Mihail Sadoveanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu în 1949

Date personale

Născut 5 noiembrie 1880
Pașcani, România

Decedat 19 octombrie 1961 (80 de ani)

Vânători-Neamț , Republica Populară
Română

Înmormân
Cimitirul Bellu 
tat

Cauza cauze naturale (accident vascular

decesului cerebral) 

Părinți Alexandru Sadoveanu - avocat

Profira Ursache - fiică de răzeși

Copii Profira Sadoveanu

Paul-Mihu Sadoveanu 

Naționalit
 română
ate

Cetățenie  România 
Religie Biserica Ortodoxă 

Ocupație romancier, nuvelist, ziarist, eseist,

traducător, poet, funcționar public,
activist, politician

Pseudoni
Mihai din Pașcani, M. S. Cobuz
m

Partid Partidul Comunist Român, Partidul

politic Național Liberal-Brătianu, Partidul
Poporului, Frontul Renașterii
Naționale, Partidul Națiunii, Partidul
Național Agrar  

Limbi limba română  

Pregătire Alexandru Grigore Suțu  

Activitatea literară

Activ ca
1896–1952
scriitor

Mișcare/c
sămănătorism, realism, naturalism, fa
urent
ntastic, Realism socialist
literar

Subiecte roman istoric, roman de

aventuri, roman biografic, roman
politic, nuvelă psihologică, ficțiune
polițistă, memorii, literatură de
călătorie, roman despre
natură, roman
fantastic, reportaj, biografie, schiță, li
teratură pentru copii, genul liric

Specie
roman, nuvelă, povestire
literară

Opere
Baltagul (1930)
semnifica
Frații Jderi (1935-1942)
tive

Influențe[ascunde]

Honoré de Balzac, Ion Luca Caragiale, Miron

Costin, Mihai Eminescu, Gustave
Flaubert, Nicolae Gane, Nikolai Gogol, Wilhelm
von Kotzebue, Ion Neculce, Anton Pann, N. D.
Popescu-Popnedea, Émile Zola,Barbu Ștefănescu
 Delavrancea

A influențat pe[ascunde]

Jean Bart, Nicolae N. Beldiceanu, Al. Lascarov-

Moldovanu, Dan Lungu, Dumitru D.
Pătrășcanu, Cezar Petrescu, Damian Stănoiu

Note

Premii Premiul Lenin internațional "pentru

întărirea păcii între popoare"[*]
Doctor honoris causa la Universitatea
Alexandru Ioan Cuza din Iași[*]  

Literatura română
 Membru titular al Academiei Române
Pe categorii
Prezență online Istoria literaturii române
Internet Movie Database Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Modifică date / text 
Secolul 18 - Secolul 19
Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880,[1][2] Secolul 20 - Contemporană
[3]
 Pașcani, Iași, România – d. 19 octombrie 1961,[4] Curente în literatura română
[1][5][3]
 Vânători-Neamț, Neamț, România) a fost un
scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, Umanism - Clasicism
academician și om politic român. Este unul dintre Romantism - Realism
cei mai importanți și prolifici prozatori români din Parnasianism - Simbolism
prima jumătate a secolului al XX-lea, având o Naturalism - Modernism
carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele Suprarealism - Proletcultism
sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat Neomodernism - Postmodernism
pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Scriitori români
Moldova, despre natura României și a scris, de
asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Listă de autori de limbă română
Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai Scriitori după genuri abordate
revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
deveni un scriitor realist și adept al Poeți - Eseiști
curentului poporanist reprezentat de revista Nuveliști - Proză scurtă
literară Viața Românească. Opera sa se poate Literatură pentru copii
grupa în câteva faze care corespund unor direcții Portal România
sau curente literare dominante într-o anumită
epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de Portal Literatură
început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o
a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică Proiectul literatură
(reflectată în romane precum Creanga de
aur sau Divanul persian). În această etapă,  v • d • m 
acțiunea operelor sale are loc în general
în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate
din istoria medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul
Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor precum Venea o moară pe
Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând până în
istoria contemporană, în care abordează și alte stiluri precum romanul psihologic și naturalismul.
Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care
Sadoveanu va adera ideologic.

Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada

interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul
Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând
funcția de Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața,
și a fost ținta unei campanii de presă venite din partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost un
susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă orientarea
politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această
perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților și face parte din cei cinci membri ai
Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului
după abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele
și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de
la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca propagandă în favoarea comunizării.

A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al Academiei
Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji
Naționale din România.[6] A fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan. Copiii
săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit la rândul lor scriitori.

Ca om politic a avut o carieră destul de controversată, fiind președintele comisiei ce a refuzat ca

sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i rămână statului român.[7][8][9]

Cuprins

 1Biografie

o 1.1Origini

o 1.2Primele încercări literare, căsătoria și familia

o 1.3Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

o 1.4Anii 1910 și Primul Război Mondial

o 1.5Anii de maturitate. Cariera politică timpurie

o 1.6Anii '30. Al Doilea Război Mondial

o 1.7Sistemul comunist și ascensiunea politică

o 1.8Ultimii ani, boala și moartea

 2Contribuții literare

o 2.1Context

o 2.2Caracteristici
 o 2.3Debut

o 2.4Primele teme majore

o 2.5Hanu Ancuței,  Șoimii  și  Neamul Șoimăreștilor

 3Politică

o 3.1Naționalism și umanism

o 3.2Opoziția față de fascism și sprijinirea Regelui Carol al II-lea

o 3.3Parteneriatul cu comuniștii

 4Moștenire

o 4.1Influențe

o 4.2Omagiu

 5Operă (selectiv)

 6Literatură proletcultistă

 7Monografii critice

 8Note

 9Bibliografie

 10Legături externe

 11Vezi și

Biografie

Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Vânători Neamț

Origini

Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au
fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia,[10] și Profira Ursache (d. 1895), fată
de răzeși analfabeți[11] din localitatea Verșeni.[12] Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a
fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891. Familia își
avea originile în Sadova, conform numelui ales (lit. „din Sadova”), [13] adoptat de aceasta abia în 1891.
[14][15]
 Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un impact negativ
asupra întregii familii.[16]Istoricul literar Tudor Vianu considera că acest contrast dintre identitățile
regionale și sociale au avut rolul lor în formarea autorului, deschizându-i calea spre o „universalitate
românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale moldovenești. [17] Mihail a
mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a fost criticul literar Izabela Morțun
(cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului socialist Vasile Morțun).[18] Celălalt
frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom. [19]

Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl.
Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu Trandafir.[20] În timpul liber,
tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare, pescuind, sau
doar pentru a contempla natura.[21] Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele mamei.[15]
[22]
 În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în prezența
autorităților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății. [23] Urmează gimnaziul
„Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.[24][25][26] La Fălticeni a fost coleg cu
viitorii scriitori Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada
Florilor va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale termină anii de gimnaziu în fruntea
promoției.[26]

Primele încercări literare, căsătoria și familia

Fiicele lui Sadoveanu, portrete de Aurel Băeșu: Profira,

Despina-Lia,
Theodora

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o

monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice.
[27]
 Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897,[25][28] cu schița Domnișoara M din Fălticeni, pe
care îl semnează cu pseudonimul Mihai din Pașcani.[25] În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața
nouă a lui Ovid Densusianu, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu
numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz,[27] cu un alt scheci și un poem.[29] Totuși, Sadoveanu
nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea simbolistă românească la care adera
revista.[29] Începe să scrie pentru reviste non-simboliste precum Opinia și Pagini Literare.[25][29] În
paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub numele
de Aurora[29] sau Lumea.[14]

Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la Universitatea din
București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica literaturii. [14][25][30] A început să frecventeze
societatea boemă a Capitalei,[14], hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și să scrie
numai proză realistă.[30] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la Fălticeni, [15][25]
[26][31]
 unde începe să lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din cariera de scriitor. [25] În
1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre fragmentele acestuia fiind
publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz.[32] În iunie 1903, Sadoveanu este
incorporat și face armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile
căprarului Gheorghiță”.[30] Această primă perioadă din viața sa avea să fie evocată de scriitor în opera
sa Anii de ucenicie (1944).

După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie. [33] Inițial, familia
Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se apoi într-o
nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.[26] Scriitorul a avut unsprezece copii, [27] dintre care
trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă și romancieră.
[34]
 Dintre fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor, [34] în timp ce Paul-Mihu, cel mai tânăr dintre ei
(n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după moartea sa prematură pe
Frontul de Vest, în anul 1944.[34][35][36]

Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

Sămănătorul, nr. 20 din 14 mai 1906. Nicolae Iorga este trecut ca director, iar Sadoveanu, Ștefan
Octavian Iosif și Ion Scurtu sunt ceilalți editori

La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în 1903,[32][37] Sadoveanu contribuie cu lucrări la revista

tradiționalistă Sămănătorul, condusă la acea vreme de istoricul și criticul Nicolae Iorga. A mai
colaborat la ziarul Voința Națională, publicat de Partidul Național Liberal și condus de
politicianul Vintilă Brătianu. La începutul lunii decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi
publicat Șoimii, primul său roman, o variantă dezvoltată a povestirii Frații Potcoavă, cu o introducere
de istoricul Vasile Pârvan.[32] În 1904 se întoarce la București, pentru a ocupa postul de copist la „Casa
Școalelor”, care se afla în subordinea Ministerului Educației, întorcându-se doi ani mai târziu la
Fălticeni.[25][38] După anul 1906, s-a alăturat grupului de scriitori format în jurul revistei Viața
Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela. [18]

Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în cadrul literaturii române. Ele

susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși mai târziu au adoptat o politică de stânga,
cunoscută sub denumirea de Poporanism. Liderul acestei ideologii, omul de cultură Garabet
Ibrăileanu, redactor până în anul 1933 al Vieții Românești, devine un admirator și prieten apropiat al
lui Sadoveanu, invitându-l la o excursie pe Râul Râșca.[39] În această perioadă, o tânără
scriitoare, Constanța Marino-Moscu, l-a acuzat că a plagiat lucrările sale în Mariana Vidrașcu, un
roman în serie care nu a fost terminat și care a fost dat uitării. [40]

1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru

volume: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu,[15][25][27][30][41][42] volume în care
Sadoveanu abordează cu precădere teme istorice. Acestea au marcat începutul unei cariere prolifice
în literatură, care avea să dureze pentru mai mult de jumătate de secol și o lungă colaborare
cu editura Minerva. Debutul a fost pregătit din timp, bazându-se pe exercițiile literare din deceniul
trecut.[32][41][43] Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu,
lider al mișcării conservatoare Junimea, a făcut o recenzie pozitivă volumului Povestiri, propunându-l
totodată la premiile Academiei Române din 1906. Într-un eseu din 1908, Maiorescu îl menționa pe
Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai României. [44] Conform lui
Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale bazată pe o formă
„populară” a realismului, teorie apărută în eseurile sale încă din anul 1882. [45] Sadoveanu i-a amintit
pe Iorga, Maiorescu, și în special pe Constantin Banu și poetul sămănătorist George Coșbuc ca cei
care l-au ajutat să capteze interesul colegilor săi scriitori și a publicului. [32] Până atunci, scriitorul
avusese parte de manifestări de adversitate din partea oponenților Sămănătorului, în principal din
partea criticului Henric Sanielevici. În recenziile sale din Curentul Nou, volumele lui Sadoveanu erau
considerate ca promovând acte imorale precum adulterul și violul, criticul exprimându-și totodată
opinia că programul lui Iorga de didacticism moral era unul ipocrit.[32] După cum avea să-și
amintească mai târziu, Sadoveanu însuși era deranjat de unele aprecieri critice în legătură cu opera
sa, menționând că decanul Sămănătorist l-a considerat odată egalul lui Vasile Pop (unul din protejații
lui Iorga, considerat supraapreciat de Sadoveanu). [32]
În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și de Iosif.[46] Revista
avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare de emancipare față de influențele străine.
[47]
 Totuși, conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar printr-o „mare influență
culturală”, jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât tradiționaliștii rurali ai
„tendinței naționale”, precum și adepții unor curente cosmopolite precum simbolismul.[48] Călinescu
și Vianu au fost de acord cu faptul că Sămănătorul a fost, în mare parte, promotorul unor reguli mai
vechi, trasate inițial de Junimea.[49] Vianu mai adaugă și că aportul lui Sadoveanu la cercul literar a
fost principalul element artistic din istoria acestuia, felicitându-l pe Iosif pentru predicția sa conform
căreia, în timpul unei perioade de „criză” literară, Sadoveanu era persoana generatoare de inovație.
[50]

Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date spre publicare
în anul 1906.[41] În paralel, Sadoveanu continuă să lucreze ca funcționar de stat. În 1905, este numit la
Ministerul Educației, condus pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu. Supervizorul său era
poetul D. Nanu; i-a avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.[51] Nanu scria în acea
perioadă: „Este o clădire plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează. Oamenii fumează, își beau
cafeaua, creează vise, poeme și proză [...].”[51] Slujba sa administrativă este întreruptă de o a doua
încorporare în 1906, în Forțele Terestre, fiind înaintat la gradul de sublocotenent.[41][52] Fiindcă era
deja supraponderal, marșul de la Probota, din centrul Moldovei, până în Bucovina, i-a cauzat mari
suferințe.[41]

Anii 1910 și Primul Război Mondial

Pagina de titlu a romanului Neamul Șoimăreștilor în ediția originală din 1915, „cu ilustrații de Stoica”
(Editura Minerva)

Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de scris - în 1907, anul Răscoalei
Țărănești. Ministrul Educației, Spiru Haret, îl numise inspector al cercurilor culturale sătești și al
bibliotecilor populare.[53] Inspirat de rezultatul sângeros al revoltei, precum și de încercările lui Haret
de a educa țărănimea, Sadoveanu atrage în mod repetat atenția poliției după ce publică ghiduri de
autoajutorare destinate plugarilor harnici, un fel de activism social care a dus în final la o scurtă
anchetă.[54]

Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-1909, după ce se alătură Societății
Scriitorilor din România, devenind și președintele acesteia la 2 septembrie 1909. [55][56] În același an, el,
Iosif, și Anghel, alături de Emil Gârleanu, pun bazele publicației cu apariție lunară Cumpăna, care
luptă împotriva eclectismului lui Ovid Densusianu și a școlii junimiste În 1910 însă, revista își
încetează apariția.[14][57] Devine și o prezență constantă la întâlnire intelectualilor avute la Cafeneaua
Kübler.[58]

În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași, poziție pe care o deține până în
1919.[14][15][25][26] În acest an publică volumele Povestiri de sară (la Editura Minerva), Genoveva de
Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la
revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața
Românească. Tot în 1910 traduce din franceză unul din studiile lui Hippolyte Taine despre geneza
operelor de artă.[59] Și-a dat demisia din funcția de președinte al Societății Scriitorilor Români în
noiembrie 1911, fiind înlocuit de Emil Gârleanu, dar continuă să rămână funcțiile de membru în
comitetul de conducere și cenzor. [55][56] A fost o prezență marcantă a ziarului Minerva, alături de
Anghel și criticul literar Dumitru Karnabatt, și a mai publicat în publicația tradiționalistă Luceafărul.[60]

Sadoveanu este din nou chemat sub arme în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din 1913, în
care România s-a confruntat cu Bulgaria. Ajungând la gradul de locotenent,[25] se oprește pentru o
perioadă în Fălticeni cu al Cincisprezecelea Regiment de Infanterie, după care luptă pentru scurt timp
pe front.[39][41] Se întoarce apoi la viața de scriitor. Devenind bun prieten cu poetul și umoristul George
Topîrceanu, îi însoțește pe el și pe alți scriitori în tururi culturale între 1914 și 1915 [61] În anul 1915
publică mai multe scrieri, cea mai importantă fiind romanul istoric Neamul Șoimăreștilor.[25][32]

Între 1916-1917, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial și invadarea acesteia de
către Puterile Centrale, Sadoveanu se stabilește în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas
neocupat. Scriitorul oscilează între germanofilia prietenilor de la Viața Românească, care considerau
războiul ca aducător de sărăcie și suferință, și Antanta, față de care România își luase angajamente.
[62]
 În această perioadă este reales președinte al Societății Scriitorilor, având un mandat provizoriu
care se termină în 1918, când România semnează pacea cu Puterile Centrale,[55] și, ca militar în
rezervă, devine editorul broșurii propagandistice regionale, România.[63] I s-au alăturat Tudor
Arghezi și Topîrceanu (care tocmai fusese eliberat dintr-un lagăr de concentrare din Bulgaria),
fondând împreună , la Iasi, revista Însemnări Literare.[39][61] În decembrie însă, revista își anunță
încetarea apariției. „Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre
mijloace.” Sadoveanu se stabilește în cartierul Copou din Iași, cumpărând, renovând și redecorând
vila cunoscută sub numele de Casa cu turn.[15][64] Aceasta fusese reședința lui Mihail Kogălniceanu în
secolul al XIX-lea, iar în timpul războiului l-a găzduit pe compozitorul George Enescu.[64] În această
perioadă colaborează cu intelectualul de stânga Vasile Morțun și, împreună cu el și cu Arthur
Gorovei, fondează și editează revista Răvașul Poporului.[26][65