului şi de papă, ca eretic – n.n.] să fie fostu Marco episcopul de Efes, carile ca
un dascăl şi cum zicu unii, pentru pizma grecească, cunoscându că împresoară pre ai noştri,
de n-au priimitu, ci au datu veste pretutinderile ca să nu priimească niminea acel
Săbor…” Mai adaugă, cu părere de rău în glas: „de era mai-nainte de acel Săbor ceva
neîngăduinţă într-aceste Biserici, era şi nădejde că se vor tocmi şi vor veni la împreunare,
iară după Săbor, atâta oţărâtură stătu într-amândoao Bisericile, de nu să pot vedea cu
dragoste, ce una pre alta huleşte şi defaimă şi una pre alta va să pogoare şi să o calce.
Răsăritul ieste începător, Apusul va să să înalţe şi aşa una alţiia nu va să dea cale, cum
Răsăritul cu Apusul n-ar fi fostu logodna lui Hristos” . La acest Sinod, după Grigore Ureche,
ar fi participat Grigore Ţamblac din partea Moldovei, însă acelaşi Axinte Uricariul, citând
surse greceşti, vorbeşte despre Ioasaf .
Alexandru cel Bun „la leatul 6923 au trimis de au adus cu multă chieltuială şi Moaştile
Sfântului Mucenic Ioan Novii [cel Nou] de la Cetatea Albă, de la păgâni şi le-au aşezat în
târgu, în Suceava, la Mitropolie, cu mare cinste şi cu litie, pentru paza şi ferinţa scaunului
domniei sale, carile să prăznuieşte miercuri, joi, în săptămâna Rusaliilor, care vor ceti la
cărţile Biserici mai pre largu pentru mucenia lui.”
Îl numeşte pe Sfântul Ştefan cel Mare), după bătălia de la Vaslui (1475), „împărat şi
biruitoriu de limbi păgâne” . Şi tot în ce-l priveşte pe Sfântul Ştefan, pomeneşte, pentru
fiecare biruinţă, de ajutorul dumnezeiesc de care s-a bucurat, de la Dumnezeu, de la
Preacurata Fecioară şi de la Sfinţi. Hramul Bisericii sau Mănăstirii pe care o zidea după
fiecare biruinţă a sa, ne spune Ureche că este un indiciu pentru a afla pe Sfântul care i-a venit
în ajutor.
În două ocazii speciale, se pare că ajutorul Sfinţilor a fost mărturisit de Sf. Ştefan şi altora sau
chiar a fost vizibil şi de către alţii. Astfel, în lupta de la Râmnic, împotriva lui Ţepeluş vodă
(1481): „Zic să se fi arătat lui Ştefan vodă Sfântul Mucenicu Procopie, umblându deasupra
războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându
vâlhvă oştii lui. Ci ieste de a-l şi credea acestu cuvântu, că dacă s-au întorsu Ştefan vodă cu
toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la Suceava, au zidit
Biserică pre numele Sfântului Mucenicu Procopie, la satu la Badeuţi…”
Şi iarăşi, în lupta de la Codrii Cozminului (1497), împotriva armatei poloneze conduse de
regele Albert, căreia i s-au dat nenumărate semne premonitorii nefaste, Sf. Ştefan a primit
ajutor ceresc: „Zic unii să fie arătat lui Ştefan vodă la acest război Sfântul Mucenicu
Dimitrie, călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu-i întru ajutoriu şi dând vâlhvă oştii lui, ci
iaste de a şi crederea, de vreme ce au zidit biserică” [cu hramul Sf. Mare Mc. Dimitrie].
Dumnezeu a dat semn de durere şi de pierdere grea şi înainte de adormirea Sfântului
Ştefan: „Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi
geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fostu ploi grele şi povoaie
de ape şi multă înecare de apă s-au făcut” . Iar la moartea lui, oamenii „plângea toţi ca după
un părinte al său” .
După adormirea sa, „până astăzi îi zicu Sveti Ştefan vodă”, însă completează mai departe
că „nu pentru sufletu, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci
pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-
au ajunsu.” Însă ni se pare această afirmaţie ca o reticenţă – deşi voalată – a istoricului care se
vrea obiectiv, dar care nu are suport logic întrucât poporul creştin nu numeşte Sfânt niciodată
pe nimeni care nu are fapte de sfinţenie, oricâte alte calităţi sau virtuţi ar avea şi nu există nici
un alt caz în care cineva, exclusiv pentru fapte de vitejie, să fie considerat Sfânt.
Despre Alexandru Lăpuşneanul (domn între 1552-1560) scrie că a zidit Mănăstirea Pângăraţi
în urma apariţiilor repetate ale Sf. Mc. Dimitrie, care l-a înfricoşat ca să o zidească: „că de
multe ori arătându-i-să în vis Sfântul Mucenic Dimitrie, de-l îngroziia ca să-i facă Biserică
pre acel loc, s-au apucat cu toată osârdiia şi o au făcut ” .
***

Miron Costin
(1633 – 1691)

Miron Costin scrie „Letopiseţul Ţărei Moldovei”, de la Aron vodă până la Dabija vodă.
Face aceasta la Iaşi, în 1675.
A cercetat cronici ungureşti, poloneze şi latineşti.
Stihurile despre descălecatul ţării stipulează originea latină a moldovenilor şi izvorul etnic
comun cu al celorlalţi români.
În predoslovie, precum şi în alte locuri din carte, se plânge de vremurile grele prin care trecea
ţara: „Fost-au gîndul mieu, iubite cititoriule, să fac létopiseţul Ţărîi noastre Moldovei din
descălecatul ei cel dintăi, carele au fostŭ de Traian împăratul şi urdzisăm şi începătura
létopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vremi de acmu, de nu stăm de
scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gîndŭ slobod şi fără valuri
trebueşte. Iară noi prăvim cumplite vrémi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi noaă. Deci
priiméşte, în ceastă dată, atîta din truda noastră, cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi, de
unde au părăsit a scrie răpăosatul Uréche-vornicul.” [Apel la cugetare dreaptă şi limpede –
n.n.] (…)
„Iară nu sintu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi.”
„Crede neputinţii oameneşti, créde valurilor şi cumplitelor vrémi, întreabă pe ce vrémi am
scris şi cât amŭ scris.”
Despre Ieremia Movilă, care aflându-se la Sfânta Liturghie şi aflând că vine asupra sa rivalul
său pretendent la tron, nu iese afară până nu se termină slujba şi apoi biruieşte: „Într-o
dumenecă era cândŭ au apropiiat oştile ungureşti de Suceavă. Şi-au tocmit oştile Ieremia-
vodă asupra târgului, la sat la Aréni. Iară oastea leşască ce avè cu sine o au tocmit mai la
câmpŭ, despre Şchéia, pe suptŭ un mal, ce ieste alăturea cu drumul Băiei. Singur Ieremia-
vodă fiindŭ în Besérecă la Sfînta Leturghie, i-au dat ştire cum oştile lui Răzvan amu să văd şi
să apropiie de oştile ţărîi. Ce n-au vrut să iasă din Besérecă păn’ nu s-au săvîrşit Sfânta
Slujbă. Şi să agiungea amu hărăţii lui Răzvan cu oştile ţărîi, cândŭ au ieşit Ieremia-vodă la
oşti den Besérecă. S-au tîmpinat oştile de îmbe părţile şi după câtăva luptă între oşti, au lovit
léşii pe oastea ungurească din aripa despre Şcheia. Îndată îmbărbătîndu-să şi fruntea oştilor,
unde era Ieremia-vodă, au înfrântŭ pe unguri.”
Mihai Viteazu era „acel vestit între domni” , căruia i s-a zis, după ce a cucerit
Ardealul, „Mihai Crai” , întemeind Episcopie Ortodoxă la Alba-Iulia (Belgrad sau Bălgrad)
; „vestit de războaie în toate aceste părţi”, încât locuitorii Podoliei poloneze, fiind ortodocşi,
îl aşteptau ca pe un izbăvitor: „Scrie Hronograful leşescŭ că aşè era de vestit Mihai-vodă şi
la leşi, cât ţara Podolii fiindŭ de lége de suptŭ ascultarea Patriiarhului de Ţarigrad, ca şi noi,
pe acéle vremi avândŭ mare zarvă şi price cu papiştaşii pentru lége, aştepta cu bucurie pre
Mihai-vodă să vie, ştiindu-l de o lége cu dânşii, să i se închine toţi podolénii.”
Mihai Viteazu susţinea singur un război prin vitejia sa: „Singur Mihai vodă ca un leu în
fruntea războiului…” şi „…întorcându-se singur Mihai vodă cu capul său, unde era greul.”
Despre Vasile Lupu (domn al Moldovei între): „un om cu hire înaltă şi împărătiască, mai
multu decât domniască…”
Vasile Lupu a zidit în Iaşi „lăudatele Mănăstiri” Sfinţii Trei Ierarhi, „cu făptură, cum să
vede, peste toate mănăstirile aici în ţară mai iscusită”, şi Golia iar în 1643 a adus şi Sfintele
Moaşte ale Sfintei Parascheva. Tot el a rezidit din temelie curţile şi palatele domneşti.
Pe timpul său, ţara era bogată: „Că de-au fost cândva vremi fericite acestor părţi de lume,
atuncea au fostu. (…) Oi putea dzice că sărac nu să afla pre acele vremi, doară care nu-şi
vrea să aibă.”
Însă după domnia fericită şi prosperă a lui Vasile Lupu, a urmat declinul ţării, din cauza
păcatelor omeneşti care au mâniat pe Dumnezeu: „di pi acele vremi să cunoaşte păharul lui
Dumnezeu aproape de schimbare şi curund spre alte mai cumplite vremi, Că era la mare
zburdăciune ţărâle aceste [Polonia şi Moldova]. Şi care ţări să sue la mare bivşuguri,
zburdiadză hire omenească peste măsură şi zburdăciune naşte păcatul şi pre păcatul
urmeadză mânia lui Dumnedzău. (…) … pre câtu au fostu fericită domniia aceasta, cu atâta
mai cumplite vremi s-au început de atunce, den care au purces den scădere în scădere
această ţară, până astădzi.” Prin urmare, se confirmă iarăşi că vremurile cumplite le
pregătesc oamenii prin păcatele lor.
Nu este de acord cu războaiele purtate (între) de Vasile Lupu împotriva lui Matei Basarab,
domnul Ţării Româneşti, şi face un excurs împotriva lăcomiei: „O! nesăţioasă hirea domnilor
spre lăţire şi avuţie oarbă! Pre cât să mai adaoge, pre atâta râhnéşte. Poftile a domnilor şi a
împăraţilor n-au hotar. Avândŭ multŭ, cum n-ari avea nemică le pare. Pre câtŭ îi dă
Dumnedzău nu să satură. Avândŭ domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftescŭ. Avândŭ
ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască, şi aşea lăcomindŭ la altuia, sosescŭ de pierdŭ şi al său.
Multe împărăţii în lume, vrândŭ să ia alte ţări, s-au stânsŭ pre sine. Aşea s-au stânsŭ
împărăţiia lui Darie-împăratŭ de Alexandru Machidon, vrândŭ să supuie ţărâle greceşti şi
toată Machidoniia Darie, au stânsŭ împărăţiia sa, de au cădzutŭ pre mînule lui Alexandru
Machidon. Aşea împărăţiia Cartaghinii, vrândŭ să supuie Râmul, au cădzutŭ la robiia
râmlénilor. Aşea Pirŭ-împăratŭ, vrândŭ să ia Italiia, au pierdut ţărâle sale.”
Este împotriva calvinilor – „iară calvinul numai pre singurele pohtele sale trupeşti osebite de
Sfânta Sabornică Beserică, au scornit aceea lege, la care, ca la o lege slobodă, în puţină
vreme au cursu toată Fiandra şi Englitera” – şi împotriva căsătoriei fiicei lui Vasile Lupu cu
un prinţ lituanian calvin, căsătorie care a avut loc până la urmă, dar Costin acuza „cu ce inimă
şi sfat au făcut [domnitorul] acea casă după om de lege calvinească”. Îi apreciază pe boierii
care l-au sfătuit pe domn împotrivă, „ales Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete
de-abia de-au avut cândva această ţară, sau de va mai avea”, dar spune şi că Grigore Ureche
s-a arătat atunci favorabil acestei căsătorii .
Costin vorbeşte despre „semnele ceriului” prevestitoare din timpul lui Vasile Lupu, şi anume
o cometă, eclipsă de soare în timpul Postului Mare şi invazia lăcustelor, pe care a trăit-o fiind
în Polonia, „la şcoală la Bar, în Podoliia” , şi o descrie ca pe un lucru groaznic: „Nu s-au
pomenit de sémnele ceriului, carile s-au prilejit mainte de acéstea toate răutăţi şi Crăiei
Leşeşti şi ţărîi noastre, şi stângerea casei acéştii domnii a lui Vasilie-vodă, la rândul său. Că
era să să pomenească la domnia lui Vasilie- vodă, pentru cometa, adecă steaoa cu coadă,
care s-au prilejit cu câţva ani mainte de aceasta aşea de grea premeneală aceştii domniei şi
întunecarea soarelui, în anul cela, în care an s-au rădicat Hmil-hatmanul cu căzacii asupra
léşilor, foarte groadznică întunecare în Postul Mare, înaintea Paştilor, 1648 în anul , într-o
vineri, şi tot într-acela an lăcustele neaudzite vacurilor, care toate sémnele în loc bătrînii şi
astronomii în Ţara Leşască a mare răutăţi că sintŭ acéstor ţări meniia. (…) Deci aicea de
acéste sémne îţi dau ştire, şi ales povéstea lăcustelor, care cu ochii cumŭ veniia am prăvit.
Cu unŭ anŭ mainte de ce s-au rădicat Hmil, hatmanul căzăcescŭ, asupra léşilor, aproape de
sécere, eram pre atuncea la şcoală la Barŭ, în Podoliia, pre cale fiindŭ de la sat spre oraş.
Numai ce vădzum despre amiadzădzi unŭ nuor, cum să rădică deoparte de ceriŭ, un nuor sau
o negură. Ne-am gîndit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am timpinat cu nuorul
cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. Céle ce
zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iară carile era mai gios, de un stat
de om şi mai gios zbura de la pămîntŭ. Urlet, întunecare asupra omului sosindŭ, să rădica
oarece mai sus, iară multe zbura alaturea cu omul, fără sială de sunet, de ceva. Să rădica în
sus de la om o bucată mare de ceia poiadă, şi aşea mergea pe deasupra pămîntului, ca de doi
coţi, pănă în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi,
dacă trecea acéla stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul, şi aşea, stol după stol, cît ţinea de
la aprîndzŭ pănă în desară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice cădea stol
preste stol, ce trecea stol de stol, şi nu să porniia pănă nu să încăldziia bine soarele spre
aprîndzŭ şi călătoriia pănă în desară şi pănă la cădérea de mas. Cădea şi la popasuri, însă
unde mînea, rămînea pămîntul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de
sămănătură, nu rămînea. Şi să cunoaşte şi unde poposiia, că era locul nu aşea negru la
popas, ca la masul aceii mâniei a lui Dumnedzău. Cîteva dzile au fostŭ acéia urgie; den
părţile de gios în sus mergea. Şi tot atuncea au fostŭ şi aicea în ţară lăcuste, şi după acela
anŭ şi la al doilea, însă mai puţine. Şi apoi şi în dzilile a lui Ştefan-vodă au fostŭ lăcuste, însă
pre une locuri, şi nu ca acéia desime, ca în céla anŭ, de care s-au scris. Iarna să găsiia în
pămîntŭ îngropate pre multe locuri.”
Resimţea lipsa cărţilor, când se plângea de numărul mic al copiştilor şi de absenţa
tiparului: „şi scriitori carii izvodescŭ puţini să află, iară tipar nu-i” .
Vorbeşte despre „molitva de domnie” care i s-a citit lui Gheorghe Ştefan la ridicarea pe tronul
Moldovei de către Episcopul de Huşi Ghedeon.
În predoslovia cărţii „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aflăm
concepţia lui despre citire ca doxologie, ca nevoinţă şi virtute: „Puternicul Dumnezeu, cinstite
şi iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi [ale] anilor noştri, cândva, şi
mai slobode veacuri, întru care, pre lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face
iscusită zăbavă, că nu iaste altă şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului
zăbavă, decât cetitul cărţilor; căci, cu cetitul cărţilor, cunoaştem pe Ziditoriul nostru
Dumnezeu, cu cetitul laudă Îi facem pentru toate a Lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul, pentru
greşalele noastre, milostiv Îl aflăm. Din Scriptură înţălegim minunate şi vecinice faptele
puterii Lui. Ea face fericită viaţa, ea nemuritoriu agoniseşte nume. Singur Mântuitoriul
nostru, Domnul şi Dumnezeul Hristos, ne învaţă, zicând: , adecă . Scriptura depărtate lucruri
de ochii noştri ne învaţă, cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare.”
Tot aici vorbeşte şi despre importanţa scrisului, că trebuie să fie sfânt: „Lăsat-au puternicul
Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea, dintru carea, dacă va nevoi omul,
cele trecute cu multe vremi le va putea şti… (…) scrisoarea iaste un lucru vecinic. Când
ocărăsc într-o zi pe cineva, iaste greu a răbda; dară în veci? Eu oi da samă de ale mele, câte
scriu.”
Nu a cunoscut originalul lucrării lui Grigore Ureche, ci copia cu interpolările lui Simion
Dascălul şi Misail Călugărul, împotriva cărora ia atitudine.

Motivul redactării acestei cărţi îl înfăţişează astfel: „Începutul ţărilor acestora şi neamului
moldovenesc şi muntenesc şi câţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume, români, şi până
astăzi, de unde sunt şi din ce săminţie, de când şi cum au descălecat aceste părţi de pământ, a
scrie, multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru. Să încep osteneala aceasta după
atâta veacuri de la descălecatul ţărilor dintâi, de Traian, împăratul Râmului, cu câteva sute
de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat
neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere. Biruit-au gândul să mă apuc de
această trudă, să scot lumii la vedere feliul neamului, din ce izvor şi săminţie sunt lăcuitorii
ţării noastre Moldovei şi aşa şi [ai] Ţării Munteneşti, cum s-au pomenit mai sus, şi românii
din ţările ungureşti, că tot un neam sunt şi odată descălecaţi, de unde sunt veniţi strămoşii lor
pre aceste locuri…”
Faţă de întreprinderea lui Ureche de a da la lumină istoria ţării, Costin se arată recunoscător,
acoperindu-i cu dragoste şi înţelegere neputinţele: „Laud osârdia răposatului Ureche
vornicul, carele au făcut de dragostea ţării letopiseţul său, însă acela de la Dragoş vodă, de
descălecatul al doilea [al] ţării aceştiia din Maramorăş scrie, iar de descălecatul cel dintâi
cu romanii, adecă râmleni, nemică nu pomeneşte, numai ameliţă [menţionează] la un loc,
cum că au mai fost ţara o dată descălecată şi s-au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărţi, ori
că i-au fost destul a scrie de mai scurte veacuri, destul de dânsul şi atâta, cât poate să zică
fiecine că numai lui de această ţară i-au fost milă, să nu rămâie întru întunerecul neştiinţii,
că celelalte ce mai sunt scrisă adăosături de un Simion Dascălul şi, al doilea, un Misail
Călugărul, nu letopisăţă, ce ocări sunt…”
Vorbeşte despre existenţa unui letopiseţ al lui Evstratie Logofătul, pe care nu l-a văzut dar de
care a auzit de la alţi boieri – şi care nu a fost găsit de nimeni, dacă a existat cu adevărat –, de
la care Simion Dascălul ar fi împrumutat acele fantezii defăimătoare la adresa neamului
său: „pre acest SimionDascăl, Istratie Logofătul l-au fătat cu basnile lui, şi Misail Călugărul
de la Simion au născut”.
Cronicarii polonezi pe care i-a citit Ureche, Ioachim Bielski şi Martin Paszkowski, nu scriu
despre începuturile Moldovei sau ale românilor, ci amintesc despre evenimente importante
petrecute la noi numai începând cu domnia lui Alexandru cel Bun, zice Costin.
Costin ia atitudine împotriva teoriei lui Ureche conform căreia numele de Valahia şi valah sau
vlah ar veni de la conducătorul roman Flacus, idee pe care acela a luat-o de la Enea Silvie (a
existat un legat al Moesiei cu numele Flaccus L. Pomponius, iar cel ce a susţinut această
teorie a fost Enea Silvio Piccolomini [1405-1464], scriitor şi diplomat italian, care a fost şi
papă sub numele de Pius al II-lea ). Despre acest Flacus aminteşte şi Ovidiu, în „Pontice”.
Costin nu e de acord că „vlah” vine de la Flacus şi spune că nici alţi istorici, precum Carion
sau Topeltin de Mediaş nu sunt de acord, ci le consideră „basne”.
Spune că alte popoare au dat italienilor, ca şi românilor (adică celor de origine latină) numele
de vlah, valah sau voloh, olah şi că limba, caracterul şi obiceiurile italienilor şi românilor
dovedesc înrudirea între cele două neamuri.
Vorbeşte despre Dacia şi despre cucerirea ei de către Traian.
Credea că saşii din Ardeal se trag din daci.
Consideră că Traian a colonizat Dacia cu romani: „orăşani casaşi suntem, tot din slujitori
aşăzaţi”.
Este indignat de afirmaţia conform căreia Dragoş vodă ar fi avut origine păstorească: „Cum şi
Dragoş vodă, mare năpaste îi iaste să fi fost păstoriu. Pre mărturia maramoreşenilor, cu
urechile mele am auzit: ce au fost ficior unui Bogdan vodă, născut în Maramorăş, după ce au
scos de aicea mulţime de tătari şi cu bulgărime de la Volga năbuşiţi [năvăliţi] şi apoi mai pre
urmă şi Atilla cu ungurii”. Prin urmare, dacă Dragoş a fost fiu de domn, înseamnă că vorbim
fie de continuitate dinastică şi statală în Moldova, fie de schimbare de dinastie, dacă acesta a
venit din Maramureş, dar într-un stat care nu are nici un motiv să nu fi existat şi anterior
venirii lui.
Crede şi el în povestea cu pustiirea acestor locuri.

Afirmă că numele de „român” arată clar originea latinească şi este propriu celor ce locuiesc în
Moldova, Ţara Românească şi Ardeal: „Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor
acestora, numele drept şi mai vechiu este „român”, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume
de la descălecatul lor de Traian, şi cât au trăit până la pustiirea lor de pre aceste locuri şi cât
au trăit în munţi, în Maramorăş, şi pre Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin şi până astăzi, şi încă
mai bine muntenii decât moldovenii, că şi acmu ei zic şi scriu „Ţara Rumânească”, ca şi
românii cei din Ardeal. (…) Că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iar nu întrebăm:
„ştii moldoveneşte?”, ce „ştii rumâneşte?”… ”
***

Ion Neculce
(1672-1745)

Scrie „O samă de cuvinte” şi „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a

doua domnie a lui Constantin Mavrocordat „. Prima carte constituie amintiri despre trecut,
culese din tradiţia orală, care nu se află în nici un document, nici românesc, nici străin, „deci
o samă de istorii mai alese şi noi nu le-am lăsat să nu le scriem… (…) Ce cine va vre să le
creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăşi bine va fi, cine cum îi va fi voia, aşa va
face”, după cum se afirmă în predoslovie. Iar „Letopiseţul” îl alcătuieşte astfel: [de la
Dabija-vodă] „până la Duca-vodă cel bătrân l-au scris di pe neşte izvoade ce au aflat la unii
şi alţii şi din audzitele celor bătrâni boieri; iară de la Duca-vodă cel bătrân înainte, până
unde s-a vide, la domnia lui Ion-vodă Mavrocordat, nici de pre un izvod, a nemărui, ce au
scris sângur, dintru a sa ştiinţă, cât s-au tâmplat de au fost în viiaţa sa. Nu i-au mai trebuit
istoric strein să citească şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa”. Cu alte cuvinte, Neculce a
scris cel mai mult din auzite şi din amintiri şi prea puţin din documente, însă şi mărturia lui
este una foarte preţioasă, fără de care eram mai săraci.
El a început, după toate datele, lucrul acestor cărţi la bătrâneţe, cel mai probabil după 1733, an
în care Constantin Mavrocordat îi ia dregătoria de mare vornic şi el devine biv-vel-vornic
(adică fost mare vornic), calitate în care a scris acestea, sau cel puţin aşa a fost interpretată
fraza următoare din predoslovie: „Iară de la Dabija-vodă îndemnatu-s-au şi Ion Neculce, biv-
vel-vornic de Ţara de Sus, [şi] a scris întru pomenirea domnilor”.
Şi tot în predoslovie, în începutul ei, Neculce preia (şi reia) şi el povestea neverosimilă cu
pustiirea şi cu descălecatul târziu al ţării: „Acest pământ al Moldovii n-au fost aşedzat de
demult de oameni [?!], să fie fost trăit într-însul cu pace, ce în câteva rânduri au fost şi
pustiiu. Deci pentru acee nu să află letopiseţe scrisă de păminteni vechi”. Extrem de gravă
concluzie şi cu mare uşurinţă trasă, care poate să dea apă la moară celor care vor să
demonstreze că suntem venetici, ajunşi aici tardiv!
***

Din „O samă de cuvinte”:

Despre Sf. Ştefan cel Mare: „…câte războaie au bătut, atâte Mănăstiri cu Biserici au făcut.”
După ce a pierdut lupta cu turcii la Războieni, Sf. Ştefan s-a întors învins la Cetatea
Neamţului, dar mama s-a nu i-a deschis porţile cetăţii, ci i-a spus să meargă „să strângă
oaste, că izbânda va fi a lui . (…) Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus
pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un Părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi
bătând Ştefan-vodă la uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-
vodă afară până ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie
pe Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-vodă pre
sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba?
Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este al lui, numai după ce va izbândi, să facă
o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul Bisericii.” Iar Sf. Ştefan a
strâns oaste, i-a învins pe turci, „Şi întorcându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut
Mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul Bisericii Sfântul Gheorghie.”
Neculce spune că s-a păstrat tradiţia cum că Sf. Ştefan a făcut dreptate unui plugar sărac, al
cărui frate mai bogat decât el, nu îi împrumuta plugul să are decât duminica, iar domnitorul a
poruncit să i se ia plugul celui bogat şi să i se dea celui sărac.

Mai relatează că „Ştefan-vodă cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodă (…) au pus pe leşi în plug
de-au şi arat cu dânşii, de au semănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să
nu să mai acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie de la
Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman. Şi leşii încă nu tăgăduiescu, că scrie şi în
cronica, în letopisăţul lor. Numai mă mier de Miron logofătul cum au acoperit lucrul acesta
de nu l-au scris.”
Mai înainte de a fi domn, Petru Rareş era pescar, iar în ajunul ridicării sale pe tron, „piste
noapte au visat un vis, precum dealul di cee parte de Bârlad şi dealul cel di-ncoaci era de
aur, cu dumbrăvi au totul. Şi tot sălta, giuca şi să pleca, să încina la Rareş.”
Am văzut că Ureche povestea că Alexandru Lăpuşneanul a zidit Mănăstirea Pângăraţi în urma
arătării în vis a Sfântului Mc. Dimitrie. Neculce zice că şi Mănăstirea Slatina a fost construită
tot în urma unei descoperiri: „Alecsandru-vodă Lăpuşnanul, fiind domnu, au făcut
Mănăstirea Slatina. Şi aşe dzicu oamenii că, trăind un săhastru acolo şi fiind un paltin,
copaciu mare, unde este acmu prestolul în oltariu [altar] vide acel săhastru spre duminici şi
spre alte dzile mari multe lumini întru acel paltin la vremea slujbei Bisericii. Şi i s-au arătat
Maica Precista în vis şi i-au dzis să margă la Alecsandru-vodă, să-i dzică să facă
Mănăstirea. Şi mergând săhastrul la Alecsandru-vodă, s-au îndemnat Alecsandru-vodă de
săhastru de au făcut Mănăstirea Slatina întru acel loc, unde au fost paltinul. Şi au adus şi
capul Sfântului Grigore Bogoslov [Teologul], de stă pănă astădzi la Sfânta Mănăstire la
Slatina, ferecat cu argint şi cu pietri scumpe.”
 ***

Din „Letopiseţul Ţării Moldovei”:

Despre luarea în exil a Sfântului Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, de către regele polon Ian
Sobieski, în 1686, care năvăleşte şi pradă Moldova în al doilea an al domniei lui Constantin
Cantemir (cel care va porunci, din cauza unor bănuieli nedrepte, să i se taie capul lui Miron
Costin în 1691): „Atunce au luat craiul şi pe Dosofteiu, Mitropolitul din Ieşi, cu toate hainăle
şi odoarăle Mitropoliei. Ş-au luatu şi Moaştele lui Sfetei Ion Novei [Sf. Ioan cel Nou] de la
Suceavă, care le-au fostu adus aceste Moaşte din Ţara Turcească Alecsandru-vodă cel Bun.
Şi le-au dus acele Moaşte împreună cu Dosoftei Mitropolitul în Ţara Leşască, la un târgu al
craiului Sobeţchie, anume Jolfa, de stau acolo pân-în dzua de astădzi. Şi Dosoftei încă acolo
au murit.
Acestu Dosofteiu Mitropolit nu era om prostu [simplu, neboier] de felul lui. Şi era neam de
mazîl [o scară socială puţin mai jos decât boierii – n.n.]; pre învăţat, multe limbi ştie:
elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi
blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela. După ce l-au dus la
Jolfa, îl pune craiul Sobeţchie de s-îmbrăca cu hainele cele scumpe şi odoarele Mitropoliei
ţărîi noastre, de făce Leturghii la dzile mari şi iordan la Boboteadză, dup-obiceiul ţărîi
noastre, de să mira craiul i toţi domnii leşeşti şi lăuda de frumoasă ţărămoniă [ceremonia,
slujba] ce are Biserca ţărîi noastre. Cantemir-vodă să mâniese pe-cel Mitropolit şi-i făcuse
afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-au atinsu, că dzic oamenii că-i Sfânt, iar
de Cantemir-vodă s-au atinsu, că l-au găsit legat [paralizat]. Ce nu să ştie, dintr-ace pricină
au dintr-alte.”
Despre mucenicia Sfinţilor Mucenici Brâncoveni: „Deci l-au scos şi au tăiet capetele, întăi a
patru cuconi ai săi, apoi şi al lui şi a câţiva boieri slugi ai lui. Iar pre doamna şi pe alte slugi
le-au ţinut încă vreo doi ani la închisoare şi apoi i-au slobodzit. Atunce, când îi tăie feciorii,
au fost dzicând unul să-l turcească, să nu-l taie, dar tată-său l-au îmbărbătat tare, să nu-şi
lasă legea. (…) Şi când l-au tăiet, au adus pre toţi solii [diplomaţii şi ambasadorii străini la
Istanbul – n.n.] de-l privie.”
Neculce credea însă că aceasta era o pedeapsă de la Dumnezeu, întrucât era nemulţumit şi îi
reproşa Sf. Brâncoveanu că se amestecase în politica Moldovei, aşezând domn aicea pe
ginerele său, şi că nu s-a alăturat armatei ruso-moldovene împotriva turcilor la Stănileşti, deşi
recunoştea mai înainte că această armată, condusă de Petru cel Mare şi de Dimitrie Cantemir,
nu a avut strategie („Această oaste ce scrie mai sus au avut-o moscalii, şi fără socoteală au
împărţit-o şi au răşchirat-o într-alte părţi. În nădejdea voroavelor[vorbelor] streini, a
muntenilor, a leşilor, a sârbilor, a moldovenilor, au venit împăratul fără oaste, negrijit, să să
bată cu vezirul şi cu poiedea [mulţime mare] oştii turceşti şi tătărăşti, într-un mijloc de
câmpu pustiiu.” ) şi că, deşi prin Brâncoveanu, turcii le-au făcut o ofertă de pace avantajoasă
ruşilor, aceasta nu a fost acceptată pentru că Dimitrie Cantemir îi era vrăjmaş lui Brâncoveanu
(„Ce n-au priimit nicidecum împăratul moschicesc să face pace (…) stând vârtos Toma
spătar şi cu Dumitraşco-vodă [Dimitrie Cantemir] să nu facă pace, mai mult în pizma
Brâncovanului-vodă.”). Neculce recunoaşte toate acestea în mai multe rânduri, cu toate că în
acest război el fusese hatman (general) în oastea moldovenească.
Cele mai frumoase expresii, după părerea mea, pe care le-am găsit la Neculce: „Că lacrâmile
săracilor nice soareli, nice vântul nu le poate usca. După cum dzice şi Isus Sirah, că ruga
smeritului nuori în cer pătrunde.”; şi, în timpul răzbiului dintre ruşi şi turci, de la Stănileşti,
despre tabăra unei părţi din armata rusă: „Pre câmpuri să vede focurile ca stelele.”
O minune întâmplată în timpul celei de-a doua domnii a lui Duca vodă cel Bătrân: „Într-
acestu anu făcutu-s-au şi o minuné maré, arătaré la Hotin, într-o mănăstioară mică ce ĭasté
supt cetaaté. Au lăcrămat icoana Maicii Precistei, cât să răsturna lacrămile pe chipul icoanii,
de le vide toţi oaminii. Şi pica într-o tepsie ce ĭera pusă supt icoană,de ĭera de miraré a prăvi
arătaré şi sămnu ca acela, caréle au fostu adevărat sămnu de peirea a mulţi creştini în Ţara
Leşască şi începătura durerii şi stricării ţărîi noastré. Că de-atunce din an în anu tot rău şi
amar de creştini şi pustiiré au rămas locurilé pré acolo.”
***

Cronicarii moldoveni: umanişti?

În acest moment, (recitind şi pe Miron Costin şi Ion Neculce), Ureche ni se pare cel mai
preocupat de a satisface anumite tipare de mentalitate oarecum (în foarte mică măsură, totuşi)
catolicizante şi umaniste. El se străduieşte să laude istoriografia poloneză şi preocupările
ştiinţifice ale vecinilor catolici, poloni şi unguri, în detrimentul conaţionalilor săi moldoveni
pe care îi acuză de ignoranţă crasă, încercând să dea dovadă de acrivie şi de acurateţe în
elaborarea cronicii sale, (deşi dă cu mult prea multă uşurinţă crezare unor mistificări istorice
şi unor basme greu de acceptat, dintre care cea cu Dragoş şi căţeaua Molda vor face carieră în
istoriografia românească).

El este cel care, relatând despre Sinodul de la Ferrara-Florenţa, deplânge eşecul discuţiilor
dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus, exprimând o părere de rău în avangarda
ecumenismului modern, fără să ia poziţie împotriva mistificărilor dogmatice catolice, ba chiar
făcând aluzie la faptul că unii îl acuză pe Sf. Marcu al Efesului de „pizmă grecească”, ca şi
cum acela ar fi fost de vină pentru neunire. El pune sub semnul îndoielii sfinţenia Sfântului
Ştefan, comentând că numele de Sfânt i-l dau oamenii pentru vitejiile lui, iar nu pentru faptele
de sfinţenie, deşi relatează o parte din minunile petrecute în viaţa lui.

Şi tot el, relatând evenimentele premergătoare bătăliei cu polonezii de la Codrii Cosminului,

afirmă că, cardinalii catolici nu ar fi fost de acord cu acest război şi l-ar fi sfătuit pe regele
polon să nu atace Moldova şi pe Sf. Ştefan cel Mare şi că în tabăra poloneză s-au petrecut
nenumărate semne premonitorii, prezentate ca un fel de „minuni”, prin care regele ar fi fost
avertizat de la Dumnezeu să nu facă acest război. Ureche îl prezintă pe regele Poloniei ca
exclusiv vinovat pentru începerea conflictului cu Moldova, ca singur răspunzător. Toate
acestea arată o undă de simpatie destul de pronunţată a lui Ureche faţă de mentalitatea catolic-
umanistă cu care a luat contact cât a stat în Polonia. Este însă departe de a-şi însuşi modelul
de gândire umanist şi se disociază de învăţătura catolică şi de părtăşia cu catolicii, căci într-un
loc, vorbind de sacramentele catolicilor, le numeşte „împărtăşania lor” – deşi nu se înţelege de
aici dacă credea că se află sfinţenie şi la catolici sau nu.

Această aplecare nu mai este detectabilă la Miron Costin şi cu atât mai puţin la Ion Neculce.
Miron Costin, cel mai cult dintre cei trei şi care şi-a făcut şi el studiile în Polonia, este însă cel
mai ortodox în gândire şi atitudine, are mai multă milă şi acoperă cu mai multă înţelegere
neputinţele compatrioţilor săi, acuzând în permanenţă vremurile prin care ţara sa a fost
nevoită să treacă. Este un spirit critic mai subtil decât Ureche, sesizează „basnele”
interpolatorilor şi critică ideea originii păstoreşti a lui Dragoş. Poemul său, „Viiaţa lumii”,
este unul teologic, în pofida a ceea ce s-a afirmat . Apetenţa sa pentru morala creştin-ortodoxă
şi pentru modalitatea ortodoxă de a privi şi înţelege lumea, aşa cum reiese din letopiseţ, este
evidentă şi dezvăluie un suflet profund ataşat de adevărul Bisericii sale.

Ion Neculce nu este preocupat de teoretizări şi de expunerea sau pledoaria pentru perspective
teologice sau filosofice asupra vieţii şi a lumii. El simte doar că ar mai avea ceva de adăugat
la istoria ţării sale, din cele ce a văzut şi a auzit el însuşi. Este totuşi un om cult şi sensibil.

Aşadar, dacă se afirmă că a existat o influenţă umanistă la cronicarii noştri, atunci ea a evoluat
cronologic descrescător sau haotic, întrucât este slab sesizabilă (în forme exterioare poate,
fără a penetra convingerile şi mentalitatea lor) la Neculce şi Costin, şi atinge „apogeul” la
Grigore Ureche. Însă mulți, neconcepând paradoxul, s-au avântat în a formula o adevărată
biografie umanistă a cronicarilor noştri, ceea ce ni se pare o direcţie eronat.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Despre cronici şi cronicari, a se vedea şi articolul Emiliei Corbu, „Păcate de cronicar”, din
Revista Rost, nr. 42-43, august-septembrie 2006.
mele scrieri artistice: naratiunea,portretul, descrierea si dialogul.

Date biografice(Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce)

Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647) e primul cronicar moldovean de seama, a

carui opera a infruntat timpurile, ajungind pana la noi. Era fiul lui Nestor Ureche, boier
instruit detinind functii politice importante la sfirsitul veacului al XVI-lea, in repetate
randuri purtator de solii la Poarta Otomana, mare vornic al Tarii de Jos pe vremea domniei lui
Eremia Movila.

Cronicarul de mai tirziu a invatat carte la Lvov, unde a studiat istoria, geografia,
limbile clasice latina si greaca, retorica si poetica.Reintors in tara a participat la viata politica
mai intai ca logofat, apoi spatar. In vremea domniei lui Vasile Lupu a fost unul din sfetnicii
apropiati ai acestuia, mare spatar, iar din anul 1642, urmand calea parintelui sau, a ajuns mare
vornic al aceleasi Tari de Jos.A murit in anul 1647 si a fost inmormantat intr-o cripta de la
manastirea Bistrita din Moldova.
 Spre sfarsitul vietii, Grigore Ureche a inceput sa scrie 'Letopisetului Tarii Moldovei',
la care a muncit intre anii 1642-1647. E unica lucrare cunoscuta, cuprinzind evenimentele din
perioada 1359-1594, ramasa nefinisata. Cronicarul motiveaza scrierea acestui letopiset din
simplul pretext 'ca sa nu se inece anii cei trecuti' si sa lase urmasilor amanunte despre cele ce
au fost sa se petreaca in anii de demult, dar si din grija ca acestia sa nu ramina 'asemenea
fiarelor si dobitoacelor celor mute si fara minte'. E de accentuat importanta pe care o acorda
cronicarul istoriei in trezirea si cresterea constiintei nationale a poporului, 'Letopisetul Tarii
Moldovei' constituind inceputul istoriografiei in limba romana.Grigore Ureche a consemnat in
mod obiectiv evenimentele si intimplarile cele mai importante, tinind foarte mult sa fie nu un
'scriitoriu de cuvinte desarte ce de dereptate'.

“Adevarata istoriografie moldoveana incepe cu Grigore Ureche, fiu al unui Nestor

Ureche, boier refugiat o vreme in Polonia (prilej pentru Grigore de a invata in scolile
lesesti). Spatar sub Alexandru Ilias, mare spatar si apoi vornic al Tarii de Jos sub Vasile
Lupu, nu mai era in viata la 3 mai 1647 cind i se impartea averea. Cum Ureche n-a scris
cronica vremurilor sale (letopisetul lui merge abia pina la 1594, la a doua domnie a lui Aron-
voda), nu putem cauta la el perceptia lumii in care se misca. Slujindu-se de izvoare sarace, el
e un cronicar in intelesul larg al cuvintului, in felul boierului ce-si inseamna pe scoarta unui
ceaslov ivirea unei comete si a calugarului compilator, cu toate ca in Polonia a trebuit
neaparat sa cunoasca miscarea umanista, si ca, intelectual vorbind, el e un om cu invatatura
de izvor occidental si in marginile casei lui un spirit cu vederi inaintate. Fundamental ramine
totusi boier bun cu dragoste de tara. Tot ce se poate astepta de la un astfel de scriitor este
mireasma automatismului, harul cuvintului, care la Ureche sint tari ca aloia. Dar gasesti la
el intelepciune si acea desfacere de lucruri in duhul Bibliei, dupa care este rasplata si
pedeapsa. Are sensul obiectivitatii si nu foloseste stirile care nu 'se tocmesc', precum
banuieste conceptul de traditie, de vreme ce socoteste ca o natie fara istorie s-ar asemana
'fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte'. Este evolutionist in istorie, in sens biologic,
admitind ca orice natie (azi am zice civilizatie) are o 'incepatura', un 'adaos' si o 'scadere'.
Bineinteles e providentialist. Ii descoperim chiar idei politice. 'Tocmala' si 'obiceiele tarii' nu
i se par bine asezate. Domnul judeca fara legi si dupa capul lui si 'unde nu-s pravile, din voia
domnilor, multe strimbatati se fac'. Adevaratul dar al lui Ureche este insa portretul moral.
Aici el creeaza, sintetizeaza, fiindca izvoadele nu-i dadeau nici un model. Omul e privit sub o
insusire capitala sau un vitiu sub care se aseaza faptele lui memorabile, intr-o cadenta tipica.
Stefan e un sanguinar leonin(…).”(George Calinescu-“Istoria literaturii romane de la origini
pana in prezent”)

Miron Costin(1633-1691) este cronicar de seama, mare patriot si umanist, inalt

dregator si iscusit diplomat, filozof si poet, primul nostru scriitor de autentica valoare,
reprezentant de frunte al culturii medievale din Moldova. Toate aceste titluri de eruditie si
noblete, atribuite marelui inaintas sint pe deplin indreptatite de viata si faptele sale, de harul si
locul ce ii revine in istoria literaturii romane.

Autor al mai multor scrieri in proza si in versuri ca 'Letopisetul Tarii Moldovei de la

Aron Voda incoace” de unde este parasit de Ureche vornicul din 'fara de Gios', cuprinzind o
perioada de aproape sapte decenii (1595-1661),poemul filozofic “Viata lumii' (primul din
literatura nationala), ' Istoria in versuri polone despre Tara Moldovei si Munteniei' cronica de
proportii, nefinisata, 'De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor', in care
considera ca 'A lasa iarasi nescris, cu mare ocara infundat neamul acesta de o seama de
scriitori ieste inimii durere. Biruit-am gindul sa ma apuc de aceasta truda, sa scot lumii la
vedere felul neamului, din ce izvor si semintie sint lacuitorii tarii noastre' Ca mai apoi sa
sustina cu tnflacarare dar si cu artgumente bineintemeate ca 'Cea mai stralucita dovada a
acestui popor,de unde se trage ,este limba lui care este adevarata latina… Numele cel mai
adevarat, autentic… este ruman sau rumanus, care nume acest popor l-a pastrat
intotdeauna…'Miron Costin face aceasta afirmatie in rezultatul studiilor si a cunostintilor
istorice si lingvistice, acumulate cu o deosebita osirdie in strainatate, demonstrind astfel
originea romana a poporului nostru si latinitatea limbii romane. Ocupa functiile de mare
dregator si diplomat, iar mai tirziu si mare logofat influientind substantial viata politica a
Moldovei.

Recemat in tara (1685) de catre Constantin Cantemir, un adept al polonilor,inca de pe

vremea cind isi facuse studiile in aceasta tara intra in conflict cu noul domn, care incheiase un
tratat secret de alianta cu Habsburgii. In rezultatul agravarii acestui conflict urmeaza
deznodamindul tragic - decapitarea marelui carturar al aceslei epoci zbuciumate, pline, de
colizii intorsaturi neasteptate.

De sub pana iscusitului si distinsului cronicar al neamului ne-a ramas sfatul intelept
precum ca 'nu ieste alta mai frumoasa si mai de folos in toata viasa omului zabava, decat
cetitul cartilor'. In zilele noastre mai ales a acelora, din care aflam de care aflam de cite au fost
sa se intimple din vremuri straveci si pina acum in aceasta frumoasa dar mult multpatimita
Tara a Moldovei.

Ion Neculce(1672-1745), acest cronicar de seama a neamului, a fost dregator, om

politic, ocupand succesiv functiile de postelnic, vataf de aprozi, de vel aga si vel spatar. Iar in
vremea domniei lui Dimitrie Cantemir a ajuns hatman al Moldovei.Dupa lupta de la Stanilesti
(1711) l-a urmat pe domnitor in pribejiile sale prin Rusia. La intoarcere in Moldova a fost
numit vornic al Tarii de Sus, apoi judecator de divan.La 73 de ani, dupa o viata zbuciumata a
decedat rapus de batrinete.

Ne-a lasat drept mostenire 'Letopisetul 'Tarii Moldovei de la Dabija Voda pina la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat', inceput aproximativ din anul 1733, ca o
continuare a operei ilustrului inaintas Miron Costin. Letopisetul este precedat de celebrele '0
sama de cuvinte', patruzeci si doua de legende istorice 'ce sint auzite din om in om de oameni
vechi si batrini', in care sint evocate intr-o aleasa si dulce limba intimplari din viata unor
domnitori al Moldovei si indeosebi din cea a lui Stefan cel Mare. Aceste legende, constituie in
fond prima culegere de folclor autohton.

“Cronicar moldovean. Pana la 7 ani copilareste la mosia parinteasca Prigoreni.

Tatal sau, vistiernicul Neculce moare, iar copilul e luat de bunica Alexandra din Blagesti. Nu
e dat la invatatura, ci e initiat in cititul si scrisul chirilic de vreun dascal. Apoi il aflam in
Muntenia, la familia stolnicului C. Cantacuzino. Intors in Moldova, urca sirul dregatorilor
pana la mare spatar si caimacam (loctiitor de domn). Ajunge sfetnicul tanarului domn D.
Cantemir si, in urma pierderii bataliei de la Stanilesti (1711), pribegeste in Rusia si Polonia.
In 1720, refugiatul este iertat si revine in tara, unde isi scrie cronica inceputa in tinerete:
'Letopisetul Tarii Moldovei de la DABIJA v.v. pana la domnia lui Ioan Mavrocordat v.v.
(1661-1743)'. Inainte, aseaza culegerea de 42 legende istorice 'O sama de cuvinte'. Culese, in
parte, din folclor, ele fixeaza sub forma anecdotei momente semnificative din biografia
domnilor moldoveni, mai ales Stefan cel Mare. Legendele i-au inspirat pe: Gh. Asachi (in
nuvele istorice), D. Bolintineanu (Daniil Sihastrul, Manastirea Putna, Aprodul Purice,
Petru Rares, Mama lui Stefan cel Mare), C. Negruzzi (Aprodul Purice), V. Alecsandri
(Movila lui Burcel, Altarul manastirii Putna, Dumbrava Rosie, Visul lui Petru
Rares).”(George Calinescu-“Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent”).

Operele cronicarilor

Cronicile realizeaza cea dintai imagine scrisa a istoriei noastre. Mai intai au aparut in
limba oficiala, pe atunci slovona, iar mai tarziu incepand cu secolul al XVII-lea, in limba
nationala, acestea fiind primele scrieri originale de mare intindere. In Muntenia s-au redactat
“Letopisetul cantacuzinesc” si “Letopisetul Balenilor” cuprinzand intervalul 1290-1688,
“Istoriile domnilor Tarii Romanesti” de Radu Popescu si “Cronica anonima despre
Brancoveanu”.Cele mai realizate sunt, indiscutabil, cronicile moldovenesti, fiindca nu au fost
scrise din ordinul vreunui domnitor, deci exprima punctul de vedere al autorilor. Acestia au o
oarecare independenta morala fata de autoritatea domneasca, ceea ce permite o atitudine
critica. In seria moldoveneasca intra “Letopisetul Tarii Moldovei” scris in ordine de Grigore
Ureche de la 1359 la 1594, Miron Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la 1661 la 1743,
si continuat de alti cronicari de mica valoare.

Cronicile au ramas in manuscrise aproape doua secole si au fost tiparite de

Kogalniceanu si Balcescu dupa 1840. Fiind cunoscute numai de stiutorii de carte nu au putut
influenta evolutia limbii romane literare in aceeasi masura ca textele religioase. Sunt insa
primele scrieri originale in limba romana, de mari dimensiuni, si in felul acesta arunca o
lumina mai exacta asupra limbii din epoca. Importanta cronicilor este in primul rand de ordin
stiintific prin valoarea documentara a textelor, oferind informatii pretioase despre istoria de
epoca medievala. Punand in circulatie idei ca romanitatea poporului, latinitatea limbii noastre;
continuitatea elementului roman in Dacia, unitatea tuturor romanilor, cronicarii au contribuit
la formarea constiintei noastre nationale.

S-a remarcat la cronicari dorinta de a-si elabora textele intr-o limba comuna, pe
intelesul tuturor, de aceea Ureche si Neculce iau ca model limba populara. Miron Costin
,carturar de formatie serioasa, considera ca limba populara difera de cea literara, cum era la
romani. El ia ca model la nivelul frazei latina culta, adeseori lasand predicatul regentei la
sfarsitul frazei. Totodata se observa alegerea cuvintelor la nivelul lexicului si indeseobi a
formelor gramaticale specifice intregii arii lingvistice daco-romane. Se intalnesc fonetisme
regionale: “dz” pentru “z”, “h” pentru “f”, “dj” pentru “j”. Putine elemente regionale apar in
morfologie la cronicari.

Toate aceste scrieri apartin in mod normal stilului stintific, dar intalnim si elemente ale
stilului artistic, justificate prin doua motive. Primul este nivelul pe care-l atinsese stiinta
istoriei in epoca: stilul stiintific trebuie sa fie total obiectiv, or istoricii din Evul Mediu isi
spun si propriile pareri despre evenimentele si personalitatile la care se refereau. Se produce
astfel literaturizarea faptului istoric. In al doilea rand, prezenta subiectivismului se justifica
prin aceea ca toti cronicarii presara nenumarate interjectii si fraze exclamative.Aceasta
atitudine are efecte asupra expresiei, care nu mai ramane o seaca notare de date si fapte, ci
tradeaza o puternica participare afectiva ca in aceasta jelanie a lui Neculce:”Oh!Oh!Oh!
saraca tara a Moldovei, ce narocire de stapani ca acestia au avut! Ce sorti de viata ti-au
cadzut! Cum au mai ramas om traitor in tine, de mirare este, cu atata spurcaciuni de obieceiuri
ce se trag pana astazi in tine, Moldova!”

Cronicarii recurg la proverbe si la maxime. Stilul lui Costin nu e lipsit de influenta

populara, dovada fiind proverbele si expresiile pe care le foloseste adesea: “Ce dzilele lui cele
sfarsite, cum sa dzice cuvantul”,”Lupul parul schimba, iara nu hirea”. De asemenea, la
Neculce intalnim numeroase proverbe si zicatori:”Pasarea in cuibul sau nu piere”,”cine sapa
groapa altuia da intr-ansa”,”Nu fac toate mustele miere”.

Valoarea literara deriva si din faptul ca letopisetele consemneaza unele evenimente

traite de autori, deci sunt primele scrieri memorialistice. Gasim in forma rudimentara
procedee ale prozei artistice: naratiune, portret, descriere si dialog.

Naratiunile lui Grigore Ureche ca si cele ale lui Ion Neculce urmeaza modelul popular, cu
fraze scurte, dominand coordonarea,respecta topica subiect-predicat, uneori recurge la epitete
si comparatii de factura populara. Ureche a intemeiat genul naratiunii simple de factura
istorica. Textul sau atinge ceea ce E.Negrici numea in “Naratiunea in cronicile lui Gr.Ureche
si Miron Costin” drept “naratiune pura” prin precizia relatarii,liniaritate(respectarea
cronologiei), saracie stilistica, tonul rece, sobru. Cronicarul intregistreaza evenimentele asa
cum le-a cunoscut din diverse izvoare, actiunea prevaleaza in favoarea interpretarii. Ureche a
intuit ca istoricul trebuie, inainte de toate, sa expuna fapte. Materialul este impartit pe
capitole, fiecare cu cate un titlu analitic:”Razboiul lui Bogdan voda cu lesii”,”Cand au
pradatu Stefan-voda Tara Secuiasca”, ”Cand au luat Stefan-voda Chilia si Cetatea Albade la
pagani”, “Cand au omarat Alexandul-voda 47 de boieri”,”Cand au trimis Despot-voda la
imparatie pentru steag”si altele. Biografiile domnitoilor cuprind trei elemente: momentul
inscaunarii, enumerarea razboaielor purtate si se incheie cu moartea personajului. Un spatiu
intins este acordat domniei lui Stefan cel Mare, surprinsa in momentele cele mai
importante:cucerirea Chiliei si a Cetatii Albe, disputele cu Radu-voda, lupta de la Podul Inalt
sau de la Razboieni, ridicarea manastirii Putna, conflictul cu regele polon Albert, luarea
Pocutiei. Cunoscute mai sunt naratiunile despre inscaunarea lui Petru Rares si peregrinarea sa,
intrarea lui Lapusneanu in tara pentru cea de-a doua domnire, sfrasitul tragic al lui Ion-voda.

O alta caracteristica a naratiunii lui Ureche o constituie spiritul moralizator. Autorul

tine neaparat sa ia atitudine impotriva abuzurilor si crimelor savarsite de unii monarhi fara
discernamant. La un moment dat, paraseste povestirea si intr-un capitol separat numit
invariabil “Certare si invatatura” trage invataminte pe marginea evenimentelor. Schema,
preluata din istoriografia latina si polona, ramane un procedeu naiv, abandonat de urmasi.
Dupa ce relateaza despre masacrul facut de Lapusneanu, in frgmentul urmator propune
modelul unui stat, in care domnitorul sa fie ca o matca fara ac si sa asculte de sfatul boierilor.
Dupa opinia lui Ureche, personajul care intruneste aceste trasaturi este Petre Schiopul.

Cu exceptia acestor fragmente moralizatoare, putine la numar, naratiunea e ocupata

integral de actiune. “ureche atinge esenta istoriei”(E.Negrici).el nu rotunjeste nicidata
informatia, ci adopta un stil concis.

O data cu Miron Costin putem vorbi de “naratiunea de tip anecdotic” (E.Negrici), dusa
mai tarziu la apogeu de Ion Neculce. Miron Costin e,totodata, primul narator meditativ. Ceea
ce se observa mai intai la el e forma schimbata a naratiunii: scrisul nu mai e spontan, ca la
Ureche, ci compus, se naste in urma unui proces laborios. Un progres semnificativ se
realizeaza pe linia constructiei personajului: dincolo de insiruirea de evenimente, cronicarul
lasa loc analizei psihologice, framantarilor interioare ale eroului. Miron Costin realizeaza mici
biografii de-a lungul carora se urmareste devenirea personajului. Un exemplu il constituie
evolutia lui Stefan Tomsa pe parcursul celor doua domnii. Un Domn crud si sangeros, Stefan
Tomsa are gustul “farsei oribile”:iarta pe unul ce se razvratise, totusi il duce la locul executiei;
cel in cauza incearca sa se apere, dar este ucis pe loc. Acelasi sadic domn-ni se spune- purta
cu sine un calau care striga aratand spre boieri:”S-au ingrasatu,doamne, berbecii, buni sintu de
giunghiat”,vorbe la care Tomsa daruia bani tiganului. Chiar daca ar parea incredibil, Miron
Costin ne asigura ca a survenit o schimbare in caracterul personajului:”Iara la a doua domnie
cu multu schimbatu intr-altu chip dupa patima ce-I venise si lui la cap”.

Daca Ureche povestea detasat, Miron costin traieste istoria la modul dramatic, destinul tragic
al omului supus unei forte implacabile este tema lui predilecta. Avand structura reflexiva,
Miron Costin este singurul cronicar ce-si indreapta atentia asupra destinului fiintei umane. De
altfel, “meditatia asupra omului asigura unitatea operei sale”(M.Scarlat,”Introducere in opera
lui M.Costin”). Textul e impregnat de maxime, proverbe,cugetari ce puncteaza o anume
situatie sau au un caracter anticipativ. Cele mai multe vizeaza destinul incert si nestatornicia
lucrurilor omenesti:”Iara nu sunt vremile supt carma omului, ce bietului om supt vremi”,”Iara
roata lumii nu asa cum gandeste omul, ce in sursul sau se intoarce”. Rezulta de aici drama
individului care se simte la indemana destinului capricios, haituit de istorie(“Iara noi privim
cumplite vremi si cumpana mare pamantului nostru si noua”). Autorul primului poem
filozofic din literatura romana dezvolta in cele mai multe dintre naratiuni tema sortii
schimbatoare. Un exemplu il constituie capitolul ce il are in centru pe domnitorul Barnovski.
Soarta nedreapta a acestui domnitor milostiv, cu dragoste de tara, care e ucis de turci cand
pleaca la Tarigrad dupa firman, il impresioneaza pe cronicar.”Nestiutor gandul
omenesc(….)la ce merge si la ce tamplari apoi soseste”,spune el. In continuare, relateaza niste
intamplari ce tin mai mult de legenda, dar care intaresc nevinovatia celui sacrificat(calul lui
Barnovschi se izbeste cu capul de un zid si moare, iar in Taringrad are loc un incendiu
devastator). Pentru boierii ce l-au insotit pe domnitor(intre care se afla si tatal cronicarului)
urmeaza momente de groaza. Postelnicul Costin e scos in toiul noptii din inchisoae, dar nu
pentru a fi inecat, cum spunea el, ci pentru o discutie cu vizirul. Miron Costin stie sa dispuna
de liberatatile scriitotului si ofera detalii ce creeaza naratiunii o evidenta tensiune dramatica.
Epicul are si un caracter anticipativ. Cronicarul enumera semnele ce au prevestit caderea casei
lui Vasile Lupu:cometa, eclipsa de soare si navalirea lacustelor. “Ca era sa se pomeneasca la
domnia lui Vasile voda pentru cometa, adeca steaua cu coada, care s-au primejduit cu cativa
ani inainte de aceasta asea de grea premeneala acestii domnii si intunecarea soarelui in anul
acela(…)si tot intr-acela an lacustele neaudzite veacurilor,care toate semnele in loc batranii si
astronomii din Tara Leseasca a mare rautai ca santu acestor tari meniia”.

Se remarca anumite progrese in perfectionarea stilului lui Miron Costin.La nivelul

sintaxei, pe langa atributele clasice ale oratoriei - interogatie retorica, gradatia, repetitia,
exclamatia - intalnim nenumarate figuri de stil, printre care metafore, metonimii si mai ales
comparatii: ”Precum muntii cei inalti si malurile cele inalte candu sa naruiesc de vreo parte
pre catu sunt mai inalti pre atata duruit face mai mare…”

Despre legendele inserate in culegerea “O sama de cuvinte” a lui Neculce nu s-au

pastrat documente(au fost auzite”din om in om,de oameni vechi si batrani”),insa autorul le
consemneaza pentru cine vrea sa le creada. Cele mai multe dintre acestea au furnizat subiecte
pentru scriitorii din secolul trecut: Stefan voda a hotarat locul pe care urma sa se construiasca
manastirea Putna tragand cu arcul si se spune ca un copil de casa ar fi tintit mai departe decat
insusi domnitorul, de aceea I s-a taiat capul; intr-o lupta aprodul purice l-a ajutat pe Stefan cel
Mare sa urce pe cal, de atunci numele I s-a schimbat in Movila; inainte de a-l numi domn pe
Petru Rares, imparatul de la Taringrad ar fi sarit cu calul de trei ori peste el; fata lui Radu-
voda a fugit cu o sluga de la curtile domnesti, cand au fost gasiti,ea a fost trimisa la calugarie
iar iubitul ei ucis;Petru Rares,voda,in timp ce fugea de dusmani,este ajuns de un popa si ii
striga acestuia:”Intoarce-te,popo,inapoi,nu-ti lasa liturghia nesfarsita”.

George Calinescu I-a surprins cel mai bine datele personalitatii artistice, remarcadu-
I”…ingenuitatea sireata(…), proverbialitatea, filozofia batraneasca, minunarea, vaietatura
si,in fine, acel lucru invederat, dar inanalizabil ce se cheama darul de a povesti”(“Istoria
literaturii romane de la origini pana in prezent”).

Paremilologia,vorbirea in pilde, este o trasatura de baza a naratiunii lui

Neculce:”Tatarii au intrat in tara ca lupii intr-o turma”,”pasarea vicleana da ingura in
lat”,”mielul bland suge la doua maice”,”si asa au tinut de bine aceasta pace cum tin cainii
vinerile”.Frecvente sunt expresiile plastice ce redau ideea de primejdie a vietii: ”in cumpana
pierii”,”lui Duca-voda boierii stau sa-I manance capul”,”si-a bagat capul pentru voia
banilor”,”a plati cu capul”.

In operele lor, cronicarii folosesc toate modalitatile de expunere. Prin intermediul

naratiunii acestia prezinta intamplarile, prin intermediul portretului, ca marca a descrierii,
realizeaza figura personajelor, iar dialogul este folosit de toti cronicarii pentru a da
autenticitate celor relatate. La Ureche suntcunoscute dialogurile dintre Petru Rares ce se
intorcea cu carele de la pescuit si boierii ce-l intampinara sa-I spuna ca este mostenitorul de
drept al tronului, un dialog ramas celebru este acela dintre Alexandru Lapusneanul si cei patru
boieri trimisi de Stefan Tomsa:”Daca au mersu solii Tomsiei si I-au spus, zic sa le fie dzis
Alexandru-voda:<<De nu ma vor, eu ii voiu pre ei, si de nu ma iubescu, ei ii iubescu pre
dansii si tot voiu merge, ori cu voie,ori fara voie>>.”

La Miron Constin, dialogul are tenta de maxima, mai toate interventiile personajelor
fiind o constatare a trasaturii de caracter, intotdeauna cel care vorbeste se caracterizeaza prin
ceea ce spune. De cate ori condamna pe cineva, Stefan Tomsa asista la executie si rostea
invariabil:”Sa nu te ierte Dumnezeu cu cel mare cap al tau”. Tot Stefan Tomsa a fost rugat de
niste boieri sa ierte pe un diac, ce era bun carturar, dar domnitorul a raspuns:”Ha,ha,ha!Mai
carturaru decat dracul nu este altul!”.

Frecventa cea mai mare a dialogului este la I.Neculce.Gasim o dubla explicatie:prima

ar fi ca evenimentele si personajele despre care nareaza le-a cunsocut direct, a doua explicatie
este talentul incontestabil de narator care stie sa opreasca povestirea in loc spre a recurge la
vorbirea directa.El introduce dialogul cum va proceda mai tarziu Creanga, printr-o formula
invariabila:”dzic sa fi dzis”.

Influenta cronicilor asupra literaturii romane este indiscutabila.Odata descoperite ele

au fost pentru scriitori un rezervor pretios de teme,personaje,subiecte. Din Letopisetul lui
Ureche s-au inspirat Costache Negruzzi in nuvela “Alexandru Lapusneanul”,Vasile
Alecsandri in poemul”Dumbrava rosie” si in drama “Despot voda”, Delavrancea in trilogia
Moldovei, Sadoveanu in romanele istorice “Fratii Jderi”si “Nicoara Potcoava”.Cronica lui
Miron Costin a servit ca izvor lui Hasdeu, Sadoveanu in “Neamul Soimarestilor”. De la
Neculce au pornit in realizarea multor opere scriitori ca Alecsandri, Bolintineanu,
Sadoveanu,ultimul luandu-l chiar ca model stilistic.

“Cultura noastra veche este un bloc de marmura, in care stau inca nenascuti Eminescu,
Creanga, Sadoveanu.”(G.Calinescu).

Potretul ca tip de descriere in scrieri

In operele cronicarilor poate fi observat o tendinta interesanta referitoare la felul in

care se realizeaza descrierile, acestea avnd ca prima forma portretul.

Astfel, portretele lui Grigore Ureche sunt un tip clasic:anunta trasaturile fizice(dar cateodata
sare peste ele), apoi trasaturile morale si faptele care le justifica. Cele mai reusite sunt
portretele lui Stefan cel Mare, Bogdan voda, Petru Rares, Alexandru Lapusneanu. Despre
portretul lui Stefan cel Mare s-a spus ca este “cel mai clasic din literatura
veche”(N.Cartojan).Metoda lui Ureche consta in insiruirea de atribute etichetante: “Fost-au
acestu Stefan voda om nu mare la statu, manios si de grabu varsatoriu de sange nevinovat; de
multe ori la ospete omoria fara judetu. Amintrilea era om intreg la fire, nelenesu, si lucrul sau
il stiia a-l acoperi si unde nu gandiiai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era
nevoie insusi se viriea, ca vazandu-l al sai, sa nu sa indaraptieze si pentru aceia raru razboiu
de nu biruia. Si unde biruia altii, nu perdea nadejdea, ca stiindu-sa cazut jos, sa radica
deasupra biruitorilor. Mai apoi, dupa moartea lui, si feciorul sau, Bogdan voda, urma lui
luasa, de lucruri vitejesti, cum se tampla din pom bun, roada buna iase.
Iara pre Stefan voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire la Putna, care era
zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca
s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi ii zicu sveti
Stefan voda, nu pentru sufletu, ce iaste in mana lui Dumnezeu, ca el inca au fostu om cu
pacate ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, care niminea din domni, nici mai nainte, nici dupa
aceia l-au agiunsu.”

De remarcat ca Ureche anunta doar o singura trasatura fizica(era mic de statura), dupa care
urmeaza doua trasaturi de caracter negative(manios si crud),justificate prin fapta : “de multe
ori la ospete omora fara judetu “.Legendarul domnitor ramane in constiinta poporului prin cu
totul altceva. Antiteza este creata prin adverbul “amintrilea “, dupa care urmeaza trasaturile de
caracter, de asemenea, justificate printr-o gradatie ce-l plaseaza pe erou in fruntea tuturor
domnitorilor:”nici mai inainte,nici dupa ceia l-au ajunsu”.

Portretele lui Miron Costin sunt lapidare: anunta trasatura dominanta de caracter, iar
uneori isi pune eroul sa vorbeasca pentru a se autocaracteriza. Portretele realizate de M.Costin
nu sunt nuantate; fiecare personaj reprezinta un tip uman, iar cronicarul ni-l infatiseaza cu tot
ceea ce-I este caracteristic: sangvinarul (Stefan Tomsa), strainul care domina tara (Gaspar
Gratiani), nevinovatul sacrificat (Barnovski), ambitiosul fara margini (Vasile Lupu),
inteleptul, omul instruit(Gh.Stefan). Pe Costin nu-l intereseaza trairile fizice, testeaza insa la
toti eroii sai darul elocventei si gradul de cultura. Despre Gheorghe Stefan spune:”Om deplin,
capu intregu,hire adanca cat poti zice ca nascu si in Moldova oameni”insa Domnu Stefan
voda Tomsa,mare varsatoriu de sange, gros la hire si prostatec, catu ii parea ca ieste asea bine,
cum domniia intai”;”era la hirea sa Barnobski voda foarte trufas si la portul hainelor mandru,
iara la inima foarte direptu si nelacom si blandu…”.

Cele mai realizate din punct de vedere artistic sunt cele ale lui Neculce. Memorabile
sunt portretele facute mitropolitului Dosoftei, tarului Petru cel Mare, domnitorilor Constantin
si Dimitrie Cantemir, vizirului Gin Ali-pasa.Spre deosebire de inaintasii sai, Ion Neculce
anunta amanuntele ce evidentiaza intregul: semne particulare, ticuri, gesturi. Neculce
individualizeaza puternic, portretele sale sunt vii, raman in memorie:”Iara imparatul era om
mare, mai inalt decat toti oamenii, iara nu gros, rotund la fata si cam smead, oaches, si cam
arunca cate odat’din cap fluturand. Si nu cu marire si fala, ca alti monarhi, ci umbla fiecum
prost la haine, si numai cu doua, trei slugi, de-I era de grija trebilor. Si umbla pe gios, fara
alaiu, ca un om prost”.

“Portretul lui Neculce se situeaza la mijlocul dintre caricatura si tablou”

(G.Calinescu).Este cazul, mai ales, al grecilor, urati pentru moralitatea lor indoielnica, cand
cronicarul exagereaza unele trasaturi negativa. Portretul lui Dumitrascu Cantacuzino este
grotesc:”Dumitrasco voda era om batran, grec, taringrasdean de neamul lui, de
Cantacuzinesti.(…)Si era om nestatator la vorovi, talpiz, amagitor, geambas, de cei de la
Fanar din Taringrad. “.

Intentii ce stau la baza scrierilor

 Cronicarii au avut o valoroasa contributie cu deosebire in domeniul istoric. Ei au
subliniat pentru prima data la noi necesitatea scrierii istoriei(“sa ramane feciorilor si nepotilor;
sa le fie invatatura, despre cele rale sa se fereasca si sa se socoteasca, iar despre cele bune sa
urmeze si sa invete si sa se indirepteze”-preciza Grigore Ureche).

Ei si-au asumat libertatea propriilor ganduri si sentimente,apropiindu-se de istorie cu

constiinta responsabilitatii fata de adevar. “Scrisoarea este un lucru vecinicu. Candu ocarasc
intr-o zi pre cineva, iaste greu a rabda; dara in veci? Eu voi da seama de ale mele cate scriu”-
isi definea ferm Miron Costin pozitia de istoric, refuzant “a scrie ocara vecinica unui
neam”(“De neamul moldovenilor”). Prin urmare, informatiile nu se preiau la intamplare, ci se
confrunta dupa diferite izvoare, spre a putea alege adevarul istoric. S-a conturat astfel ceea ce
astazi se numeste cercetarea critica a izvoarelor istorice, actiune specifica, de altfel,
umanistilor europeni.

Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce si cronicarii munteni definesc valoarea
multipla a istoriei:documentara, instructiva, educativa, ca izvor de inspiratie.

Miron Costin afirma, cu convingerea omului integrat pe deplin constiintei de

neam:”Letopisetele nu santu numai sa le citeasca omul, sa stie ce iaste rau si de ce sa se
fereasca si ce va urma hie cine…”.Deci cunoasterea istoriei trebuie sa consemneze deopotriva
instruire si educatie. Istoriografia presupune date si fapte (pentru Moldova-intre anii 1359-
1743; pentru Tara Romaneasca-intre 1290-1729), prezentand scene si modele umane(la podul
Inalt, Calugareni si Stanilesti, cu Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si Dimitrie Cantemir),
secvente ale luptei pentru independenta nationala si dreptate sociala. Profund umanisti,
cronicarii se adreseaza oamenilior, cerandu-le sa cunoasca istoria neamului, preluand in mod
critic datele, faptele si modelele, spre a se modela pe ei insisi, in perspectiva evolutiei
ulterioare a acestui neam romanesc.

Cum e explicata originea poporului roman si a limbii romane in scrieri

Preocuparea cronicarilor de a stabili identitatea poporului roman in context universal

este o marca a umanismului.

Grigore Ureche prelungeste cumva ideea lui Nicolae Olahus, ajungand la concluzia ca
romanii “toti de la Ram se trag si cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”, “citi se afla lacuitori la
'Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramoros, de la un loc sint cu moldovenii si tot de la
Ram se trag',sustinand ideea de latinitate a limbii romane, aducand ca argument evolutia
etimologica a unor cuvinte.

La randul sau, Miron Costin va dezvolta o observatie asemanatoare, cercetand

problema originii romanilor mai in profunzime, cautand argumente si ajungand la lucrarea cu
caracter incipient stiintific in opera “De neamul moldovenilor”. Argumentele sale sunt in
acelasi timp stiintifice, lingvistice, arheologice si etnografice. El “porneste” istoria romanilor
“de la descalecatul tarilor cel dintai de Traian Imparatul Ramului, cu cateva sute de ani peste
mie trecute”, spre a demonstra romanitatea poporului nostru, latinitatea limbii, originea
comuna si unitatea romanilor din cele trei teritorii de atunci, continuitatea lor pe aceste
meleaguri si spre a aprecia, in plus, importanta elementului autohton in procesul formarii
poporului roman.

Sentimentul originii, continuitatii si nobletei noastre ca neam a fost declarat mai apoi
de Dimitrie Cantemir in “Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”.

Evenimente istorice de referinta in scrierile cronicarilor

Cronicile realizeaza cea dintai imagine scrisa a istoriei noastre. Textele care compun
aceasta imagine sunt numeroase. S-au scris cronici in toate provinciile romanesti, dar cele mai
valoroase sunt ale cronicarilor moldoveni si munteni.

Aparitia si dezvoltarea scisului cronicaresc se explica printr-o necesitate adanca

deoarece tarile romane parcursesera un drum lung in timp, aveau o istorie, care risca sa fie
inecate in uitare. Prima intentie a cronicarilor a fost aceea de recuperare a trecutului. Ureche
marturiseste ca a scris”ca sa nu sa inece a toate tarile anii trecuti si sa nu stie ce s-au lucrat, sa
sa asemene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte”,iar Costin “ca sa nu se uite
lucrurile si cursul tarii”.

“Letopisetul Tarii Moldovei”,realizat de Ureche,Costin si Neculce intre anii 1359-

1743, salveaza de uitare cateva secole din istoria romanilor, doar vitregia timpurilor I-a
impiedicat pe unii sa-si inceapa relatarea de la “descalecatul cel dintai” ; “Venira asupra
noastra cumplite aceste vremi de acmu, de nu stam de scrisori, ce de griji si suspinuri”-
marturiseste Miron Costin.Istoriografia si umanistii au avut o insemnatate deosebita in
procesul formarii bazelor literaturii noastre nationale.

Lucrarile istoriografie include primele noastre elemente de literatura artistica. Grigore

Ureche realizeaza portretul literar al lui Stefan cel Mare, portret care devine model al acestui
fel de expunere literara pentru viitorime. Daca el pune accent cu deosebire pe verb, Miron
Costin va folosi mai ales adjectivul, propunand primele noastre descrieri(memorabile sunt
viziunea navalirii lacustelor si scena revoltei populare impotriva boierului Batiste Veveli).

Grigore Ureche prezinta in “Letopisetul Tarii Moldovei” evenimentele de la

“descalecatul cel de-al doilea”,adica de la domnia lui dragos Voda, la domnia lui Aron Voda,
surpinzand astfel schimbari de domnii, comploturi, lupta pentru putere, obiceiuri de
inscaunare, stiluri de viata si fapte exemplare;el se asaza mereu in judecarea faptelor
istorice,dintr-un punct de vedere inalt-si gaseste expresia sugestiva, uneori chiar artistica.Petru
Rares“si-au plecat capul sub talpele”sultanului, Ilias turcitul “din afara se vede pom inflorit,
iar dinauntru lac imputit”, turcii in lacomia lor neistovita”de ce le dai mai mult, de ce iti fac
mai multa nevoie…”.Cronicarul pune accentul pe viata lui Stefan cel Mare,realizandu-I un
potret in linii sobre,zugravindu-I calitatile si defectele de om,cu aureola de “sfant”-ca in
fantezia poporului-pentru vitejie,intelepciune,fiind un vrajnic aparator al tarii, propunandu-l
ca un model existential deoarece e pus in slujba Domnului si mai ales a tarii,la polul opus
aflandu-se regele polon Albert.
 Miron Costin, continuitorul cronicii lui Ureche, surprinde in letopisetul sau elemente
din istoria Moldovei cuprinse intre 1594-1661, adica de la a doua domnie a lui Aron Voda
pana la urcarea pe tron a lui Dabija Voda,timp in care se succed douazeci si doi de domnitori,
fiind o perioada a marilor confruntari politice si sociale. Cea mai importanta cronica este ceea
in care il prezinta pe Dimitrie Cantemir, timp de noua ani, pe tronul Moldovei, si deoarece
autorul I-a fost sfetnic, el il prezinta din acest punct de vedere, dezvaluind personalitatea
complexa a domnitorului. Alti domnitori prezenti in paginile acestuia sunt Aron voda, Dabija
voda, Dumitrascu voda, un batran decazut ce aduce mari pagube tarii,Duca voda si Constantin
si Dimitrie Constantin.

Forta narativa a lui Ion Neculce se afirma prin episoadele povestite gradat, cu
amanunte, cu o coloratura afectiva. Batalia de la Stanilesti(1711, dusa de rusi si de Dimitrie
Cantemir impotriva turcilor) se deruleaza in pagini memorabile. Turcii erau ca' noaja de lupi
intr-o turma de oi' dar au fost razbiti de obuzul rusesc, 'au fost doborati cu foc, ca si cum I-ar
matura cu o matura”. “Si au inceput a bate pe vrajmas, cat intunecasa lumea, de nu se vede
om cu om, si sa vede numai para ieste din puscasi.Ca si cum ar arde un stah mare, trestie, pe
niste vanat mare, ase se vede focul iesit din pusci(…)Mare este omul, iar la razboi pre mica-I
este tinta…”.

Aspecte critice

Grigore Ureche

Manuel Tanasescu, 2000:

“Importanta culturala a cronicii lui Ureche umbreste pe nedrept pana azi importanta ei
literara. Pe nedrept, pentru ca multe din afirmatiile ei transformate in locuri comune ale
constiintei noastre nationale s-au pastrat ca atare in memoria colectiva si datorita puterii
expresive a limbii cronicarului, <<batuta ca o medalie>>, spune Iorga, mai bine zis ca o
moneda buna, deci cu larga circulatie.Vorbele lui Ureche ne-au invatat in scoala cine suntem
si de unde venim, <<ruminii, cati se afla lacuitori la Tara Ungureasca si la Ardeal si la
Maramorosu, de la un loc santu cu moldovenii si toti de la Ram sa trag>>; tot ele ne-au
convins ca tara noastra, taram paradisiac, <<cu locuri desfatate, cu campi deschisi, cu ape
curatoare, cu paduri dese>>,<<fiindu in calea raotatilor>>,e mereu amenintata de mari
primejdii din toate partile si in toate timpurile. Cronica a devenit, asadar, un izvor de mituri
nationale, printre care si cel al lui Stefan << cel Mare si Sfant>>, care insa nu e creat de
Ureche, ci preluat de acesta(de aici si inconsecventele de receptare) si fixat in celebrul portret
pe care generatii de elevi l-au invatat << pe de rost>>”.

Al.Piru, 1997:

“Letopisetul Tarii Moldovei scris de Grigore Ureche in ultimii ani ai vietii este o opera
neterminata. Ea incepe in anul intemeierii Moldovei, 1359, <<cand s-au descalecat tara>>, si
se opreste in anul 1594, <<cand au venit Loboda cu oaste cazaceasca si au gonit pre Aron-
voda den scaun si au ars targul Iasii v leato 7103>>.

Principalul izvor extern este Kronika Polska, aparuta la Craiova, in 1597, pe numele
lui Martin Bielski, dar scrisa de Ioachim Bielski, fiul lui Martin. Martin Bielski a extras
separat aceasta istorie, a amplificat-o cu stiri din opera lui Martin Cromer, Polonia sive de
origine et rebus gestis Polonorum(Basel, 1555), si a continuat-o el insusi pana in 1586,
publicand-o totusi cu numele tatalui sau. Cronica poloneza a lui Ioachim Bielski, utilizata de
Ureche, este citata sub denumirea de <<letopisetul lesesc>>. Unele pasaje sunt reproduse
intocmai, altele sunt omise inadins, fiindca Grigore Ureche nu este un simplu compilator, ci
un cronicar cu spirit critic.”

Miron Costin

Al.Piru,1997:

“Dintr-o pornire similara si cu aceleasi scopuri educative si-a intocmit si elLetopisetul

Tarii Moldovei, de la Aaron-voda incoace, cand ajunsese la mijlocul vietii, in jurul varstei de
40 de ani. Si el scrise ca <<sa nu sa uite lucrurile si cursul tarii>> si ca <<sa hie de invatatura
ce ieste rau si de ce-I sa se fereasca si ce va urma hiecine>>.

Ca si la Grigore Ureche, la Miron Costin apar in letopiset conceptiile clasei boieresti.

Si el e convins ca marii boieri, si nu domnul, trebuie sa guverneze efectiv tara. Domnul e in
randuiala lucrurilor din monarhia feudala alesul si unsul lui Dumnezeu (“Domnul, ori bun, ori
rau[…] oricum de la Dumnedzau este”), dar datoria lui e sa trateze cu mila pe boieri, pentru
ca <<milele domnilor pot aseza tarale,nemila si lacomia fac risipa>>. Domnii care nu asculta
sfaturile bune ale boierilor <<vin la primejdii si ei si casele lor>>.”

Ion Neculce

Al. Piru,1977:

“ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este continutul lor educativ fara
ostentatie sau cumpanit anecdotic, epic cuminte, batranesc, naratiunea simpla, populara. E
lesne de inteles de ce legendele din O sama de cuvinte au fost atat de citite si prelucrate de
scriitoridin secolul urmator. Acestia au gasit fara multa zabava subiecte de-a gata,
necesitanddoar versificatia pentru a fi transformate in cantece, baladele sau poeme. De cele
mai multe ori insa, observatie care nu s-a facut, legendele lui Neculce pierd din autenticitate
in prelucrarile poetilor, pastrandu-si mai departe adevaratul parfum numai in original.[…]
 Biografia lui Nicolae Milescu din legendanr.41, beneficiind de acelasi fabulos oriental,
pune totusi in lumina caracterul aventuros al invatatorului moldovean. Este interesanta
metamorfoza numelui eroului: Neculai Milescu Spatariul la inceput, prins ci viclesug se
transforma in Nicolae Milescu; dupa pedeapsa I se spune Nicolai Carnul, iar la sfarsit numai
Carnul, caci celebritatea lui I se datora, cel putin pentru Neculce, in buna parte semnului ce I
se facuse la nas.”

Al.Piru,1977

“In problemele religiei, Milescu a ramas ortodox consecvent pana la sfarsitul vitii( in
1698 traducea si el in limba slavona Tratatul despre erezii al lui Simion Tesalonic), iar in
privinta reformelor culturale si politice era de partea lui Petru cel Mare, sprijinitor al
occidentalizarii Rusiei si al actiunii de eliberare a tarilor robite de turci. In 1695, la asediul
Azovului, a facut parte din statul major al lui Petru cel Mare, iar in anul urmator pregatea
scrierile tarului catre imparatul Leopod in vederea unei aliante antiturcesti. A tradus in
latineste o scrisoare a lui Petru cel Mare catre dogele Venetiei si in limba rusa jurnalul
(Diarium) ambasadorului austriac Cristoph de Guarient, privitor la primii ani de domnie ai
tarului, relatiune calomnioasa pentru poporul rus(lucrarea, interzisa in urma protestelor lui
Petru, era destinata sa ramana secreta in arhivele imperiale).

Ultimii ani ai vietii spatarul Nicolae Milescu sunt mai putini cunoscuti. Ar fi murit in
1708, in varsta de 72 de ani, din care jumatate traiti in Rusia.

Jurnalul misiunii diplomatice in China este opera de capetenie si cea mai cunoscuta a
lui Nicolae Milescu. Desi nu s-a publicat decat peste 2 secole de J.N Arseniev (Calatoria prin
Siberia de la Tobolosk pana la Nercinsk si hotarul Chinei, S.Petersburg,1882; Jurnalul de
calatorie de la fortul Nercinsk pana la Pekin,Orenburg,1896),el a circulat in copii manuscrise
si in traduceri inca mai inainte[…]

Pana la lacul Baikal, caravana solului compusa din circa o suta de oameni si a mers
mai mult pe apa, in trei mici ambarcatiuni, <<doscianicuri>>, plutind pe Irtas, Obi, Ket,
Tunguska si Angara. Lacul se cheama in limba localnicilor Dalai, adica marea, si apa e atat de
limpede, incat se poate bea. Iarna, Baikalul ingheata si poate fi trecut cu saniile, dar este
primejdios entru ca rasufla din adanc, crapand in latime de catre trei stanjeni cu o huruiala
asurzitoare.Crapaturile se ivesc asemenea unor metereze, precedate de bubuituri ca de tun, si
se inchid la loc cu aceleasi zgomote infernale.

La nord-vest de Baikal, pe Lena, traieste samurul, animalul numit de vechii greci si de

romani <<lana de aur>>,pe care argonautii au cautat-o inanintand in sus pe rauri dupa ce au
trecut Marea Euxina.”

G.Calinescu,1941:

“La Neculce se descopera o tehnica incheiata a portretului, in care intra cateva note
tipice: o insusire fizica sau anomalie fizica, starea intelectualului, predispozitia etica; o
insusire sau o scadere morala, un tic, o manie, un obicei, totul dozat, ritmat si rotit in jurul
unei virtuti sau diformitati substantiale. Portretul neculcean sta la mijloc, intre caricatura si
tablou.”

Stilul abordat de cronicari

Cronicarii moldoveni se implica afectiv in unele parti ale scrierilor lor deoarece
evenimentele prezentate sunt, in cazul lui Neculce si a lui Costin, contemporane cu acestia
si,in orice caz, influenteaza istoria romanilor si totodata viata lor, ca oameni ai acestui popor.

Stilul cel mai afectiv poate fi remarcat in scrierile lui Neculce, o marca a acestuia fiind
chiar faptul ca el nu-si exprima partiotismul prin declaratii ci prin “strigate de durere
psalmodice”: ”Oh!oh! oh! Vai, vai di tara! Ce vremi cumplite au agiunsu si la ce cumpana au
cadzutu. Doar Dumnezeu di a face mila, pre cum au facut ca iztrailitenii, cu Moisei proroc,
de-au despicat Marea Rosie…”

“Limba in care scrie Neculce este graiul Moldovei de Nord, unde cronicarul s-a
nascut si a trait cea mai mare parte a vietii sale”(G.Calinescu).”O sama de cuvinte”, cele
patruzeci si doua de legende asezate la inceputul letopisetului incanta cititorul prin teme,
motive,haz.”Ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este continutul lor educativ, fara
ostentatie,sau cumpanit anecdotic, epicul batranesc, naratiunea simpla,
populara…”(G.Calinescu). In legendele despre Stefan cel Mare, Neculce (ca un romancier)
tipizeaza, dar “tipizand nu pierde din vedere trasaturile individuale, concret-istorice, ceea ce-l
mentine in limitele adevarului si in acelasi timp ale artei”(Al.Piru).

Trebuie remarcat de asemenea faptul ca Sadoveanu si Creanga s-au inspirat din stilul
lui Neculce,acestia analizandu-I-l in profunzime si folosindu-l in operele lor.

Grigore Ureche prezinta faptele istorice intr-un mod nu chiar atat de personal ca cel al
lui Miron Costin sau cel al lui Ion Neculce. Intentia lui este de a realiza un letopiset in care sa
fie prezentata evenimentele asa cum s-au intamplat, incercand sa nu intervina asupra lor cu
pareri personale, insa uneori aceste incercari esueaza.

La Miron Costin naratiunea, portretele si tablorile descriptive sunt pline de nerv,

exprima ideea si sentimentul: “Si daca s-au apropiat boierii, le-au zis Alexandru Voda cu
lacrami:<<Ma rog pentru fiul meu, Radul Voda, sa-l lasati viu.”.Pentru Stefan Tomsa
omorurile devenisera spectacole, scene tragi-comice. Calaul ers gade si mascarici:”Are un
tigan calo, ce sa zice pierzatoriu de oameni, tigan gros si maare de trup. Acela striga de multe
ori inaintea lui, aratand pe boieri: “S-au ingrasat, doamne, berbecii, buni sunt de giunghiat”.
Pe parcursul scrierii, acesta isi perfectioneaza stilul, el ajungand sa foloseasca, pe langa
interogatiile retorice, gradatii, repetitii, exclamatii, numeroase figuri de stil, cum ar fi
metafore, metonimii si mai ales comparatii: ”Precum muntii cei inalti si malurile cele inalte
candu sa naruiesc de vreo parte pre catu sunt mai inalti pre atata duruit face mai mare…”
Grigore Ureche, Miron Costin

si

Ion Neculce

5.