MARIN SORESCU

(19 februarie 1936 - 6 decembrie 1996)

1. Critica lui Marin Sorescu

2. Teatrul sorescian
3. Universul poeziei

Bibliografie
1. Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernităţii. Pentru o nouă istorie a literaturii române, 2000.
2. Gheorghe Crăciun, Istoria literaturii române pentru elevi şi profesori, 2004.
3. Mircea Ghiţulescu, O panoramă a literaturii dramatice,
4. Gheorghe Grigurcu, Poeţi români de azi, 1979.
5. Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări (coordonator, redactor responsabil
M. Dolgan).
6. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură română, 2008.
7. Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, Poezia, 2001.
8. Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, 2000.
9. Ion Pop (coordonator), Poeme de Marin Sorescu, în „Dicţionar analitic de opere literare româneşti”,
vol. III,, M – P, Cluj-Napoca, 2001.
10. Ion Pop, Poezia unei generaţii, 1973.
11. Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, 1977.
12. Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, ed. a II, 1978.
13. Vasile Spiridon, Nichita Stănescu (monografie), 2003.
14. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, vol. IV, 2002.

1. Critica lui Marin Sorescu. Puţini mai ştiu astăzi că Marin Sorescu a fost şi un remarcabil
critic şi eseist. Dacă e să-1 credem, a scris critică de prin 1962, şi numai întâmplarea (adică
articolul lui Călinescu din Contemporanul) 1-a consacrat ca poet. Eseurile din Teoria sferelor de
influenţă (1969) şi cronicile literare din Uşor cu pianul pe scări (1985) vădesc o acurateţe
stilistică şi o luciditate venite ambele din simpatia declarată pentru Ş. Cioculescu, şi o imaginaţie
călinesciană, capabilă de formulări frapante şi memorabile, cu toate familiarităţile de expresie,
uneori neîngăduite. Mai totul este citabil. Ciobanul din Mioriţa are un „discurs hamletian",
balada populară ca atare ţinând de „un fel de matriarhat" al poeziei noastre. Sau: „O pompă
monstruoasă atârnă deasupra lumii urmuziene. Când dă ea drumul la presiune prea mare, când
absoarbe ea tot aerul, de te sufoci!". Geo Bogza „are inimă de poet antic şi bicicletă de
suprarealist, mereu pe drumuri mari, constelaţii, galaxii, cu popasuri pentru necroloage şi
exclamaţii, uimiri, perplexităţi, răscruci, poduri, ode şi epode". Şi: „Cartea foarte populară a lui
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, un fel de Alixăndrie a miturilor", este ca un „capac pe haos,
cum vedeai înainte, în unele case de la tară, biblia pusă capac peste oala cu lapte". Vasile
Voiculescu este „un Fra Angelico mirean al poeziei române". C. Noica ar fi fiind „un sfătos al
silogismelor". Victor Felea scrie o „poezie de sugativă, poezie de îmbibare" în care emoţiile
pătrund ca într-un burete. „Orice vers al lui Bacovia trece prin urechile acului". In fine, „Ştefan
Bănulescu pune o distanţă de-o fugă de dropie între el şi indiscreţia lumii".
Cronicarul nu e nici binevoitor, nici cârcotaş, ci mai degrabă ludic în obiectivitatea
judecăţilor. Dar când scoate capul, rar, pamfletarul este redutabil: „Dacă prindem câţiva ani
buni la producţia de hârtie şi Eugen Barbu reuşeşte să publice toate volumele amintite, această
Istorie polemică a literaturii române va fi cel mai mare monument funerar la Groapa, ilustrând
strălucit că ce-şi face omul cu mâna lui nici dracul nu desface, şi orice pasăre pe limba ei piere".
O bună cultură literară îl determină pe Sorescu să scrie la fel de expresiv şi de just despre
dostoievskianismul lui Baudelaire şi despre ultimul cronicar muntean, Dionisie Eclesiarhul, să
guste deopotrivă sofisticatul Anabasis al lui Saint-John Perse şi Meşterul Manole, să treacă de
la Odobescu la Pasternak şi de la Rilke la Ovidiu, cel sosit la Tomis „murdar de ruj pe buze".

2. Teatrul sorescian. Excepţional este şi teatrul lui Sorescu. Dacă valoarea pieselor a fost
intuită din prima clipă de către critici şi regizori (aproape toate bucurându-se de puneri în scenă
interesante), aprecierea originalităţii lor lasă un loc mare pentru mai bine. S-a întâmplat un lucru
asemănător cu acela constatat de G. Călinescu în legătură cu Arghezi şi anume că s-au spus de la
început toate acele lucruri „superficiale şi juste" care sar în ochi. Critica a vorbit de caracterul de
„metaforă poetică" al principalelor piese, de „absurd", apropiindu-1 pe Sorescu de Ionesco sau
de Beckett, dar şi opunându-1 acestui tip de teatru. Mircea Ghiţulescu, în O panoramă a
literaturii dramatice a găsit că Iona şi altele sunt nişte „parabole gnostice" iar Marian Popa, în
Istorie, că reprezintă antiteatrul aşa cum poemele lui Sorescu reprezintă antipoezia. In
Paracliserul, N. Balotă a văzut un „mister" medieval, în care „creatura este confruntată cu ceea
ce o depăşeşte".
Piesele cu subiect istoric au fost catalogate drept drame metaistorice, parabole ori actualizări,
tragedii burleşti ş.a.m.d. Toate acestea sunt adevărate, chiar dacă intră uneori în contradicţie
unele cu altele. Nu numai noutatea stilului sorescian creează dificultăţi, dar şi imprecizia
conceptelor critice. Este evident că teatrul lui Sorescu nu este poetic în sensul verbal. Unii
comentatori l-au găsit înrudit mai degrabă cu poezia autorului decât cu genul dramatic, ceea ce
denotă o prejudecată. Nu e cine ştie ce poezie în replici, nici „literatură" de citit în aceste piese
care sparg planul cărţii, construindu-se admirabil pe scenă, în trei-patru dimensiuni, printre care
aceea verbală este importantă, dar nu centrală.
Dacă este in piese poezie, este în două înţelesuri: o dată ca splendoare a imaginii, a
vizualului, a corporalului, greu de separat de prezenţa unui om în carne şi oase, a unei voci, a
unui decor, a unei mişcări, a unui joc de lumini; şi, a doua oară, ca metaforă a existenţei umane
confruntată, vorba lui N. Balotă, cu tot ce se află dincolo de ea. După teatrul expresionist al
anilor '20, după acela epic, al anilor '30-'40, tendinţa principală în drama europeană postbelică a
fost aceea numită de Esslin „teatrul absurdului", oarecum impropriu însă, mult mai potrivit fiind
să considerăm poetic textul unor Ionesco şi Beckett în ambele înţelesuri la care ne-am referit.
Construindu-şi primele piese în jurul unui singur personaj. Marin Sorescu interiorizează
dialogul, care devine un fel de convorbire a omului cu el insuşi, şi nu neapărat cu un alter-ego
(ca în Casa evantai, una din piesele nereuşite, tocmai din pricina aspectului psihanalitic), ci a
omului cu sine ca subiect existenţial. Sorescu renunţă la efectele de suprafaţă ale expresioniştilor
şi la „fabula" lui Brecht, nu însă la fundamentul Marilor Poveşti din Biblie (care au instituit
modernismul).
Omul singur şi singular, între cer şi pământ, sau între pământ şi apă: teatrul cu un unic
personaj nu e o formă, ci o sinecdocă a destinului uman. Viziunea lui Sorescu este la fel de
organică şi de personală cum sunt ale unor Beckett sau Hochuth. Ionesciană, ea este doar într-o
singură piesă. Există nervi, probabil cea dintâi. Nu de alegorii este vorba în celelalte, ci de
metafore compacte ale raportului dintre om şi lume. Gestul final al lui Iona întorcând cuţitul
spre burta proprie, după ce a spintecat burţile peştilor care se înghiţiseră unul pe altul, al
Paracliserului, dându-şi foc ca ultimă lumânare menită să afume biserica, nu sunt gesturi de
laşitate ori de abandon, ci, din contra, de asumare a răspunderii ultime. Cum este şi ridicarea
de către Irina a pruncului deasupra apelor („Respiră!"). Omul şi lumea nu se opun unul alteia.
Apele nu îneacă viaţa umană. Nici focul n-o devoră. Iona nu e prizonierul unui peşte. Omul este
însăşi lumea. Lumea este însuşi omul. Dintr-un raport exterior, bucuria, speranţa,
deznădejdea sau ura devin un raport interior, care transformă dialogul în monolog şi aşează în
centrul scenei un unic personaj: omul-lume. De aceea lipseşte absurdul metafizic beckettian.
Chiar dacă transcendenţa este goală şi mută în primele piese ale lui Sorescu, după observaţia
lui Balotă, nu e vorba la el atât de disperare, cât de speranţă. Faza ionesciană (dezintegrarea
limbajului etc.) e depăşită odată cu Există nervi şi Pluta Meduzei, cele două comedii, dar nici în
acestea teatrul nu e ironizat ca expresie a absurdităţii lumii, ci ca pură convenţie scenică. In
schimb, cele trei tragedii (Iona. Paracliserul şi Matcă) sunt serioase, în ciuda inflexiunilor
comice nelipsite din aluatul modern. Cea mai complexă (şi oarecum inutil lungită de la o
versiune la alta) este Matca. Piesa stă pe o mare metaforă a supravieţuirii după apocalipsă.
Balansul între naştere şi moarte, între priveghi şi ursire, despărţite de o uşă mereu deschisă,
ca între camerele din casa unde Irina naşte şi Moşul moare, reprezintă structura ideatică şi
totodată materială a piesei. Finalul poate fi interpretat, ca şi acela din Iona sau Paracliserul, ca
fals optimist. Nu ştim, în definitiv, dacă iluminarea mamei care porunceşte pruncului să trăiască,
ţinându-1 (până când?) deasupra apelor în creştere, este o credinţă, o nebunie sau un gest disperat
şi zadarnic. Dar ce este sinuciderea lui Iona, în care Vladimir Streinu vedea o renunţare? Mai
limpede pare autodafeul Paracliserului, al celui din urmă devot al celei din urmă biserici.
Ceea ce este izbitor la toate trei personajele este că nu seamănă deloc cu maşinăriile
vorbitoare, cu marionetele dezumanizate de la Beckett: niciunul nu întruchipează un om ajuns
victimă neputincioasă a unui univers golit de sens, niciunul nu-1 aşteaptă pasiv pe Godot. Toate
întruchipează o formă de eroism, de rezistenţă, lăsând intact sensul lumii. Iona, Irina,
Paracliserul au ceva din măreţia un pic emfatică a eroilor vechii tragedii, fără a fi lipsiţi de umor
sau de realism. Personajele nu sunt nici măcar crâncene, ca Beranger din Rinocerii. Sunt tragice
şi totodată capabile să-şi ironizeze situaţia-limită. Uimitor este că astfel de tragedii optimiste, de
care e plină literatura realist-socialistă, şi sovietică, şi românească, îi reuşesc lui Sorescu în
pofida tradiţiei moral-nefaste a genului.
Cele două piese cu subiect istoric. Răceala şi A treia ţeapă, ţin în fond de teatrul politic
şi sunt parodii pe tema abuzurilor din regimurile totalitare. In ambele, pretextul este epoca lui
Vlad Ţepeş, care nu apare ca personaj în prima piesă, aceea despre campania eşuată a lui
Mahomed în Ţara Românească, dar este protagonistul celei de a doua, ca domnitor ambiţios şi
crud sau, la urmă, ca ostatec al regelui Matei Corvin. Sultanul se izolează în cortul său ca să
conceapă un abecedar musulman, menit a curma influenţa grecească (de altfel, împăratul
Bizanţului şi Curtea lui sunt la remorca alaiului lui Mahomed în expediţia dunăreană) şi să scrie
versuri, pe care Paşa din Vidin i le critică atât de nemilos, încât se alege cu scopirea. (Iată ce
soartă prevedea, metaforic, fireşte. Marin Sorescu, criticilor care-i erau defavorabili). Textul e
înţesat de subînţelesuri şi aluzii politice şi trebuie citit ca palimpsest. „Turcii" sunt „ruşii",
cadânele , discută politică. Titlul se explică abia la urmă, când unul din căpitanii lui Ţepeş
contractează o răceală şi moare. Accentul naţionalist este târât în derizoriu de inscripţia pe o
piatră care eternizează memoria evenimentelor: „Iată în iunie 19, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-
am izbit cu păgânii la Oieşti". Lumea comunistă şi lumea liberă se confruntă mai clar în A treia
ţeapă, superioară în multe privinţe Răcelii, şi, dramatic, mai echilibrată. Un turc de origine
română care voise să revină în ţară şi un român care voise să fugă din ţară se conversează de la
înălţimea ţepelor în care fuseseră deopotrivă traşi, dar, precum se vede, pentru motive opuse. In
timpul acesta, Ţepeş mănâncă şi bea cu poftă la umbra ţepelor.
A treia ţeapă, între cele două, şi întrecându-le în înălţime, domnitorul şi-o rezervă sieşi,
pentru cazul că nu-i va reuşi planul de a lichida corupţia şi de a instaura ordinea în Ţara
Românească. La urmă, se trage singur în ţeapă. Aluzia la măreţele proiecte ceauşiste şi la eşecul
lor e cât se poate de transparentă. In actul al doilea, la curtea lui Ţepeş vine un ţăran vieţuitor în
secolul precedent, trimis de nevasta lui gravidă să vadă dacă viitorul va fi mai bun pentru copilul
lor. Se sugerează ideea că pe cât de departe în viitor ajunge ţăranul, lucrurile stau tot mai rău.
Din astronomi, Ţepeş face spioni militari. Pe ologi, orbi, cocoşaţi şi alţi handicapaţi îi oferă
turcilor ca robi, dându-le foc laolaltă cu solii sultanului intr-o biserică ce va arde până la temelii.
Scena de eutanasiere colectivă e teribilă, deşi tratată umoristic. Acest Auschwitz derizoriu ţine de
maniera soresciană (am întâlnit-o şi în Răceala) de a privi din unghi comic tragedia istorică. Mai
curând politice decât metaistorice sunt ambele piese, parabole parodice bazate pe actualizare
forţată.
Cea din urmă. Vărul Shakespeare, este şi cea mai pretenţioasă, dar, deşi trecută prin mai
multe versiuni, aproape ratată. In piesă Shakespeare îşi rescrie piesele sfătuit de un danez pe
nume Sorescu. Printre personaje se află Hamlet, Doamna Brună din Sonete, o hangiţă pisăloagă
şi care nu pricepe poezia, Anne, soţia lui Shakespeare, care-i cere mâna hangiţei în numele
soţului ei, spre a-1 îmboldi să creeze, câţiva dramaturgi elisabetani, rivali ai marelui Will ş.a.
Poliţia îi face un dosar gras lui Shakespeare din reclamaţiile concurenţei, care însă ajunge, ea, la
puşcărie, fiindcă vătăşeii se plictisesc să înregistreze turnătoriile fără număr. Până la urmă
Hamlet îl ucide pe Shakespeare (în timp ce Sorescu se sinucide), care se scoală totuşi din morţi
cu o replică magnifică, în versuri, deşi până aici era singurul personaj care se folosise exclusiv de
proză:
„Nu-i cazul.
Căci mi-a trecut şi moartea într-o clipă.
Şi ea degrabă, tot ca viaţa, curge...
M-am odihnit murind... Acum, la lucru."
Autorul Vărului Shakespeare ar fi avut mare nevoie ca protagonistul să-i întoarcă mâna de ajutor
pe care Sorescu din piesă i-o oferă lui Shakespeare.

3. Universul poetic. Intr-un singur gen n-a reuşit mai nimic Sorescu: în roman. Trei dinţi
din faţă (1977) este de o perfectă platitudine realistă, în schimb Viziunea viziunii (1982),
„roman într-o doară", este o fabulă pe alocuri urmuziană, prea serioasă pentru copii şi prea naivă
pentru adulţi.
Popularitatea şi-a datorat-o de la început Sorescu poeziei, ca şi succesul de critică. Un rol va fi
jucat articolul lui G. Călinescu din Contemporanul, apărut (1964) chiar mai înainte ca Sorescu să
fi debutat. Dar cu siguranţă a mai fost o cauză: rareori o epocă şi-a născut mai la timp poetul
potrivit. Original şi inventiv, Sorescu era un spirit funciar antidogmatic într-un moment în care
apele dogmatismului începeau să se retragă. Versurile lui ingenioase, pline de sugestii şocante,
au făcut deliciul unui public larg şi i-au satisfăcut totodată şi pe critici, care vedeau în ele un
simptom şi o promisiune de înnoire.
Cu un bun instinct al pieţei literare, poetul s-a adaptat lesne la schimbări, dovadă La Lilieci,
în care poezia este cu desăvârşire alta decât în culegerile anterioare. Popularitatea lui Sorescu a
rămas destul de mare până astăzi. Cota la critică, mai fluctuantă, a scăzut considerabil, dar nu în
plină campanie contra poetului, în anii '70, ci după 1989, când Sorescu a fost mai degrabă ignorat
decât hulit, ceea ce explică de ce n-a avut parte de o contestare la fel de energică precum a lui
Nichita Stănescu.
Parodiile debutului Singur printre poeţi (1964) nu ating valoarea Parodiilor originale ale
lui G. Topârceanu, cu siguranţă şi pentru că ţintele lor nu sunt la fel de bine marcate stilistic. Una
e să-i parodiezi pe Goga sau pe Arghezi, alta, pe Mihai Negulescu sau pe Ion Crânguleanu. Ele
arată însă în Sorescu un bun cititor de poezie. Remarcabil şi ca traducător şi eseist, Sorescu este,
din generaţia lui, unul dintre poeţii cei mai cultivaţi, măcar în sensul de a-şi fi citit confraţii.
Lecturile lui Nichita Stănescu din poeţii vremii sunt exclusiv şi exagerat laudative. Ale lui
Sorescu sunt profesioniste.
In Poeme (1965) se remarcă numaidecât familiaritatea tratării unor teme filosofice, „Sorescu
domesticeşte filosofia", va scrie, inspirat, L. Raicu în 1983. Nu e vorba de bagatelizare, fiindcă
poetul ia foarte în serios problemele:
„Melcul şi-a astupat bine ochii
Cu ceară,
Şi-a pus capul în piept
Şi priveşte fix
în el.
Deasupra lui
E cochilia —
Opera sa perfectă
De care-i e silă -
In jurul cochiliei
E lumea.
Restul lumii.
Dispusă încolo şi-ncoace.
După anumite legi
De care-i e silă —
Şi-n centrul acestei
Sile universale
Se află el —
Melcul,
De care-i e silă."
 E greu de stabilit precursorii Poemelor. Poate T. Arghezi („începe să fie târziu/ în mine./
Uite, s-a făcut întuneric/ în mâna dreaptă./ Şi-n salcâmul din faţa casei"), dar mult mai evidentă
este afinitatea cu Nichita Stănescu, nerelevată însă vreodată, atât de incompatibili părând cei doi.
Exemplele erau totuşi la îndemână în volumul din 1965: „Locuiesc într-o roată./ îmi dau seama
de asta/ După copaci./ De câte ori mă uit pe fereastră/ Ii văd/ Când cu frunzele-n cer,/ Când cu
ele-n pământ" sau: „Doctore, simt ceva mortal/ Aici în regiunea fiinţei mele,/ Mă dor toate
organele,/ Ziua mă doare soarele,/ Iar noaptea luna şi stelele". Dar şi mai târziu: „Dacă te-ai
îndepărta puţin/ Dragostea mea va creşte/ Ca aerul dintre noi// Dacă ne despart" etc.
Modernismul lui Sorescu n-a sacrificat mai deloc pe altarul ambiguităţii sau al neclarităţii.
Aici este o notă pe care n-o găsim la poeţii generaţiei lui, interesaţi mai toţi de cultivarea
echivocului lingvistic, iar unii (Cezar Baltag, Mircea Ciobanu) de acela esoteric. In fiecare
poezie a lui Sorescu este în schimb un sâmbure etic, ca într-o fabulă cu morală implicită. Nici
umorul, nici inteligenţa nu sunt printre caracteristicile neomodernismului nostru din anii '60.
Meritul lui Sorescu este de a fi creat o formulă poetică. In ciuda faptului că poeziile lui par
să-şi poarte la vedere ideea, ca unele făpturi acvatice scheletul, nu există un acord clar în părerile
criticilor despre poet, ceea ce denotă un anumit mister, neaşteptat la prima vedere. Facilitatea se
dovedeşte înşelătoare şi când eşti mai convins că ai descoperit natura acestei lirici în aparenţă
simplă şi accesibilă, dai peste o poartă închisă.
Aproape toţi comentatorii s-au referit la realismul poeziei, în care cotidianul şi-a găsit un
loc împreună cu banalitatea existenţei. Dar dacă zgâriem cu unghia stratul de deasupra,
constatăm că realitatea aceasta zilnică e un decor de carton montat grijuliu pe o scenă de teatru,
pe care se desfăşoară un spectacol de mult cunoscut, cu personaje mitice, ale căror replici răsună
de mii de ani în urechile culturii europene. Nu întâmplător poetul a debutat cu parodii. Spiritul
parodic trebuie considerat însuşirea principală a întregii lui literaturi. E vorba de ceea ce Gerard
Genette va numi mai târziu intertextualitate.
Cu o generaţie înaintea optzeciştilor, Sorescu vine cu aparenţa prozaică şi cu intertextul. Pe
scena lui lirică este o mare înghesuială de personalităţi: Leda, Shakespeare, Don Juan, Corbul lui
Poe, Adam şi Eva, Troia, Meşterul Manole, Laocoon, Atlantida, Wilhelm Tell şi altele. Poetul le
tratează în manieră burlescă (le trage de mustăţi, le arată limba, le dă bobârnace, le dezbracă în
pielea goală sau Ie sileşte să schimbe hainele între ele). Complice cu cititorul său (după cum a
observat E. Negrici), Sorescu înviorează temele mari, le face simpatice, fără să le depoetizeze cu
adevărat. Există o poeticitate la el, diferită de a congenerilor, şi anume una orală, ca la Prevert şi
Queneau (nume pomenite deseori spre iritarea fără motiv a lui Sorescu).
Destuparea tuturor izvoarelor limbii vorbite se adaugă inventivităţii ludice. Recitite astăzi.
Poemele şi celelalte nu păstrează intactă prospeţimea de odinioară. Uşor fanate şi previzibile sunt
cele mai des citate, Shakespeare ori Trebuiau să poarte un nume, în care Sorescu înnoia poezia
ocazională, după dezastrul realist-socialist, întorcându-o la nobleţea de altădată. Din nefericire,
şcoala a tocat până la urzeală acest fel de poezie menită recitării, cum a uzat-o şi pe aceea
similară a lui Alecsandri, Eminescu ori Coşbuc.
O bună bucată de vreme poezia lui Sorescu rămâne neschimbată. Cel mai solid volum este
Tuşiţi, din 1970, în care se găsesc câteva din marile parabole lirice (Halebarda, Simetrie, Cămila,
Tuliţi). Dacă este o diferenţă, este una de ton. In Poeme există o seninătate care se tulbură pe
urmă. Poetul este acolo receptiv la miracolul şi la farmecul lumii: „Am zărit o lumină pe pământ/
Şi m-am născut şi eu/ Să văd ce mai faceţi". Un copil şugubăţ descins printre adulţi. Cu Moartea
ceasului, tonul devine anxios. Porii poeziei se deschid pentru nelinişte şi teamă. Aici se observă
un lucru care a scăpat criticii. E vorba de faptul că punctul de plecare ii constituie adesea la
Sorescu o problematică devenită clasică la noi prin Al. Philippide şi Arghezi. S-a observat,
desigur, arghezianismul poeziilor pentru copii ale lui Sorescu (dar ce poet pentru copii nu e
arghezian?). Arghezianismul esenţial nu e însă în acestea, nici în La Lilieci, pe care Mircea
Scarlat (în Istoria poeziei) le-a raportat greşit la Flori de mucigai, ci tocmai în parabolele lirice.
Prăpastie din Tinereţea lui Don Quijote reia tema (in)comunicării cu absolutul, dar in registru
comic. Dumnezeu e un bătrân surd şi care cere să i se scrie pe hârtie mesajele. Simetrie poate fi
raportată la între două nopţi.
Intertextualitatea de la Sorescu are rădăcini în Pound şi Eliot, poeţi pe care i-a tradus şi
comentat. Puţini poeţi din anii '60-'80 permit un mai complex examen al raporturilor
intertextuale decât Sorescu, de la cel mai ieftin paradox la prefacerea radicală. „Aş dori să
redeschid dosarul corbului...", scrie poetul în Nevermore. Decântoteca (1976) vine cu primele
poezii erotice. E interesant de ştiut de ce atât de târziu a descoperit Sorescu genul. E şi o primă
tentativă - schimbare majoră, înainte de La Lilieci. Poeziile din Descântoteca sunt nişte
monologuri lirice, intenţionat prozaice. Nu mai sunt fabule. Sunt mici scene de cuplu, cu bătaie
metafizică. Nu e totuşi mai nimic citabil. Un Minulescu fără emfază. Un soi de intimitate
domestică şi cuminte:

„Iar când tu îţi dai părul cu mâna,

II asvârli în spate.
Cu acel gest inconştient al femeilor.
Care se tot încurcă şi se tot descurcă
In propria frumuseţe
Eu să nu fiu fulgerat de un val de gelozie
 Că cine Doamne iartă-mă, cine ştie pe cine
A mai răcorit acest val blond, dat pe spate
Cu acel gest inconştient."

In Descântoteca poetul nu iubeşte, ci vorbeşte liric despre iubire, uneori agreabil, alteori
plictisitor, cu destule trivialităţi mai mult de gândire decât de limbaj, în care îşi face culcuş
prozaismul. Sorescu descoperă acum că „lumea vrea proză", cum va spune el însuşi în Liniştea.
Dar prozaismul e încă fără aripi în Sărbători itinerante (1978), în Fântâni în mare (1982) şi în
celelalte.
Abia cu La Lilieci (primul volum în 1973, al şaselea în 1998), Sorescu se schimbă complet.
Volumul întâi al ciclului a fost în general rău primit în epocă. A produs nedumerire şi a fost
contestat. S-a spus că poetul, deja cu o cotă în scădere, forţează mâna criticii. Deosebirea de
neomodernismul la modă în deceniile 7 şi 8 era îndeajuns de mare ca să explice neînţelegerea.
Standardele vremii pretindeau câteva elemente definitorii bine fixate în conştiinţa poeţilor şi a
criticilor. Sorescu însuşi participase, deşi în mai mică măsură decât alţii, la acest spirit.
La Lilieci este altceva. Poemele din culegere au un decupaj narativ (povestire, portret,
psihologie, dialog), sunt realiste şi prozaice, cu vădite ecouri biografice, tinzând spre un
soi de monografie a satului oltenesc asemănătoare celei a lui Edgar Lee Masters pentru orăşelul
american. Oralitatea nu mai este aceea, totuşi, literară dinainte, ci o restituire a vocilor celor mai
diverşi protagonişti. Dacă este o mise-en-scene, ea nu apare decât mai târziu, spre capătul seriei.
Acest nou mod de a face versuri a avut un ecou imediat în Un potop de simpatii de Petre Stoica
(unul din pionierii poeziei de notaţie). Eglogă de Ioana Ieronim ori chiar Bucolicele lui
Mircea Cărtărescu.
Nimic nu părea mai compromiţător în anii '70 decât să spui despre o poezie că este narativă,
prozaică, monografică sau realistă. Acest fel de poezie îi scandaliza pe critici şi când era vorba
de Coşbuc sau de Goga, iar Călinescu ne convinsese că autorul Poeziilor din 1905 era în
fond un liric pur, ca toţi adevăraţii poeţi. Primul volum din La Lilieci (şi cel mai valoros) se
putea intitula, după remarca lui Edgar Papu, Amintiri din copilărie. Avem în el perspectiva
copilului asupra satului în care s-a născut. Copilul ia parte la jocurile vârstei (lupta cu
gărgăunii din scorbură), unele utile economic (făcutul pe momâia), sau cască gura la
spectacolul lumii rurale, cu obiceiurile şi tradiţiile ei. Un aspect necontenit relevat este acela
lingvistic. Numeroase expresii idiomatice sau etimologii populare sunt marcate cu intenţie
în vorbirea personajelor. O femeie căreia dracii de copii i-au răsturnat străchinile din pod şi i-au
astupat hornul, se plânge în gura mare: „— Oho, se văieta Leliţa, plecând prin odăi,/ Mai stau şi
eu o ţâră la voi,/ Că nu se mai poate trăi, fato, în cojmelia aia,/ Ori plouă peste mine în cergă,/
Parcă vine ududoiul,/ Ori iese fumul buşneag". Un ţăran are o vedenie nemaipomenită, ca şi
Petrache Lupu, „ieşită din comună", care nu-i îngăduie nici să se mire „la momentul oportunist".
Hazlii sunt toponimicele şi poreclele. Descrierea comportării personajelor e minuţioasă.
Apariţii memorabile sunt Nea Florea, Copăceanca, Ciudin, Mitrele, Zană, Ribla şi mai ales
Mama.
Scene demne de a fi reţinute sunt mai peste tot. Structura e aceasta: se începe (ori se termină)
cu un pasaj aparent confesiv, asemănător celor din Poeme şi din altele (acelaşi ton familiar şi
glumeţ în tratarea unei teme serioase), după care (sau înainte de care) poetul relatează întâmplări,
schiţează portrete, cedează pasul dialogului pe viu, în care proza vieţii de toată ziua se răsfaţă în
voie. In volumele următoare, monografia e tot mai minuţioasă, dar perspectiva copilului dispare
(putem număra pe degete excepţiile), aşa încât nu se mai simte Creangă, devenind în schimb
izbitor moromeţianismul: „Bă, ăsta e dat dracului — tot ca ăla de vorbirăm noi/ Zi-i să-i zici,
Clemenceanu ăla,/ E mare, domnule!? E în capul trebii acolo./ Şi ăla de care vorbirăm noi ieri,
ştii, bă, ăla e tot/ în capul trebii. Mare rău, auzi!/ Trei sunt acum mai tari/ S-au pus pe noi, pe
Europa./ Striga peste gard: Pe Europa!" Această convorbire dintre doi ţărani de la Bulzeşti 1-a
determinat probabil pe Ov.S. Crohmălniceanu să scrie în 1989: „Singur Marin Preda a mai reuşit
[...] să creeze un univers rural izbitor diferit de lumea lui Creangă, Slavici, Rebreanu, Sadoveanu
sau Blaga". Există şi raze lirice în aceste istorisiri, în care se sublimează o filozofie practică. La
Lilieci devine tot mai mult un folclor cult. Dar dorinţa poetului de a continua la nesfârşit seria
coboară nivelul, sfârşind în rutină şi automimetism.
Postumele din Puntea (1997) arată o faţă a lui Sorescu la care nimeni nu s-ar fi aşteptat.
Ciclul e comparabil cu acela intitulat Spital al lui Arghezi, cu diferenţa că Sorescu nu s-a sustras
finalmente bolii şi morţii. E o poezie sinceră şi directă, de o mare simplitate. Nu mai e loc de
glumă. Nici referinţe, nici perifraze. Strictul necesar pentru ca o teribilă emoţie să se comunice,
precum în această rugăciune, în care poetul îşi simplifică la minimum materia poeziei sale
dintotdeauna:

„Doamne,
la-mă de mână
Şi hai să fugim din lume,
Să ieşim puţin la aer.
Poate schimbând curenţii,
O să mă simt şi eu în larg.
Lângă Tine."
Substratul cultural este resorbit aproape complet:
 „Nenorocitul de mine
Am călcat în Valea Plângerii.
Ai călcat cu dreptul sau cu stângul?
Cu stângul.
E rău.
Şi dacă aş fi călcat cu dreptul Tot rău ar fi fost.
Acelaşi lucru.
E bine să nu calci
în Valea Plângerii.
Şi acum mi-a plecat şi calul S-a întors galop acasă."
Capodopera acestei poezii austere şi adânc religioase este Scară la cer,
„Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

In fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer – zic,
Mise aruncă de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult,

Sunt doar fantoma celui ce am fost,
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

Suflete, ia-o tu înainte,

Pâş! Pâş!

Adam - Marin Sorescu


 Cu toate ca se afla in rai,

Adam se plimba pe alei preocupat si trist

Pentru ca nu stia ce-i lipseste.

Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva

Dintr-o coasta a lui Adam.

Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune

Incat chiar in clipa aceea

Si-a pipait coasta imediat urmatoare,

Simtindu-si degetele frumos fulgerate

De niste sini tari si coapse dulci

Ca de contururi de note muzicale.

O noua Eva rasarise in fata lui.

Tocmai isi scosese oglinjoara

Si se ruja pe buze.

"Asta e viata!" - a oftat Adam

Si-a mai creat inca una.

Si tot asa, de cate ori Eva oficiala

Se intorcea cu spatele

Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie

Adam scotea la lumina o noua cadina

Din haremul lui intercostal.

Dumnezeu a observat

Aceasta creatie desantata a lui Adam

L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste

Si l-a izgonit din rai

Pentru suprarealism.

Am legat… - Marin Sorescu

Am legat copacii la ochi

Cu-o basma verde

Si le-am spus sa ma gaseasca.

Si copacii m-au gasit imediat

Cu un hohot de frunze.

Am legat pasarile la ochi

Cu-o basma de nori

 Si le-am spus sa ma gaseasca.

Si pasarile m-au gasit

Cu un cantec.

Am legat tristetea la ochi

Cu un zambet,

Si tristetea m-a gasit a doua zi

Intr-o iubire.

Am legat soarele la ochi

Cu noptile mele

Si i-am spus sa ma gaseasca.

Esti acolo, a zis soarele,

Dupa timpul acela,

Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,

Mi-au zis toate lucrurile

Si toate sentimentele

Pe care am incercat sa le leg

La ochi.

Am zărit lumina - Marin Sorescu


Am zarit lumina pe pamant

Si m-am nascut si eu

Sa vad ce mai faceti

Sanatosi? Voinici?

Cum o mai duceti cu fericirea?

Multumesc, nu-mi raspundeti.

Nu am timp de raspunsuri,

Abia daca am timp sa pun intrebari

Dar imi place aici.

E cald, e frumos,

Si atata lumina incat

Creste iarba.
 Iar fata aceea, iata,

Se uita la mine cu sufletul...

Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.

O cafea neagra voi servi, totusi

Din mana ta.

Imi place ca tu stii s-o faci

Amara.

Boala - Marin Sorescu


Doctore, simt ceva mortal

Aici, in regiunea fiintei mele

Ma dor toate organele,

Ziua ma doare soarele

Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer

Pe care pana atunci nici nu-l observasem

Si ma trezesc in fiecare dimineata

Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente

Am urat si am iubit, am invatat sa citesc

Si chiar am citit niste carti

Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,

Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore

Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.

Cred ca m-am imbolnavit de moarte

Intr-o zi

Cand m-am nascut.

Boala râsului - Marin Sorescu

S-a născut dintr-un hohot de râs.

 Când părinţii au trebuit să îi arate lumea

El a început să râdă în faţa fiecărui lucru,

Până la soare.

Şi a fiecărui cuvânt,

Până la infinit.

La şapte ani încă nu se oprise din râs

Şi doctorii l-au trimis la şcoală.

Profesorii i-au arătat cartea de fizică

Dar el râdea ţinându-se cu mâinile de burtă.

La istorie ajunsese cu mâinile la genunchi.

La geografie, la tălpi.

Atunci doctorii i-au recomandat trei femei

Demne de acest nume,

De care să se-ndrăgostească,

Dragostea intrând în profilaxia liniştii.

Cum să vă spun?

Pe prima a iubit-o-n hohote,

Pe a doua a zâmbit-o,

Cu a treia s-a-necat de râs.

Atunci doctorii i-au prescris moartea,

S-o ia o dată în viaţă

Şi după aceea câte o linguriţă

Din trei în trei veşnicii.

Dar şi în mormânt

El tot mai continuă, şi azi, să râdă.

Până acum a fost mutat în vreo

Şapte cimitire

La cererile repetate

Ale răposaţilor.

Bocca di leone - Marin Sorescu

 Leul stă cu gura căscată

Şi aşteaptă ori, să-mi bag capul,

Ori să-i dau o poezie.

Nu le mai dau poezii,

Dobitoacelor astea sinistre,

Cu inima de piatră,

Că le-nghit pe nerăsuflate,

Pe nemestecate.

Mai bine îmi vâr capul?

Dar, oare o fi bine?

Mai bine o poezie, decât să-mi vâr capul...

Mai bine o poezie.

Lumea trece şi furişează câte-o scrisoare

Se uită în jur

Dacă n-a observat cineva,

Ca ucigaşul când dă otrava.

Făţiş, eu stau îndelung

Şi-i vâr în gură poezii,

Una după alta,

Părerile mele contra mea...

Apoi contemplu de la distanţă

Puntea suspinelor

Şi canalul, pe unde va trece

Inevitabila galeră.

ca un far care nu vrea sa se stinga - Marin Sorescu

m-am obisnuit sa dorm cu ochii deschisi

de spaima sa nu fiu luat prin surprindere

sa am controlul meu asupra lumii

pana in ultimul moment

 ca un far care nu vrea sa se stinga ziua

tine orizontul marii mereu

in magia unei priviri disperate

te rog sa-mi inchizi usor pleoapele atunci

ce-a fost de vazut am vazut

sa tragi cu grija aceste obloane fine

peste ochii mei obositi

sper sa fie cat mai tarziu

candva intr-o noapte cu multe stele

si cu salcami infloriti

Capriciu - Marin Sorescu

În fiecare seară

strâng de prin vecini

toate scaunele disponibile

şi le citesc versuri.

Scaunele sunt foarte receptive

la poezie,

dacă ştii cum să le aşezi.

De aceea

eu mă emoţionez,

şi timp de câteva ore

le povestesc

ce frumos a murit sufletul meu

peste zi.

Întâlnirile noastre

sunt de obicei sobre,

fără entuziasme de prisos.

În orice caz,

înseamnă că fiecare
 ne-am făcut datoria,

şi putem merge mai departe.

Shakespeare - Marin Sorescu

Shakespeare a creat lumea în sapte zile.

În prima zi a facut cerul, muntii si prapastiile sufletesti

În ziua a doua a facut rîurile, marile, oceanele

Si celelalte sentimente –

Si le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,

lui Antoniu, Cleopatrei si Ofeliei,

Lui Othelo si altora, Sa le stapîneasca, ei si urmasii lor,

În vecii vecilor.

În ziua a treia a strîns toti oamenii

Si i-a învatat gusturile:

Gustul fericirii, al iubirii, al deznadejdii,

Gustul geloziei, al gloriei si asa mai departe,

Pîna s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit si niste indivizi care întîrziasera.

Creatorul i-a mîngîiat pe cap cu compatimire,

Si le-a spus ca nu le ramîne decât sa se faca

Critici literari

Si sa-i conteste opera.

Ziua a patra si a cincea le-a rezervat rîsului.

A dat drumul clovnilor

Sa faca tumbe,

Si i-a lasat pe regi, pe împarati

Si pe alti nefericiti sa se distreze.

În ziua a sasea a rezolvat unele probleme administrative:

A pus la cale o furtuna,

Si l-a învatat pe regele Lear

Cum trebuie sa poarte coroana de paie.

Mai ramasesera cîteva deseuri de la facerea lumii

Si l-a creat pe Richard al III-lea.

În ziua a saptea s-a uitat daca mai are ceva de facut.

 Directorii de teatru si umplusera pamîntul cu afise,

Si Shakespeare s-a gîndit ca dupa atîta truda

Ar merita sa vada si el un spectacol.

Dar mai întîi, fiindca era peste masura de istovit,

S-a dus sa moara putin.

Trebuiau să poarte un nume - Marin Sorescu


Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barba nepieptanata de crai.

Si niste ape ca niste copaci curgatori

În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,

Stefan cel Mare,

Sau mai simplu : ciobani si plugari,

Carora le placea să spuna

Seara în jurul focului poezii -

"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu

Latrînd la stîna lor cîinii,

Plecau să se bata cu tatarii

Si cu avarii si cu hunii si cu lesii

Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber

Între doua primejdii,

Acesti oameni faceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,

De curgeau doinele la vale

Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei

 Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei

Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci

Si un tînar care vorbea cu ei,

Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,

Cît istoria noastra,

Trecea batut de gînduri

Din cartea cirilica în cartea vietii,

Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,

ai iubirii,

Care îi ieseau mereu fără sot.

Au mai existat si niste tei,

Si cei doi îndragostiti

Care stiau să le troieneasca toata floarea

Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

Tușiți - Marin Sorescu

La cele mai bune replici ale mele

Ai tuşit,
Scorpie bătrână.

Ele erau cheia

 Întregului spectacol,
Le pregăteam în febră
Ani în şir,
Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată,
Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tusea,
Scorpie bătrână.

Dacă se-ntâmpla
Să lipseşti odată,
Începea să tuşească
Scaunul pe care stătuseşi.

Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul
Într-o tuse măgărească...

Tuşiţi,
Răguşit, piţigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tuşiţi!

Credeţi că spun rolul pentru voi,

Ochii mei par că se uită la voi,
Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre
Becul roşu din fundul sălii.

Pentru el vorbesc,
Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,
Becului roşu care arată locul pe unde, la sfârşit,
Voi trebuie să evacuaţi sala,
Scorpii bătrâne.

Cercul - Marin Sorescu


 Mergeam pe drum. Era luna, asa, toamna.

Si mă ajunge din urma si trece pe langa mine

Un cerc.

O tuturiga mare de fier. Un cerc

Care mergea singur pe linie.

M-am uitat în urma: I-o fi aruncat cineva?

L-o fi dat de-a tuturiga

Nimeni...

Si, la urma, cine se-l azvarle,

Ca era mare si greu - ca o sina de roata

de car.

Mă uit inainte; cercul isi vedea de cale.

Se-nvartea repede, repede si facea praf.

Tocmai atunci vine al lui Calota, de la deal

- Il vazusi, mă?

- Il vazui. Si incepe să se-nchine.

Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scapat,

Numai Spanu, mai are butii de vin asa de mari,

Pleca si se varsa putina...

Ne miram noi asa si ne dam cu parerea,

Asta al lui Calota se facuse alb, il cam

speriase

Dracovenia,

Si mai apare si Gligorie.

- Il vazusi, mă?

- Nu-l vazui. Ce să vad?

- Cercul?

- Care cerc?

Ghita al lui Calota s-a aplecat si i-a aratat

Urma în tarana. Lasase o urma ca de roata

de car.

-E, cate urme de roti nu sunt pe drum!

Cercul a trecut, asa, valantoace, prin tot

satul.

Unii iI vedeau, altii nu.

 Asa, cam din trei, pe langa care trecea,

Doi iI vedeau, unul nu...

Stand noi asa, auzim iar Vuuuu - vuu! Uuu!

Uuu!

Cam cum face o vuva mare...

Si vedem nori de praf...

- Dati-va la o parse, ca vine... Se-ntoarce...

Venea cercul de la deal, parca se inrosise putin

De-atata alergat, de-atata inspectie în

Comuna Bulzesti...

Venea dinspre Pradatorul, trecuse ozaca

prin Fratila

L-am apucat de mana pe Gligorie:

- Il vezi, mă?

- Ce să vad?

- Cercul

- Care cerc?

- Asta de trece acum pe langa noi?

Tu n-auzi ca se cutremura pamantul, vuieste,

scoate praf...

- Nu trece nimic. N-aud nimic. Nu vad nimic.

Cercul s-a apropiat... i-am luat seama: să fi zis

Ca e roata de cabrioleta? nu, ca n-avea spite...

Si prea lumina... E asa ca o aoreola de sfant...

Ca si când capul vreunui sfant s-ar fi rostogolit

în praf

Si aoreola lui il poarta ca o sina...

Si-l imbraca în stralucire...

Mergea vajaind... Si se infierbantase de-atata

invartit,

Scotea scantei, când se atingea de cate

o piatra.

Prin Seculesti, acum era aici la Gura Racului

si precis

Voia să meargă ,si-n Natarai la vale...

M-am dat mai aproape si i-am simtit damful:

mirosea a

Rotund perfect . A geometrie... a spuma

de geometrie,

Adica esenta esentelor...

Am cazut în genunchi,

Asa de usor si de delicat atingea pamantul

Plin de gloduri, al satului.

Ba, calca prin Bulzesti, parca-ar fi mers

Pe luna, tu-i mama masii!

Mă trecusera fiorii si aproape să-mi dea

lacrimile

De atata cinste si minune.

- E, acum iI vazusi? L-am mai intrebat odata

Pe Gligorie, care-si scotea pamantul

de sub unghii

Cu un chibrit.

- Ce să vad?

- Cercul.

- Care cerc?

- Atunci... du-te unde plecasi, ba orbetule!

Ca eu n-am ce discuta cu astia, care nu vad

decât

Ce le arata muierea!

- Hai, mă, iI trag pe-al lui Calota...

Avusei noroc mare cu tine,

Ca fusesi aici... ca altfel,

Ne-ar fi povestit cercul în toata lumea,

Ce orbeti sunt în comuna asta.

Povestea cu cercul de foc, venit în inspectie

A circulat mult la noi, din gura în gura.

N-a reusit s-o stinga nici razboiul al doilea,

Abia mai tarziu, cu prefacerile, a trecut

pe planul doi
Si, pana la urma, au biruit ai care nu-l

vazusera.