Eugen Lovinescu şi modernismul

Personalitate marcantă a culturii române interbelice, Eugen Lovinescu joacă în epoca dintre cele două
războaie mondiale rolul pe care l-a deținut Titu Maiorescu în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El
readuce critica literară pe terenul autonomiei esteticului, introducând criterii inovatoare și un limbaj modern în
acest domeniu, preluând, pe de o parte, rigorile criticii maioresciene, iar pe de altă parte, desprinzându-se de
modelul său spriritual prin promovarea criticii impresioniste.
Numele acestui critic de valoare este legat de teoretizarea doctrinei estetice moderniste. Odată cu înființarea
publicației ,,Sburătorul’’, în anul imediat ce a urmat încheierii Primului Război Mondial (1919, la 19 aprilie,
apărând primul număr), s-au pus bazele celei mai ample grupări literare interbelice, care și-a desfășurat
activitatea și într-un cenaclu purtand același nume. La început, intenția mărturisită a criticului a fost aceea de a
atrage talente nedescoperite, care să compună o nouă generație literară. Treptat, gruparea se consolidează –
revista apare între 1919 și 1922, 1926 și 1927, iar cenaclul durează până în 1947 – , iar contactul cu diversele
opere a dus la cristalizarea sistemului critic lovinescian și la apariția unor concepte inovatoare, care au imprimat
o direcție nouă în literatura română interbelică. Astfel, Eugen Lovinescu devine creatorul și teoreticianul
conceptului de modernism, care se dovedește a fi destul de generos pentru a desemna și proza realistă a lui
Liviu Rebreanu, și poezia ermetică a lui Ion Barbu, dar și epică de analiză psihologică a lui Camil Petrescu,
respectiv a Hortensiei Papadat-Bengescu.
De altfel, succesul activității lovinesciene rezidă în lansarea numeroșilor scriitori de marcă ai literaturii române:
H. P. Bengescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Anton Holban, George Călinescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi s.a.
Teoria lovinesciană, purtând denumirea de sincronism, este expusă în doua dintre cele mai importante lucrări
ale sale, și anume ,,Istoria civilizației române moderne’’, respectiv ,,Istoria literaturii române contemporane’’.
În viziunea criticului, sincronismul înseamnă acțiunea uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și
culturale a diferitelor popoare legate între ele printr-o interdependență materială și morală. Acesta susține că
există un spirit al veacului, care determină evoluția unitară a civilizațiilor europene, prin sincronizarea lor.
Astfel, culturile europene mai puțin dezvoltate suferă influența pozitivă a celor superioare, avansate, realizându-
se așadar o uniformizare prin sincronizare. Considerând ca formele împrumutate prin imitație vor fi adaptate la
fondul propriu culturii minore pe care le adoptă, Eugen Lovinescu ajunge să polemizeze cu etalonul sau
spiritual, Titu Maiorescu, ce afirmase cu circa jumătate de secol înainte stricăciunea formelor fără fond, ce nu
duc la progresul unei civilizații.
Or, teoria lovinesciană tocmai pe ideea de imitație – respinsă cu vehemență de criticul Junimii–se bazează.
Liderul Sburătorului este de părere că sincronizarea culturilor se realizează în doi pași: simularea și stimularea.
Cea dintâi se referă la adoptarea prin imitație a formelor de civilizație superioare și are ca punct de plecare
teoria psihologului și sociologului francez Gabriel Tarde, conform căruia, așa cum copilul îl imită pe adult,
țăranul pe orășean, omul necivilizat pe cel civilizat, tot astfel culturile înapoiate le imită pe cele superioare.
Pentru Eugen Lovinescu, modernitatea echivalează cu occidentalizarea, puternicele influențe orientale
nereprezentând pentru poporul român altceva decât prilejul stagnării și cauza decalajului față de Apusul
civilizat. Stimularea constă în crearea unui fond propriu, generat de împrumutul formelor din exterior.
Deși militează pentru sincronizarea cu valorile culturale aparținând civilizațiilor avansate, Eugen Lovinescu nu
promovează nimicirea specificului național, anularea tradiției. Criticul pledează pentru depășirea spiritului
provincial, pentru adaptarea literaturii la cerințele veacului modern, fapt posibil printr-o serie de mutații
esențiale de la nivel tematic și estetic. Aceste mutații constau în trecerea de la o literatură cu tematică
preponderent rurală, la una de inspirație citadină; cultivarea prozei obiective și a poeziei lirice, în detrimentul
celei epice; dezvoltarea unor noi formule narative, precum romanul analitic, în care locul evenimentelor
exterioare îl ia fluxul conștiintei, generând impresia de autenticitate. Nu în ultimul rând, criticul interbelic
militează, la nivel actanțial, pentru tipologia intelectualului, iar în domeniul liricii salută inovațiile ce vizează
mijloacele de exprimare poetică.
Impunerea unei noi rețete literare, dar și formarea la această școală a valorilor literare majore din perioada
interbelică sunt cele două merite majore ale grupării ,,Sburătorul’’ și ale mentorului său, Eugen Lovinescu,
demn continuator al demersului maiorescian.
În sens larg, modernismul reprezintă un curent în artă și în literatura secolului al XX-lea, caracterizată prin
negarea tradiției și prin impunerea unor principii de creatie. În felul acesta, modernismul include curente
artistice inovatoare, precum: simbolismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.
În literatura română, Eugen Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctrină estetică, dar și ca
manifestare. Prin intermediul revistei și al cenaclului ,,Sburătorul", Eugen Lovinescu pune bazele
modernismului. Revista a apărut la București între anii 1919-1922 și 1926-1927. Cenaclul a avut o existență mai
îndelungată, din 1919 până în 1943, când moare Eugen Lovinescu. Obiectivele grupării erau promovarea
tinerilor scriitori și imprimarea unei tendințe moderniste în evoluția literaturii române.

Principiile modernismului lovinescian:

1. Modernismul lui Lovinescu pornește de la ideea că există ,,un spirit al veacului",care determină sincronizarea
culturilor europene;
2. Eugen Lovinescu susține teoria imitației, preluată de la psihologul și sociologul francez Gabriel Tarde.
Potrivit acestei teorii, popoarele evoluate exercită o influență benefică asupra celor mai puțin dezvoltate;
3. Strâns legat de teoria imitației este principiul sincronismului, care ar însemna acceptarea schimbului de valori
între culturi, acceptarea elementelor care conferă noutate și modernitate fenomenului literar.
Trăsături moderniste în romanul interbelic:
-dezvoltarea romanului analitic, fluxul întâmplărilor din romanul tradițional, fiind înlocuit cu fluxul conștiinței
din romanul de analiză psihologică;
-valorificarea în romane a elementelor autobiografice reale sau inventate (jurnalul, eseul romanesc, colajul de
scrisori sau documente), accentul fiind pus pe ideea de autenticitate, de trăire autentică, pe relatarea subiectivă a
evenimentelor, la persoana I.
Trăsături moderniste în poezia interbelică:
-intelectualitatea emoției;
-conceperea volumului de versuri ca un întreg care se deschide cu o artă poetică;
-dispariția rigorilor prozodice și alternanța majusculă/minusculă la început de vers;
-abordarea unor teme importante: moartea, iubirea, cunoașterea, creația poetică, raportul omului cu Divinitatea;
-prezenta unor concepte filozifice în poezia lui Lucian Blaga, precum cunoașterea luciferică și cunoașterea
paradiziacă;
-dispariția speciilor lirice tradiționale, precum pastelul sau elegia și apariția unor specii precum psalmul.