Adio

Adio!...” este o nuvelă filozofică scrisă de Mircea Eliade și publicată în anul 1965 în Revista Scriitorilor
Români din München (R.F. Germania), apoi în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit în 1969
de Editura pentru literatură din București. Tematica centrală a acestei nuvele o constituie
problematica teatrului de idei, adică mai precis revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin
intermediul spectacolului.[1][2][3][4]

Această nuvelă, pe care criticii o consideră una dintre cele mai teoretice scrieri literare ale lui Mircea
Eliade,[5] are forma unui spectacol de teatru[6] și discută contradicția filozofică între cele două lumi
care întrețin raporturi diametral opuse cu timpul: lumea mitică (timpul sacru ce se descoperă
doar oamenilor inițiați care sunt capabili să înțeleagă și să trăiască misterul creației) și lumea
modernă (timpul istoric populat cu oameni lipsiți de înțelegerea istoriei și care și-au pierdut
capacitatea de a înțelege sacrul) sub forma unei piese de teatru care „rezumă și totodată explică
întreaga  Istorie a religiilor”.[7][8] Sala de teatru devine astfel locul de pătrundere într-o altă lume.[9]

Subiectul excesiv de teoretic al nuvelei „Adio!...” permite o serie de interpretări ezoterice și teologice
cu privire la condiția umană în contextul unei epoci moderne desacralizate, în care s-a proclamat
„moartea lui Dumnezeu”.[10][11] Discuțiile purtate între actori și spectatori contribuie, la fel ca
în teatrul experimental din perioada avangardistă, la descifrarea simbolurilor incluse în piesa de
teatru.[10] Spre deosebire de celelalte creații literare ale lui Elide, aici este scoasă în
evidență dihotomia absolută între sacru și profan.[6]