MODERNISMUL

 Modernismul (teoretizat de E. Lovinescu şi având ca punct de focalizare cenaclul

şi revista „Sburătorul”) denumeşte tendinţele de înnoire apărute în planul creaţiei
artistice, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea.
 Modernismul cuprinde curentele postromantice de avangardă literară: simbolismul,
expresionismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul, imagismul etc.
 Promovează sincronizarea literaturii şi culturii româneşti cu literatura şi cultura
europeană.
 Spiritul modern se caracterizează prin:
- negarea valorilor clasice, academice, tradiţionale şi conservatoare;
- ruptura de trecut;
- refuzul capodoperei şi al ideii de frumos, de perfecţiune;
- revoltă şi libertate de expresie;
- originalitate şi tendinţa de a şoca.
 Particularităţi ale poeziei moderniste:
- este promovată poezia filosofică, de meditaţie estetică (arte poetice) şi
existenţială (condiţia umană, dilemele omului modern), poezia ermetică;
- poezia se întoarce spre sine (se pune accentul pe cuvânt),poemul fiind rodul
unei „fabricări”;
- gustul pentru artificialitate;
- căutarea esenţialului (poezia este văzută ca un mijloc prin care te poţi apropia
de esenţă);
- cultivarea unei poezii intelectualizate, cu funcţie de cunoaştere, cu referinţe din
sfera culturii (rafinarea şi intelectualizarea sensibilităţii);
- limbajul poetic se caracterizează prin: expresivitate, ambiguitate, sugestie;
- inovaţii la nivelul versificaţiei: uneori versurile sunt inegale ca măsură, fără
ritm
(aritmice) sau rimă; tehnica ingambamentului (continuarea ideii poetice în
versul/versurile următoare).
 Particularităţi ale prozei moderniste
- la nivel tematic, se observă orientarea spre universul citadin (şi nu spre cel
rural) şi spre spaţiul interior al conştiinţei, al psihicului (se pune accent pe
 romanul de analiză psihologică ce implică un conflict interior); sunt urmărite
cazuri de conştiinţă, dileme existenţiale etc;
- în privinţa personajului, se insistă pe problematica intelectualului şi a
inadaptatului (ţăranul este înlocuit cu intelectualul);
- este promovată o literatură a autenticităţii, exprimată în formule estetice
moderne: relatarea la persoana I, principiul memoriei involuntare, pluriperspectivismul,
discontinuitatea narativă / fragmentarismul (= acţiunea nu mai este lineară, ci
discontinuă, evenimentele nu se mai desfăşoară în ordine cronologică);
- personajele pot întruchipa diverse ipostaze ale omului modern: fragilitatea
fiinţei umane în faţa neantului, angoasa existenţială, solitudinea, alienarea, spaima de
moarte, sentimentul eşecului existenţial etc.
 EUGEN LOVINESCU (1881 – 1943). MODERNISMUL

Eugen Lovinescu – critic şi istoric literar şi prozator – se naşte la Fălticeni. Aici îşi
face studiile gimnaziale, fiind coleg cu Sadoveanu. Frecventează apoi cursurile „Liceului
internat” din Iaşi, cursurile „Facultăţii de limbi clasice” de la Universitatea din Bucureşti,
avându-l ca profesor pe Titu Maiorescu. Ulterior îşi va lua doctoratul la Sorbona.
- studii de critică şi istorie literară: „Istoria civilizaţiei române moderne”, „Istoria
literaturii române contemporane”, „Critice”, „Paşi pe nisip”, „Grigore
Alexandrescu”, „Costache Negruzzi”, „Gh. Asachi”, „Titu Maiorescu şi
contemporanii lui” (2 vol.), „Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică”,
„Memorii” (4 vol.).
- romane: „Bizu”, „Firu-n patru”, „Diana şi Mili”, „Acord final”, „Mite” şi
„Bălăuca” (despre Eminescu).
Eugen Lovinescu este iniţiatorul modernizării literaturii române, o idee progresistă
care s-a manifestat în jurul grupării de la „Sburătorul”, formată din revistă şi cenaclul
literar cu acelaşi nume.
Revista „Sburătorul” apare la Bucureşti, între anii 1919 – 1922 şi 1926 – 1927.
Lovinescu pune bazele acestei publicaţii împreună cu Ion Minulescu, Victor Eftimiu şi
Liviu Rebreanu. Titlul este simbolic („Sburătorul”), făcând referire la posibilitatea
literaturii române de regenerare. Revista are un caracter pur literar, Lovinescu
intenţionând să atragă tinere talente, încă neafirmate, care să se constituie într-o nouă
generaţie literară.
Cenaclul „Sburătorul”, iniţiat în 1919, a avut o activitatea constantă până în 1943,
anul morţii lui Lovinescu, dar a continuat să funcţioneze până în 1947. În cadrul acestui
cenaclu literar care se ţinea la locuinţa criticului, din strada Câmpineanu, vreme de
aproximativ douăzeci de ani se adunau numeroase personalităţi literare ale vremii.
Meritul lui Lovinescu a fost şi acela de a-i fi ajutat pe mulţi dintre tinerii scriitori talentaţi
să se afirme (Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Anton Holban,
Tudor Arghezi, Lucian Blaga etc.).
Eugen Lovinescu se formează sub semnul criticii maioresciene, fiind considerat o
vreme un neojunimist, apoi impresionist, manifestând un anume scepticism şi o atitudine
polemică în critica literară. Ulterior va elabora conceptele sale fundamentale de
modernism, sincronism şi relativism, acesta din urmă conducând la teoria mutaţiei
valorilor estetice. Aşadar, în cadrul criticii literare româneşti, cel care a teoretizat
modernismul a fost Eugen Lovinescu.
La baza concepţiilor ideologice şi estetice lovinesciene se află teoria imitaţiei a lui
Gabriel Tarde, sociolog francez, care afirmă că indivizii au tendinţa de a se modela şi
adapta continuu după exemplul unor personalităţi sau societăţi mai puternice (Tarde
consideră că aşa cum copilul îl imită pe adult, ţăranul pe orăşean, omul necivilizat pe cel
civilizat, popoarele înapoiate le imită pe cele avansate).
Astfel, Eugen Lovinescu va construi şi el teoria sincronismului, potrivit căreia
cultura şi civilizaţia se dezvoltă prin împrumut şi imitaţie, după un model mai evoluat
(civilizaţiile mai puţin dezvoltate suferă influenţa pozitivă a celor avansate).
Sincronismul este o teorie dezvoltată de Lovinescu în două importante lucrări ale sale:
„Istoria civilizaţiei române moderne” (1924 – 1925) şi „Istoria literaturii române
contemporane” (1926 – 1929).
Modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un „spirit al veacului”
(numit de Tacit „saeculum”) care determină evoluţia unitară a societăţii umane (deci un
proces de omogenizare a civilizaţiilor). Unul dintre exemplele date de critic este spiritul
Evului Mediu care se manifestă sub două forme: credinţa religioasă evidentă în cultură şi
care determină cruciadele, expansiunea Occidentului spre Orient; forma specifică a
feudalităţii, expresie a individualismului social. Prezent pretutindeni, „spiritul veacului”
se dezvoltă mai intens în unele ţări: la Roma şi Atena în Antichitate, la germani în timpul
Evului Mediu, în Italia în Epoca Renaşterii, în Franţa în veacul al XVIII-lea. Azi „spiritul
veacului” se manifestă pretutindeni, afirmă cu tărie Lovinescu, mai ales datorită
existenţei diverselor mijloace de comunicare, graţie cărora informaţiile ajung cu destulă
uşurinţă de la o zonă geografică la alta („... e vorba de difuziunea cărţii, a telefoniei,
telegrafiei, şi acum în urmă a radiofoniei, care pe o simplă antenă, aduce instantaneu
toate zvonurile civilizaţiei lumii, aşa că orice fenomen artistic sau orice informaţie
ştiinţifică e înregistrată chiar în momentul producerii sale”).
În concepţia lui Lovinescu, sincronizarea se realizează în doi paşi: prin simulare şi
stimulare (simularea conduce la stimulare). Simularea se referă la adoptarea prin imitaţie
a unor forme ale civilizaţiei superioare. Stimulara este realizată prin crearea unui fond
propriu determinat de acest împrumut al formelor (mai întâi sunt împrumutate formele
din afară = simulare şi cu timpul se va crea un fond propriu = stimulare).
Teoria maioresciană a formelor fără fond, prin care era condamnat importul de
forme culturale străine, este contrazisă de Lovinescu prin ideea formelor care îşi creează,
treptat, fondul. În viziune lovinesciană, progresul trebuie să se producă dintr-o dată, prin
arderea etapelor. Împrumuturile trebuie adaptate la datele etnice.
 Eugen Lovinescu apreciază că societatea românescă a scăpat de influenţele
orientale prin imitarea unor forme moderne occidentale. Primele semne ale modernizării
civilizaţiei române apar odată cu pătrunderea spiritului occidental în viaţa politică şi
culturală.
Această tendinţă – sincronismul – este vizibilă mai ales în literatură. Lovinescu
este de părere că se impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura
europeană. Printre tendinţele impuse de critic se numără: trecerea de la o literatură cu
tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie citadină, crearea intelectualului
ca personaj literar, crearea romanului obiectiv şi a romanului de analiză psihologică,
intelectualizarea prozei şi a poeziei (ilustrarea în opera literară a unor idei filosofice
profunde), evoluţia poeziei de la epic la liric.
Modernismul lovinescian este bazat aşadar pe principiul sincronismului şi pe
teoria imitaţiei. Din teoria modernismului, Eugen Lovinescu a desprins teoria mutaţiei
valorilor, potrivit căreia trecerea timpului poate duce la scăderea interesului pentru
anumite opere literare, fiindcă percepţiile culturale se schimbă necontenit. „Operele nu
sunt comparabile decât în sânul aceluiaşi conţinut şi, fiind vorba de artă, în sânul
aceleiaşi formule estetice”. Dante, Homer, Shakespeare, Goethe nu pot fi comparaţi unul
cu celălalt, întrucât fiecare se integrează într-o anume civilizaţie şi formulă estetică.
Lovinescu face distincţia dintre critica sincronică (interpretarea critică a unei opere
în momentul în care ea a fost produsă şi publicată) şi critica istorică (interpretarea critică
a unei opere peste ani, criticul nefiind contemporan cu momentul producerii şi publicării
operei). Ambele tipuri de critică prezintă avantaje şi dezavantaje. Eugen Lovinescu este,
totuşi, adeptul criticii sincronice: „Mai încărcată de nesiguranţă şi de riscuri, critica
sincronică e, totuşi, preferabilă criticei istorice, care, cu mai mari certitudini, e expusă,
totuşi, la mai multă ipocrizie întrucât, operând în teren mort, nu are posibilitatea
percepţiei imediate, ci se loveşte de stratul gros de prestigii şi de admiraţie
convenţională”.
Lovinescu se distanţează de modernismul doctrinar şi experimental al
avangardiştilor. Are, de asemenea, o atitudine critică, îndreptată împotriva
poporanismului şi sămănătorismului, combătând sentimentul excesiv, idilismul literaturii
despre ţărani, confuzia dintre estetic şi etnic. Ca şi Maiorescu şi Kogălniceanu,
Lovinescu este de acord cu primatul esteticului în raport cu alte valori – eticul şi etnicul.
Eugen Lovinescu este de părere că arta nu are scopuri utilitare (practice) şi că nu poate fi
vorba de amestecul ideilor sociale în artă. Ca şi Maiorescu, vorbeşte despre raportul
poezie – patriotism şi ajunge la concluzia că literatura poate fi patriotică. În ceea ce
priveşte problema moralităţii în artă (subiect ce iscase polemica Maiorescu – Gherea),
Lovinescu accentuează ideea că nu recomandă eliminarea faptelor imorale din artă, dar
recomandă atitudinea morală în raport cu ele.
În concepţia lui Lovinescu, esteticul reprezintă expresia unei plăceri variabile şi
individuale. Variaţiile sentimentului estetic, numeroase şi individuale, sunt determinate
de doi factori: rasă (temperament etnic) şi timp. Conceptul estetic intră în categoria
tuturor creaţiilor spirituale ale unei rase. Lovinescu nu aderă la teoria hegeliană a
culturilor ciclice, izolate, ci consideră că între popoare există o permanentă
interdependenţă, o influenţă reciprocă. Nici el însă, nu poate trece peste elementul
primordial al rasei. Consideră că imitaţia devine eficientă doar atunci când împrumuturile
sunt adaptate la datele etnice. Caracterul de „unicitate” a civilizaţiei unui popor nu
porneşte numai din capacitatea lui de invenţie ci, mai ales, din capacitatea de adaptare.
Civilizaţia omenirii nu se dezvoltă în cercuri închise, izolate, ci din împrumuturi, din
transformări succesive prin adaptare la temperamentul etnic. Cu toată superioritatea ei
indiscutabilă, arta greacă, de pildă, nu e o creaţie spontană sau numai originală a geniului
elenic, ci elaborarea anevoioasă a artei orientale. În concluzie, rasa există ca o forţă
indiscutabilă, având capacitatea de a crea, dar şi forţă de asimilare şi de adaptare. Rasa
transformă tot ce absoarbe în creaţii proprii, originale, declasate sau caricaturale, cum se
întâmplă la rasele inferioare sau evoluate, îmbunătăţite prin contribuţii personale.
Plăcerea estetică variază nu numai de la rasă, ci şi de la individ la individ, în cadrul
aceluiaşi popor şi al aceleiaşi epoci. Nu publicul formează gustul estetic al artiştilor, ci
artiştii formează, modelează publicul. Fiecare individ percepe esteticul în felul său, în
funcţie de sensibilitate, educaţie, capacitatea intelectuală, vârstă, momentul de dispoziţie
(de exemplu un individ pasionat de lectură va înţelege un text literar mai uşor; într-un fel
percepem şi înţelegem o carte în copilărie şi altfel la maturitate ....).