Mihail Sadoveanu

27 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Vedeți sursa
 Istoric

Unelte



















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Mihail Sadoveanu
 Mihail Sadoveanu în 1949

Date personale

Născut 5 noiembrie 1880[1][2][3]

Pașcani, România[4]

Decedat 19 octombrie 1961 (80 de ani)[4][1][5][3]

București, România

Înmormânt
Cimitirul Bellu
at

Cauza cauze naturale (accident vascular

decesului cerebral)

Părinți Alexandru Sadoveanu - avocat

Profira Ursache - fiică de răzeși

Copii Profira Sadoveanu

Paul-Mihu Sadoveanu

Naționalitat română
e

Cetățenie România

Religie Biserica Ortodoxă

Ocupație romancier,nuvelist, ziarist, eseist,

traducător, poet, funcționar public,
activist, politician

Limbi
limba română
vorbite

Pseudonim Mihai din Pașcani, M. S. Cobuz

Partid Partidul Comunist Român, Partidul

politic Național Liberal-Brătianu, Partidul
Poporului, Frontul Renașterii
Naționale, Partidul Națiunii, Partidul
Național Agrar

Pregătire Alexandru Grigore Suțu

Activitatea literară

Activ ca
1896–1952
scriitor

Mișcare/
sămănătorism, realism, naturalism, fantastic
curent
, Realism socialist
literar

Subiecte roman istoric, roman de aventuri, roman

biografic, roman politic, nuvelă
psihologică, ficțiune
polițistă, memorii, literatură de
călătorie, roman despre natură, roman
fantastic, reportaj, biografie, schiță, literatur
ă pentru copii, genul liric

Specie
roman, nuvelă, povestire
literară

Opere
Baltagul (1930)
semnificativ
Frații Jderi (1935-1942)
e

Influențe[ascunde]

Honoré de Balzac, Ion Luca Caragiale, Miron Costin, Mihai

Eminescu, Gustave Flaubert, Nicolae Gane, Nikolai
Gogol, Wilhelm von Kotzebue, Ion Neculce, Anton Pann, N.
D. Popescu-Popnedea, Émile Zola,Barbu Ștefănescu
Delavrancea

A influențat pe[ascunde]

Jean Bart, Nicolae N. Beldiceanu, Al. Lascarov-

Moldovanu, Dan Lungu, Dumitru D. Pătrășcanu, Cezar
Petrescu, Damian Stănoiu

Note

Premii Premiul Lenin internațional "pentru

întărirea păcii între popoare"
Doctor honoris causa la Universitatea
Alexandru Ioan Cuza din Iași[*]

Cariera politică

Președinte în Marea Adunare Națională

În funcție
 7 ianuarie 1958 – 11 ianuarie 1958

Președinte al Camerei Deputaților din România

În funcție
5 decembrie 1946 – 24 februarie 1948

Președinte al Senatului României

În funcție
18 iunie 1931 – 10 iunie 1932

Deputat în Marea Adunare Națională

Senator al României

Deputat al României

Partid PCR (din 1944)

politic FRN
Partidul Națiunii
Partidul Poporului
Partidul Național Liberal-Brătianu
Partidul Național Agrar

Membru titular al Academiei Române

Prezență online
Literatura română
Internet Movie Database
Pe categorii
Modifică date / text
Istoria literaturii române
Mihail Sadoveanu (n. 5 Evul mediu
noiembrie 1880, Pașcani, România – d. 19 Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
octombrie 1961, București, România) a fost Secolul 20 - Contemporană
un scriitor,
Curente în literatura română
povestitor, nuvelist, romancier, academician și
politician român, unul dintre cei mai importanți Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
și prolifici prozatori români din prima jumătate Parnasianism - Simbolism
a secolului al XX-lea, având o carieră ce se Naturalism - Modernism
întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
cunoscut mai ales pentru romanele Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism
sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat
pagini nemuritoare despre lumea țărănească Scriitori români
din Moldova, despre natura României și a Listă de autori de limbă română
scris, de asemenea, reportaje și pagini Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
memorialistice. Sadoveanu a fost unul din Poeți - Eseiști
primii colaboratori ai revistei Nuveliști - Proză scurtă
tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni Literatură pentru copii
un scriitor realist și adept al Portal România
curentului poporanist reprezentat de revista Portal Literatură
Proiectul literatură

v•d•m
literară Viața Românească. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund
unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă
etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a
doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga
de aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în
general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și
modernă timpurie a României, în romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații
Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor precum Venea o moară pe
Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă de timp,
ajungând până în istoria contemporană, în care abordează și alte stiluri
precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului
socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera
ideologic.
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând
în perioada interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai
întâi din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al
lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului. A fost
colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei
campanii de presă venite din partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost un
susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă
orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul
Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților
și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare
Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui. Scrie în
favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele și discursurile
sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine
de la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca propagandă în favoarea comunizării.
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921,
membru al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul
1928 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale Masonice din România.[6] A fost
cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan. Copiii săi, Profira și Paul-Mihu
Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit la rândul lor scriitori.
Ca om politic a avut o carieră destul de controversată, fiind președintele comisiei ce
a refuzat ca sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i rămână statului român.[7][8][9]

Biografie

Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Vânători

Neamț
Origini
Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail
Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia,[10] și Profira
Ursache (d. 1895), fată de răzeși analfabeți[11] din localitatea Verșeni.[12] Părinții
nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină
în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891. Familia își avea originile în Sadova,
conform numelui ales (lit. „din Sadova”),[13] adoptat de aceasta abia în 1891.[14]
[15]
Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un
impact negativ asupra întregii familii.[16] Istoricul literar Tudor Vianu considera că
acest contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în formarea
autorului, deschizându-i calea spre o „universalitate românească”, notând totodată că
Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale moldovenești.[17] Mihail a mai avut un frate,
tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a fost criticul literar Izabela Morțun
(cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului socialist Vasile
Morțun).[18] Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.[19]
Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său
preferat, Dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu
Trandafir.[20] În timpul liber, tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală
mergând pe jos, la vânătoare, pescuind, sau doar pentru a contempla natura.[21] Și-a
petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele mamei.[15][22] În timpul călătoriilor
sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în prezența autorităților i-au
modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății.[23] Urmează gimnaziul „Alecu
Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.[24][25][26] La Fălticeni a fost
coleg cu viitorii scriitori Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în
bălțile Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne un an repetent. După moartea mamei
sale termină anii de gimnaziu în fruntea promoției.[26]
Primele încercări literare, căsătoria și familia

Fiicele lui Sadoveanu, portrete de Aurel Băeșu: Profira,

Despina-Lia,

Theodora

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu

un coleg, o monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din
lipsă de izvoare istorice.[27] Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897,[25][28] cu
schița Domnișoara M din Fălticeni, pe care îl semnează cu pseudonimul Mihai din
Pașcani.[25] În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă a lui Ovid Densusianu,
alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său,
dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz,[27] cu un alt scheci și un poem.[29] Totuși,
Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea simbolistă
românească la care adera revista.[29] Începe să scrie pentru reviste non-simboliste
precum Opinia și Pagini Literare.[25][29] În paralel, a fondat și tipărit manual pentru o
scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub numele de Aurora[29] sau Lumea.[14]
Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul
la Universitatea din București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica
literaturii.[14][25][30] A început să frecventeze societatea boemă a Capitalei,[14], hotărând
în această perioadă să abandoneze poezia și să scrie numai proză realistă.[30] În
1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la Fălticeni, [15][25][26][31] unde
începe să lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din cariera de scriitor.
[25]
În 1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre
fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S.
Cobuz.[32] În iunie 1903, Sadoveanu este incorporat și face armata în apropiere
de Târgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”.
[30]
Această primă perioadă din viața sa avea să fie evocată de scriitor în opera
sa Anii de ucenicie (1944).
După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie.
[33]
Inițial, familia Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul povestitor Ion
Creangă, mutându-se apoi într-o nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.
[26]
Scriitorul a avut unsprezece copii,[27] dintre care trei fiice: Despina, Teodora
și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă și romancieră.[34] Dintre fii
săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor,[34] în timp ce Paul-Mihu, cel mai tânăr dintre
ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după moartea sa
prematură pe Frontul de Vest, în anul 1944.[34][35][36]
Cei 11 copii ai scriitorului Mihail Sadoveanu sunt[37]:

 Paul-Mihu Sadoveanu
 Profira Sadoveanu
 Bogdan Sadoveanu
 Livia-Lucia Sadoveanu
 Ecaterina-Tincuța Sadoveanu
 Despina Sadoveanu
 Teodora Sadoveanu
 Dimitrie Sadoveanu
 Mircea Sadoveanu
 Alexandru Sadoveanu
 Ligia-Mărioara Sadoveanu
Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

Sămănătorul, nr. 20 din 14 mai

1906. Nicolae Iorga este trecut ca director, iar Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și
Ion Scurtu sunt ceilalți editori
La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în 1903,[32][38] Sadoveanu contribuie cu
lucrări la revista tradiționalistă Sămănătorul, condusă la acea vreme de istoricul și
criticul Nicolae Iorga. A mai colaborat la ziarul Voința Națională, publicat de Partidul
Național Liberal și condus de politicianul Vintilă Brătianu. La începutul lunii
decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi publicat Șoimii, primul său roman, o
variantă dezvoltată a povestirii Frații Potcoavă, cu o introducere de istoricul Vasile
Pârvan.[32] În 1904 se întoarce la București, pentru a ocupa postul de copist la „Casa
Școalelor”, care se afla în subordinea Ministerului Educației, întorcându-se doi ani
mai târziu la Fălticeni.[25][39] După anul 1906, s-a alăturat grupului de scriitori format în
jurul revistei Viața Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela.[18]
Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în
cadrul literaturii române. Ele susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși
mai târziu au adoptat o politică de stânga, cunoscută sub denumirea de Poporanism.
Liderul acestei ideologii, omul de cultură Garabet Ibrăileanu, redactor până în anul
1933 al Vieții Românești, devine un admirator și prieten apropiat al lui Sadoveanu,
invitându-l la o excursie pe Râul Râșca.[40] În această perioadă, o tânără
scriitoare, Constanța Marino-Moscu, l-a acuzat că a plagiat lucrările sale în Mariana
Vidrașcu, un roman în serie care nu a fost terminat și care a fost dat uitării. [41]
1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru
volume: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu,[15][25][27][30][42]
[43]
volume în care Sadoveanu abordează cu precădere teme istorice. Acestea au
marcat începutul unei cariere prolifice în literatură, care avea să dureze pentru mai
mult de jumătate de secol și o lungă colaborare cu editura Minerva. Debutul a fost
pregătit din timp, bazându-se pe exercițiile literare din deceniul trecut.[32][42][44] Nicolae
Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu, lider al
mișcării conservatoare Junimea, a făcut o recenzie pozitivă volumului Povestiri,
propunându-l totodată la premiile Academiei Române din 1906. Într-un eseu din
1908, Maiorescu îl menționa pe Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei
mai mari scriitori ai României.[45] Conform lui Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu
și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale bazată pe o formă „populară” a realismului,
teorie apărută în eseurile sale încă din anul 1882.[46] Sadoveanu i-a amintit pe Iorga,
Maiorescu, și în special pe Constantin Banu și poetul sămănătorist George
Coșbuc ca cei care l-au ajutat să capteze interesul colegilor săi scriitori și a
publicului.[32] Până atunci, scriitorul avusese parte de manifestări de adversitate din
partea oponenților Sămănătorului, în principal din partea criticului Henric Sanielevici.
În recenziile sale din Curentul Nou, volumele lui Sadoveanu erau considerate ca
promovând acte imorale precum adulterul și violul, criticul exprimându-și totodată
opinia că programul lui Iorga de didacticism moral era unul ipocrit.[32] După cum avea
să-și amintească mai târziu, Sadoveanu însuși era deranjat de unele aprecieri critice
în legătură cu opera sa, menționând că decanul Sămănătorist l-a considerat odată
egalul lui Vasile Pop (unul din protejații lui Iorga, considerat supraapreciat de
Sadoveanu).[32]
În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și
de Iosif.[47] Revista avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare de
emancipare față de influențele străine.[48] Totuși, conform lui George Călinescu,
această ambiție s-a manifestat doar printr-o „mare influență culturală”, jurnalul
continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât tradiționaliștii rurali ai
„tendinței naționale”, precum și adepții unor curente cosmopolite precum
simbolismul.[49] Călinescu și Vianu au fost de acord cu faptul că Sămănătorul a fost,
în mare parte, promotorul unor reguli mai vechi, trasate inițial de Junimea.[50] Vianu
mai adaugă și că aportul lui Sadoveanu la cercul literar a fost principalul element
artistic din istoria acestuia, felicitându-l pe Iosif pentru predicția sa conform căreia, în
timpul unei perioade de „criză” literară, Sadoveanu era persoana generatoare de
inovație.[51]
Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date
spre publicare în anul 1906.[42] În paralel, Sadoveanu continuă să lucreze ca
funcționar de stat. În 1905, este numit la Ministerul Educației, condus pe atunci de
conservatorul Mihail Vlădescu. Supervizorul său era poetul D. Nanu; i-a avut colegi
pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.[52] Nanu scria în acea perioadă: „Este o
clădire plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează. Oamenii fumează, își beau
cafeaua, creează vise, poeme și proză [...].”[52] Slujba sa administrativă este
întreruptă de o a doua încorporare în 1906, în Forțele Terestre, fiind înaintat la gradul
de sublocotenent.[42][53] Fiindcă era deja supraponderal, marșul de la Probota, din
centrul Moldovei, până în Bucovina, i-a cauzat mari suferințe.[42]
Anii 1910 și Primul Război Mondial

Pagina de titlu a romanului Neamul Șoimăreștilor în ediția

originală din 1915, „cu ilustrații de Stoica” (Editura Minerva)
Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de scris - în 1907,
anul Răscoalei Țărănești. Ministrul Educației, Spiru Haret, îl numise inspector al
cercurilor culturale sătești și al bibliotecilor populare.[54] Inspirat de rezultatul sângeros
al revoltei, precum și de încercările lui Haret de a educa țărănimea, Sadoveanu
atrage în mod repetat atenția poliției după ce publică ghiduri de autoajutorare
destinate plugarilor harnici, un fel de activism social care a dus în final la o scurtă
anchetă.[55]
Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-1909, după ce se
alătură Societății Scriitorilor din România, devenind și președintele acesteia la 2
septembrie 1909.[56][57] În același an, el, Iosif, și Anghel, alături de Emil Gârleanu, pun
bazele publicației cu apariție lunară Cumpăna, care luptă împotriva eclectismului
lui Ovid Densusianu și a școlii junimiste În 1910 însă, revista își încetează apariția.[14]
[58]
Devine și o prezență constantă la întâlnire intelectualilor avute la Cafeneaua
Kübler.[59]
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași, poziție pe care
o deține până în 1919.[14][15][25][26] În acest an publică volumele Povestiri de sară (la
Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum
putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai
apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească. Tot în 1910
traduce din franceză unul din studiile lui Hippolyte Taine despre geneza operelor de
artă.[60] Și-a dat demisia din funcția de președinte al Societății Scriitorilor Români în
noiembrie 1911, fiind înlocuit de Emil Gârleanu, dar continuă să rămână funcțiile de
membru în comitetul de conducere și cenzor.[56][57] A fost o prezență marcantă a
ziarului Minerva, alături de Anghel și criticul literar Dumitru Karnabatt, și a mai
publicat în publicația tradiționalistă Luceafărul.[61]
Sadoveanu este din nou chemat sub arme în timpul celui de-al Doilea Război
Balcanic din 1913, în care România s-a confruntat cu Bulgaria. Ajungând la gradul
de locotenent,[25] se oprește pentru o perioadă în Fălticeni cu al Cincisprezecelea
Regiment de Infanterie, după care luptă pentru scurt timp pe front.[40][42] Se întoarce
apoi la viața de scriitor. Devenind bun prieten cu poetul și umoristul George
Topîrceanu, îi însoțește pe el și pe alți scriitori în tururi culturale între 1914 și
1915[62] În anul 1915 publică mai multe scrieri, cea mai importantă fiind romanul
istoric Neamul Șoimăreștilor.[25][32]
Între 1916-1917, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial și invadarea
acesteia de către Puterile Centrale, Sadoveanu se stabilește în Moldova, singurul
teritoriu românesc rămas neocupat. Scriitorul oscilează între germanofilia prietenilor
de la Viața Românească, care considerau războiul ca aducător de sărăcie și
suferință, și Antanta, față de care România își luase angajamente.[63] În această
perioadă este reales președinte al Societății Scriitorilor, având un mandat provizoriu
care se termină în 1918, când România semnează pacea cu Puterile Centrale,[56] și,
ca militar în rezervă, devine editorul broșurii propagandistice regionale, România.[64] I
s-au alăturat Tudor Arghezi și Topîrceanu (care tocmai fusese eliberat dintr-un lagăr
de concentrare din Bulgaria), fondând împreună , la Iași, revista Însemnări Literare.[40]
[62]
În decembrie însă, revista își anunță încetarea apariției. „Noi, cei de la Însemnări
literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace.” Sadoveanu se
stabilește în cartierul Copou din Iași, cumpărând, renovând și redecorând vila
cunoscută sub numele de Casa cu turn.[15][65] Aceasta fusese reședința lui Mihail
Kogălniceanu în secolul al XIX-lea, iar în timpul războiului l-a găzduit pe
compozitorul George Enescu.[65] În această perioadă colaborează cu intelectualul de
stânga Vasile Morțun și, împreună cu el și cu Arthur Gorovei, fondează și editează
revista Răvașul Poporului.[26][66]
Anii de maturitate. Cariera politică timpurie

Mănăstirea Agapia, unul din refugiile

preferate ale lui Sadoveanu
În 1921 devine membru al Academiei Române.[15][25][27] Doi ani mai târziu, își ține
discursul de recepție, în care face aprecieri pozitive fată de folclorul românesc în
general și de poezia populară în special.[15][25][67] Reîncepe colaborarea la revista Viața
românească, alăturându-se nucleului de redactori din perioadă interbelică, din care
face parte și Garabet Ibrăileanu, publicând fragmente din romanele sale (unele dintre
ele inițial publicate la editura acesteia). Tot la editura revistei ieșene publică volumul
de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul,
volumul Priveghiuri.[68] Găzduiește în casa sa din Dealul Copoului scriitori precum
Topîrceanu, Gala Galaction, Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, pe Dumitru
D. Pătrășcanu și pe dirijorul Sergiu Celibidache.[65] Este apropiat al
poetului socialist Ioan N. Roman, ajutându-l să-și promoveze scrierile,[69] de aceleași
avantaje bucurându-se memorialistul Gheorghe Jurgea-Negrilești,[70] și scriitorul
satiric Radu Cosmin.[71]
Deși are probleme cardiace, Sadoveanu face excursii prin țară, unele dintre
monumentele inspirându-i opera: Mănăstirea Agapia și Văratec și Cetatea
Neamțului.[42] După 1923, alături de Topîrceanu, Demostene Botez și alți colaboratori
ai revistei Viața Românească, obișnuiește să meargă la vânătoare.[62] Este fermecat
de priveliștile pe care le vede în timpul unei vizite din 1927 la râul Arieș.[19][25] În
același an face o călătorie în Olanda cu Orient Expressul[25][42], călătorie descrisă
ulterior în volumul său de reportaj Olanda. Popularitatea sa începe să crească: în
1925, 1929, respectiv 1930, publică un număr de romane bine primite de
critici: Venea o moară pe Siret..., Zodia Cancerului și Baltagul, iar cea de-a
cincizecea aniversare a sa din 1930 este sărbătorită la nivel național.[25][72] Tot în
acest an, Sadoveanu, Topîrceanu și profesorul T. C. Stan redactează și publică
împreună o serie de abecedare.[73]
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu,
la Congresul de la Berlin. În același an intră în Partidul Poporului, în care era deja
membru prietenul său Octavian Goga,[42]. Acesta își formează ulterior propriul Partid
Agrar, la care va trece și Sadoveanu.[74] În timpul alegerilor din 1927, câștigă un loc
de deputat din partea județului Bihor. După alegerile din 1931, ocupă un loc
de senator din partea județului Iași.[42][75] În perioada cabinetului țărănist, condus
de Nicolae Iorga, Sadoveanu este președinte al Senatului României.[42][75] Numirea sa
în funcție a fost justificată prin statutul de personalitate culturală.[42] În această
perioadă face parte din Partidul Național Liberal-Brătianu, un partid de dreapta în
opoziție cu principala grupare Național-Liberală.[76] În paralel, începe să contribuie la
cotidianul de stângaAdevărul.[77] În 1928 publică Hanul Ancuței, o lucrare remarcabilă
aparținând perioadei de maturitate a scriitorului, care cuprinde nouă povestiri,
îmbinare măiastră a genului epic și liric.
Între 1927 și 1930 a fost Venerabilul Lojii masonice ieșene „Dimitrie Cantemir”,[72], iar
din 1932 al Lojii „Moldova”, din același orient. Între 1930 și 1935 a îndeplinit
următoarele demnități masonice: „Mare Maestru Adjunct al Marii Loji Naționale din
România (MLNR), Pro Mare Maestru al MLNR, Mare Maestru al MLNR și Mare
Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite.[42][54][72][78] Fratele său, Vasile Sadoveanu,
de profesie inginer agronom, a fost, de asemenea, mason.[79]
Anii '30. Al Doilea Război Mondial

Prima pagină a volumului „Soarele în baltă”

Își publică lucrările într-un ritm accelerat, culminând cu primul volum din trilogia sa
istorică Frații Jderi (Ucenicia lui Ionuț), publicat în anul 1935. În 1936, preia direcția
ziarului Adevărul și a ediției sale matinale, Dimineața. Alături de George
Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa editează, începând cu luna ianuarie,
revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail
Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului literar și
redactorului revistei Viața românească. În această perioadă este implicat într-o
dispută publică cu presa fascistă și cea de extremă dreapta, contracarând atacurile
acestora în ziarele proprii.[80] Susținători ai extremei drepte organizau în
public arderea volumelor sale.[81] Scandalul s-a prelungit și în următorii ani,
Sadoveanu având în acest sens sprijinul prietenilor săi din lumea literară.[25][82] Printre
ei se află și Topîrceanu, care la acea dată era internat în spital, și care l-a susținut
până la moartea sa, cauzată de un cancerul hepatic.[83] În septembrie 1937, ca semn
de solidaritate și de apreciere a muncii sale, Universitatea din Iași îi oferă lui Mihail
Sadoveanu titlul de doctor honoris causa.[84]
La sfârșitul anilor '30 se retrage din viața politică, din cauza dictaturilor de dreapta
prin care trecea România, dar revine la începutul anilor '40, oferindu-și
sprijinul Regelui României Carol al II-lea și formațiunii politice înființate de
acesta, Front al Renașterii Naționale, care încerca să blocheze venirea la putere a
grupării radicale fasciste Garda de Fier. Regele îl numește membru al restrânsului
senat corporatist.[85] În 1940, Editura Fundațiilor Regale îi publică primul volum
de Opere.[32] După ce Conducătorul Ion Antonescu înlătură Garda de Fier în
timpul rebeliunii legionare și își stabilește propriul regim fascist, Sadoveanu rămâne
apolitic și este din ce în ce mai prezent în viața publică, ținând prelegeri pe teme
culturale pentru postul național de radio.[86] După publicarea în 1942 a ultimei părți a
trilogiei Frații Jderi, Sadoveanu se retrage din nou, la cabana sa de vânătoare de
la Oașa, pe Valea Frumoasei, alături de care construise și o bisericuță; acest loc i-a
servit ca inspirație pentru povestirile din volumele Valea Frumoasei, Ochi de
urs și Poveștile de la Bradu-Strâmb.[87] În timpul acestor ani, scriitorul o întâlnește pe
Valeria Mitru, o jurnalistă feministă mai tânără ca el,[88] cu care, după o scurtă
perioadă de timp, se căsătorește.[19] În august 1944, prin Lovitura de stat de la 23
august 1944, România a întors armele, trecând de partea aliaților, trupele române
luptând cu sau fără voie alături de Armata Roșie. Paul-Mihu Sadoveanu a murit pe
front, la 22 septembrie, în Transilvania.[35] Conform Profirei Sadoveanu, durerea
resimțită de scriitor l-a împiedicat pentru totdeauna să scrie cel de-al patrulea și ultim
volum al Fraților Jderi. Tot în 1944, Sadoveanu candidează la președinția Societății
Scriitorilor Români, dar este învins de Victor Eftimiu.[72] Cea de-a patruzecea
aniversare a debutului său este sărbătorită printr-o ceremonie specială la Academie,
unde Tudor Vianu susține un discurs prin care realizează o retrospectivă a întregii
opere a confratelui său.[32][72][89]
Sistemul comunist și ascensiunea politică
 Prezidiul Provizoriu al Adunării Deputaților
în 1948. De la stânga la dreapta: Ștefan Voitec, Sadoveanu, Gheorghe
Stere, Constantin Ion Parhon, Ion Niculi
După preluarea puterii de către sistemul comunist, Sadoveanu a sprijinit noile
autorități, trecând de la propria versiune de realism la doctrina comunistă
a realismului socialist. Aceasta a dus la colaborarea cu Asociația Română pentru
strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), condusă de medicul
endocrinolog, ulterior academician Constantin Ion Parhon. Scriitorul îndeplinește rolul
de gazdă pentru delegațiile sovietice conduse de Andrei Vîșinski și Vladimir
Kemenov în timpul vizitelor lor din 1944, după care devine președintele „secției
literare și filosofice” a ARLUS (secondat de Mihai Ralea și Perpessicius).[90] În
februarie 1945, el se alătură lui Parhon, Alexandru Rosetti, compozitorului George
Enescu, biologului Traian Săvulescu și matematicianului Dimitrie Pompeiu într-un
protest împotriva politicilor culturale promovate de primul ministru Nicolae Rădescu și
a cabinetul său, pentru a-l discredita pe anti-comunistul Rădescu și pentru a-l face să
plece de la putere.[91] După iunie 1946, Sadoveanu devine editor al revistei literare a
asociației, Veac Nou, alături de Ion Pas, Gala Galaction, Horia Deleanu, Octav
Livezeanu și N. D. Cocea.[92]
Schimbările literare și politice ale lui Sadoveanu devin vizibile publicului în martie
1945, în timpul conferinței publice despre Stalin care a avut loc la București, fiind
doar una din conferințele pe care le-a ținut la nivel național. Discursul său,
intitulat Lumina vine de la Răsărit, este o încercare de a îmbunătăți
imaginea Stalinismului în România.[93] ARLUS va publica în același an textele acestor
conferințe într-un singur volum.[78] Tot în 1945, Sadoveanu călătorește prin Uniunea
Sovietică împreună cu profesorii Parhon, Săvulescu, sociologul Dimitrie Gusti,
lingvistul Iorgu Iordan, și matematicianul Simion Stoilow,[94] fiind invitat de Academia
Rusă de Științe să ia parte la cea de-a 220-a aniversare a înființării ei. Sunt
vizitate colhozuri și creșe, și au loc discuții cu agronomul Nicolai Tsitsin, un apropiat
al lui Stalin.[95] La întoarcere, scriitorul publică alte texte controversate și ține
discursuri prin care laudă sistemul sovietic.[96] În același an, Editura Cartea Rusă a
ARLUS a mai publicat, printre altele, și traducerea volumului Scheciurile unui
sportiv de Ivan Turgenev [60], făcută de Sadoveanu.
În timpul alegerilor măsluite din 1946, Sadoveanu a fost candidat al Blocului
Partidelor Democratice (BPD) în colegiile din București, câștigând un loc în
noul Parlament al României, cel unificat.[97][98] În prima sesiune, cea din decembrie
1946, este ales președintele Parlamentului.[99] Locuiește la Ciorogârla, primind din
partea statului o vilă deținută anterior de jurnalistul Pamfil Șeicaru, de orientare
fascistă. Această decizie a fost considerată de Partidul Național-
Țărănesc drept corupție politică, atrăgându-i lui Sadoveanu porecla de „Contele de
Ciorogârla”.[100][101]
În 1948, după abdicarea Regelui Mihai și instalarea regimului comunist la putere,
Sadoveanu primește cele mai înalte poziții care au fost acordate vreodată unui
scriitor român, însoțite de beneficii materiale substanțiale.[98][102] Între anii 1947-1948,
el, alături de Parhon, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere, și Ion Niculi, devine membru al
Prezidiului ales de BPD.[103][104] A rămas membru al noii Academii a Republicii
Populare Române, și, alături de alți intelectuali pro-sovietici, este ales în conducerea
acesteia.[105]
Ultimii ani, boala și moartea

Sadoveanu în ultimii ani de viață

După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor din
România în 1949, Sadoveanu devine președintele de onoare al acesteia.[56][106] Apoi,
în 1950, este numit președintele ei, înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Conform
scriitorului Valeriu Râpeanu, această numire a fost un semn al marginalizării lui
Stancu după excluderea sa din Partidul Comunist Român, Uniunea Scriitorilor fiind în
acea perioadă condusă de fapt de Primul Secretar, poetul comunist Mihai Beniuc.
[107]
Sadoveanu și Beniuc au fost realeși la primul congres al uniunii (1956).[56][108] Între
timp, Sadoveanu publică mai multe volume realist-socialiste, printre care și Mitrea
Cocor (după unele surse scris de Dumitru Ciurezu și modificat de Sadoveanu),
[109]
prin care se apreciau și încurajau politicile de colectivizare. Romanul este publicat
în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu primul Premiu de Stat pentru proză.[99]
În această perioadă, Sadoveanu este implicat în campaniile culturale susținute de
noul regim. În luna iunie a anului 1952, devine președinte al Consiliului Științific al
Academiei, cel care va modifica alfabetul limbii române. Astfel, se renunță la litera â,
fiind înlocuită cu î (scriere preferată de Sadoveanu în primele sale lucrări).[110] Se
implică în mișcarea pentru pace din Blocul Estic, conducând Comitetul Național
pentru Apărarea Păcii într-o perioadă în care Uniunea Sovietică dorea să
portretizeze inamicii din Războiul rece ca instigatori de război și vinovați unici pentru
proliferarea armelor nucleare.[104] Este reprezentantul României la Consiliului Mondial
al Păcii, primind, în 1951, Premiul Internațional pentru Pace.[111] Din postura de
parlamentar, Sadoveanu face parte din comitetul însărcinat cu elaborarea noii
constituții din 1952, care, în formă finală, reflecta influențele sovietice și asimilarea
stalinismului în discursurile politice românești.[112] În martie 1953, la puțin timp după
moartea lui Stalin, scriitorul conduce mai multe ședințe ale Uniunii Scriitorilor,
discutând despre noile directive culturale ale URSS date de Georgy Malenkov, și
manifestându-se împotriva tinerilor autori care nu au renunțat la proletcultism.[113] În
noiembrie 1955, la puțin timp după ce împlinește vârsta de 75 de ani, scriitorului i se
conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste.[114] După 1956 regimul a anunțat o
ușoară destalinizare, continuând să-l recomande pe Mihail Sadoveanu ca unul din
cele mai importante modele culturale ale regimului.[115]
Scriitorul donează în 1950 Casa cu turn statului român,[65] și se mută înapoi în
București, unde deține o casă în apropierea Muzeului Zambaccian.[19]
Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton
Moisescu sunt președinții interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție
care îl propulsează vremelnic pe scriitor în poziția de șef al statului. Contribuțiile
literare, dar și afinitățile sale politice, fac să i se acorde, în 1961, „Premiului Lenin
pentru Pace”.[116]
Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb.[19] Este îngrijit de o
echipă de medici condusă de Nicolae Gh. Lupu.[19] Familia Sadoveanu se retrage în
zona Neamțului, locuind într-o vilă aflată în apropierea Schitului Vovidenia și a
localității Vânători-Neamț.[19] Este vizitat periodic de prieteni din literatură și politică,
printre care și Alexandru Rosetti.[117] Mihail Sadoveanu a murit în 19 octombrie 1961,
la ora 9 dimineața,[13] la București[118][119] și a fost înmormântat pe 21 octombrie
la Cimitirul Bellu din București. Casa din apropierea Schitului Vovidenia este astăzi
un muzeu dedicat scriitorului, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”.
După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea Mănăstirii
Văratec, unde a organizat un cerc literar informal și un grup ortodox de rugăciune, la
care au luat parte istoricul literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga și poeta Ștefana Velisar
Teodoreanu, dedicându-și viața apărării comunității de călugărițe.[120] Ea a mai trăit
timp de 30 de ani după moartea soțului ei.[120]

Contribuții literare
Context
Unul din liderii generației sale, și unul din cei mai reprezentativi scriitori români,
Mihail Sadoveanu este totodată recunoscut pentru calitățile sale de povestitor,
scrierile despre natură și descrieri ale mediului rural. Autor prolific, a publicat peste
100 de volume individuale[121][122] (120 conform revistei americane Time).
[103]
Contemporanii săi l-au plasat pe Sadoveanu alături de Liviu Rebreanu și Cezar
Petrescu, aceștia fiind considerați în perioada interbelică, în ciuda diferențelor de stil
și abordare, mari romancieri.[123] Criticul Ovid S. Crohmălniceanu le descrie
activitatea, concentrându-se pe ilustrarea vieții rurale, fiind totuși părtinitor, semn că
perioada interbelică a fost una agitată,[124] în timp ce istoricul literar Marcel Cornis-
Pope îi consideră pe Sadoveanu și Rebreanu „cei mai importanți romancieri ai primei
jumătăți a secolului al XX-lea” din România.[125] În 1944, Tudor Vianu îl considera pe
Sadoveanu „cel mai important scriitor român pe care îl are România [în prezent],
primul dintre cei de-o seamă cu el.”[126]
Subliniind originalitatea în contextul literaturii române și considerându-l unul din
scriitorii care militau pentru „tendința națională” (opusă moderniștilor cosmopoliți),
George Călinescu a mai notat că, printre multele sale povești și romane, Sadoveanu
împrumută din stilul predecesorilor și contemporanilor săiIon Luca Caragiale, Ioan
Alexandru Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, Demostene Botez, Otilia
Cazimir, Calistrat Hogaș, I. A. Bassarabescu și Ionel Teodoreanu.[127] De asemenea
inclusă în acest curent, „proza lui Emil Gârleanu e un ecou sintetic din N. Gane, M.
Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si I. Bassarabescu”, „Gârleanu e departe de a avea
mijloacele poetice ale lui Sadoveanu, pe care totuși l-a umbrit fără
dreptate.”[128] Cornis-Pope crede că proza lui Sadoveanu este o continuare a
„narațiunii naționale” explorată anterior de Nicolae Filimon, Ioan Slavici și Duiliu
Zamfirescu,[125] în timp ce istoricii literari Vianu și Zigu Ornea menționează că
Sadoveanu s-a inspirat și din temele și genurile abordate de autorul junimist Nicolae
Gane.[129] În tinerețe, Sadoveanu l-a admirat și i-a colecționat lucrările lui N. D.
Popescu-Popnedea, un autor prolific de almanahuri, romane istorice și de aventură.
[69]
Trecerea sa la realism a fost inspirată de citirea operelor lui Gustave Flaubert și în
special ale lui Nikolai Gogol.[29] Sadoveanu și Gane au fost indirect influențați de
diplomatul rus Wilhelm von Kotzebue, autor al poveștii cu temă românească Laskar
Vioresku.[130]
În accepțiunea lui Vianu, creațiile lui Sadoveanu au însemnat o revoluție artistică în
cadrul școlii locale realiste, comparabilă cu adoptarea perspectivei de către
artiștii renascentiști.[131] Interesul lui Mihail Sadoveanu pentru lumea satului și
viziunile sale asupra tradițiilor au făcut subiectul unor dezbateri în cercurile
moderniste. Inițiatorul modernismului în România, Eugen Lovinescu, care a încercat
sincronizarea unei literaturi urbane cu cea europeană, a fost unul din cei mai mari
critici ai lui Sadoveanu.[32][132] Totuși, Sadoveanu a fost bine primit de adversarii lui
Lovinescu: Perpessicius și editorul Contimporanului Ion Vinea, care, în căutarea
autenticității literare, credea în reducerea decalajului dintre avangardism și folclor.
[133]
Această opinie a fost împărtășită și de istoricul literar suedez Tom Sandqvist,
care vedea în opera lui Sadoveanu ca puncte de legătură cu modernismul interesul
lui în elemente păgâne și elemente absurde ale folclorului local.[134] Într-o dispută
despre specificul național, și parțial ca răspuns la cererea lui Vinea, eseistul și poetul
modernist Benjamin Fondane a susținut că, în semn de apreciere față de cultura
română, cu care a venit în contact „sufletul lui Sadoveanu poate fi ușor redus
la sufletul slav”.[135]
Caracteristici
Personalitatea și experiența lui Sadoveanu au jucat un rol important în formarea
stilului său literar. După căsătoria din 1901, Mihail Sadoveanu a adoptat ceea ce
Călinescu numea stilul de viață „patriarhal”.[13] Călinescu menționează că Sadoveanu
și-a educat personal pe cei mai mulți dintre copiii săi, folosing chiar și biciul.
[13]
Un epicureist, scriitorul era gospodar, vânător înrăit, pescar și amator de șah.
[136]
Colegul său, epigramistul Păstorel Teodoreanu, spunea despre el că este un om
cu gusturi culinare rafinate, care ținea la bucătăria românească și vinul românesc.
[137]
Stilul de viață era în strânsă legătură cu interesele sale literare; personajele
principale din romanele sale duceau o viață retrasă și rudimentară (Călinescu face
legătura cu dorința scriitorului pentru „întoarcerea la vremurile patriarhale”),
[138]
Operele sale sunt apreciate pentru prezența naturii și pentru descrierile
amănunțite ale festinurilor ritualice, ale partidelor de vânătoare și de pescuit.[103][139]
 Mihail Sadoveanu
Călinescu consideră că valoarea acestor descrieri a crescut în timp, și că autorul,
odată ce a renunțat la liricizare, le-a folosit ca „un mijloc pentru simțuri pentru a se
bucura de formele pe care natura le oferă omului.”[140] A mai adăugat că estetica lui
Sadoveanu amintește de arta Epocii de Aur din Olanda: „S-ar putea spune că
Sadoveanu reclădește în Moldova zilelor noastre [...] ulcioarele cu vin olandeze și
mesele pline cu vânat și pește.”[140] Vianu susține că Sadoveanu nu a folosit
descrierea numai pentru rolul ei estetic, ea fiind des prezentată într-o
manieră impresionistă, primind un rol specific, chiar discret, în cadrul operelor,
servind la elaborarea acțiunii.[141] Tradiționalistul Garabet Ibrăileanu, referindu-se la
scrierile lirice despre natură ale lui Sadoveanu, a declarat că scriitorul a reușit să
„depășească natura”.[142] La polul opus, modernistul Eugen Lovinescu s-a opus cu
fermitate descrierilor unor peisaje primordiale, considerând că, deși a adoptat
ideologia realistă, rivalul său era prea influențat de romantism.[32][143] Atitudinea lui
Lovinescu, după cum nota criticul Ion Simuț, se datora parțial faptului că Sadoveanu
a avut de la început și de câștigat și de pierdut din înregimentarea sa temporară în
sămănătorismul lui Iorga.[32] În 1962, în cadrul revistei Time apare un articol în care
scrie că stilul său era „învechit”, fiind mai aproape de cel al lui Leo Tolstoi și Ivan
Turgenev, „deși nu are puterea sau abilitățile niciunuia dintre ei.”[103] Și pentru
Călinescu și Vianu, Sadoveanu este un creator cu înclinații romantice vădite, care
amintesc de cele ale lui François-René de Chateaubriand.[144] Spre deosebire de
Lovinescu, Vianu considera aceste înclinații ca neavând un efect negativ pentru arta
lui Sadoveanu.[145]
Văzută de criticul literal Ioan Stanomir ca marcată de „volubilitate”,[146] și astfel
contrastând cu natura sa cunoscută de taciturn și de aparentă amărăciune,[19]
[147]
forma limbii române utilizate de Mihail Sadoveanu, în special cea folosită
în romanele istorice, a fost apreciată pentru folosirea arhaismelor și abordarea
inventivă a lexicului românesc. Împrumutând adesea idei și mijloace de expresie din
cronicile moldovene ale lui Ion Neculce și Miron Costin,[148] autorul îmbină cu
creativitate mai multe dialecte regionale și registre lingvistice, îndepărtându-se de
simpla imitație a limbajului istoric.[149] Povestite în general la persoana a treia, în
cărțile sale nu se regăsesc diferențe între limbajul folosit de povestitor și cel folosit de
personaje.[150] Conform lui Călinescu, Sadoveanu are „o capacitate de a vorbi
autentic enormă”, asemănătoare cu cea a lui Caragiale și a lui Ion Creangă.
[128]
Scriitorul însuși era fascinat de „elocvența” oralității rudimentare, și în special a
discuțiilor băieșilor pe care le-a auzit în timpul călătoriilor sale.[151] Pornind de la
observațiile făcute de mai mulți critici, care au lăudat, în general, calitățile poetice ale
prozei lui Sadoveanu, Crohmălniceanu a vorbit în detaliu despre rolul romancierului
moldovean în remodelarea limbajului literar. Această contribuție deosebită a fost
descrisă pentru prima dată la începutul secolului al XX-lea, când Sadoveanu a fost
aclamat de către Titu Maiorescu pentru adaptarea stilul său de a scrie la mediul
social și de circumstanțele poveștilor sale.[152] Cu toate acestea, Vianu constată că
scrierile din ultima perioadă a vieții lui Sadoveanu au tendința de a lăsa mai mult
spațiu pentru neologisme, prezente în mare parte în acele pasaje în care vocea
naratorului ia cuvântul.[153]
Un alt element unificator în creația lui Sadoveanu este recurgerea la tipuri literare.
Încă din 1904, Maiorescu l-a lăudat pe tânărul povestitor pentru descrierea precisă a
personajelor conform perioadei istorice în care trăiau.[154] Tudor Vianu a subliniat că,
spre deosebire de mulți dintre predecesorii săi realiști, Sadoveanu îl vedea pe țăranul
român ca pe „un tip superor de om, un om eroic”.[155] El a mai adăugat că: „simplu, în
sensul că acești oameni sunt mișcați de câteva dispozitive [care] coincid cu instincte
fundamentale ale omenirii, [ei] sunt, în general, misterioși.”[156] În aceeași notă,
Sadoveanu creează, de asemenea, înțelepți populari, ale căror opinii cu privire la
viata sunt de o natură umanistă naturii, și de multe ori descris în contrast cu
principiile raționalismului raționalist ale culturii occidentale.[157] Comentând pe baza
acestui aspect, prietenul lui Sadoveanu, George Topîrceanu, credea că opera lui
Sadoveanu a depășit noțiunile mai intelectuale [și] mai mult artificiale ale
„tipologiilor”, și că „el creează [...] oameni.”[158] Subiectul principal al operei sale
ulterioare, susține Sandqvist, a fost „o lume arhaică în care fermierii și proprietarii de
pământ erau oameni liberi, cu drepturi egale”[159] (sau, conform lui Simuț, „o utopie a
eroismului arhaic”).[32]
Astfel, Călinescu consideră că opera lui Sadoveanu pare să fie o creație monolitică,
prin care „un singur om” reflectă „o singură natură, universală, locuită de un singur tip
de om”, și a aduce aminte de o viziune similară a completitudinii arhaice așa cum se
găsește în literatura poetului Mihai Eminescu.[128] Asemănarea cu viziunea lui
Eminescu de „nostalgie, întoarcere, protest, cerere, aspirație spre o lume [rurală] pe
care a părăsit-o” a fost, de asemenea, menționată de Vianu,[160] în timp ce
Topîrceanu vorbea despre „descoperirea paradoxală că [Sadoveanu] este cel mai
mare poet de la Eminescu încoace.”[161] Mihail Sadoveanu și-a format viziunile
tradiționaliste asupra literaturii investigând folclorul românesc, pe care l-a evocat ca
sursă de inspirație în cadrul unui discurs ținut în fața altor scriitori de la Academia
Română.[15] George Călinescu, în a sa monumentală lucrare, Istoria literaturii române
de la origini până în prezent (1941), considera că felul lui Sadoveanu de a fi se
reflectă și în opera sa. „Omul însuși personifică în chipul cel mai izbitor opera: voinic,
trup mare, cap voluminos, gesturi cumpănite de oier, vorbire îmbelșugată dar
prudentă și monologică, ocolind disputa; însă lăsarea în jos a gurii, zâmbetul împietrit
al feții, aduc pe față o nepăsare ferină; ochii nelămuriți, reci, venind de departe și
trecând peste prezent, sunt ai unei rase necunoscute.[128][162] Într-un articol din 1930,
G. Călinescu scria în 1937 în „Adevărul literar”: „Îl cred foarte necultivat”, atitudine
contestată de alți istorici literari. Alexandru Paleologu îl consideră o figură
proeminentă a intelectualității vremii, „cel mai intelectual scriitor de la Eminescu
încoace”, în timp ce însemnările sale private arată că el era un om citit, bine
familiarizat cu literaturile din mai multe țări.[42] Deși considerat un scriitor spontan,
Sadoveanu a întâmpinat greutăți în elaborarea poveștilor sale și în cercetările
contextului istoric, păstrând multe dintre detaliile investigațiilor sale în jurnalele
personale.[42]
Debut
Volumul său de debut, Povestiri, a fost apreciat de George Călinescu ca fiind un
volum care cuprinde toate temele care vor fi dezvoltate în romanele ulterioare.
[13]
Totuși, el le consideră pe unele „ciudate”, arătând că Sadoveanu avea probleme
în dezvoltarea narațiunii.[13] Aceste scrieri cuprind în principal episoade din viața
boierilor, arătând felul în care se înțeleg între ei, cum se poartă cu servitorii și cu țara
lor.[13] Într-una dintre povești, intitulată Cântecul de dragoste, Sadoveanu abordează
problema robiei, ilustrând moartea unui rob țigan care a fost ucis de stăpânul său
gelos, în timp ce în Răzbunarea lui Nour, un boier refuză să facă pace cu Dumnezeu
până când moartea fiului său va fi răzbunată.[13] Alte fragmente se ocupă doar cu
existența izolată a țăranilor: de exemplu, în Într-un sat odată, un bărbat misterios
moare într-un cătun din Moldova, iar localnicii, în imposibilitatea de a-i descoperi
identitatea, îi vând calul.[163] În Năluca, acțiunea se desfășoară în jurul conflictului
dintre doi bătrâni care încearcă să-și ascundă trecutul rușinos. George Călinescu
observă că, în special în Năluca, Sadoveanu începe să exploreze tehnica
discontinuității în contribuțiile sale literare. „Mijlocul tehnic, de pe acum caracteristic al
autorului, de a sugera mocnirea sub cenușă a pasiunilor e o respirație contemplativă
în care se evocă un element stătător: natura vie ori moartă.”[163]
Următoarea colecție de povești scurte, Dureri înăbușite, se bazează pe natura
moartă și duce opera sa în direcția realismului socialist și a naturalismului (Călinescu
presupune că Sadoveanu a împrumutat această caracteristică de la scriitorul
francez Émile Zola sau de la Alexandru Vlahuță).[164] Pentru Călinescu, această
alegere a fost una cu „efecte dăunătoare” pentru opera lui Sadoveanu, considerând
că Dureri înăbușite este „poate cea mai slabă” dintre colecțiile sale de povestiri.[163] În
opinia lui Lovinescu, înclinațiile lui Sadoveanu asupra naturalismului nu însemna că
poveștile sale trebuie să fie obiective.[143] Lucrările redau momente dramatice ale
existenței individuale. În Lupul, un animal este urmărit și prins de un grup de țărani;
personajul eponim din Ion Ursu pleacă din sat pentru a deveni proletar, și
devine alcoolic;[165] ucenicul din Sluga nu este capabil să se răzbune pe maistrul său
la momentul potrivit; în Doi feciori, un boier ajunge să țină la fiul său ilegitim, care
lucra pe moșia sa și nu își cunoștea tatăl.[163]
În 1905 Sadoveanu publică și Povestiri din război, care cuprinde scene din viața
soldaților români care au luptat în Războiul de Independență. Împotrivindu-se unor
serii de exagerări regăsite în carte, revista Time apreciază totuși că „uneori el are
abilitățile necesare pentru un scriitor de a face povești captivante chiar și despre un
război învechit”.[103] Concluzia ei este că „Scheciurile lui Sadoveanu au virtuțiile - și
viciile - unor imprimeuri vechi de vânătoare și ale unor scene de luptă din perioada
romantică a secolului al XIX-lea.”[103]
Primele teme majore
 Valea râului Moldova, locul unde are acțiunea
în Crâșma lui Moș Petcu
Sadoveanu revine la perspectiva sumbră a vieții în volumul Crâșma lui Moș Petcu,
unde descrie viața satului neperturbată de factorii externi. Casa lui Petcu, stabilită
pe malul râului Moldova, este un loc liniștit, vizitat de drumeți. „Oamenii au în tăcere
și în violență o mecanică lentă, stereotipică, ca unii ce nu pot cuprinde în ei decât o
singură dramă. În desfășurarea ca de ceasornic a poveștii lor unice, prozatorul
folosește din ce în ce mai mult o limbă mai magistrală.”[163] Călinescu mai aprecia
la Crâșma lui Moș Petcu și descrierea naturii, a cărui scop este cel de a evoca
„eternitatea indiferentă” a conflictelor dintre protagoniști,[163] și care, uneori, se
bazează, pe „o mare bogăție de sunete și cuvinte.”[166] I-a reproșat scriitorului „o
oarecare monotonie”, concluzionând că Sadoveanu ajunge să folosească aceste
tehnici în aproape toate operele sale ulterioare.[166]
Totuși, poveștile lui Sadoveanu din această perioadă au revenit de multe ori la o
perspectivă naturalistă, în special în seria de scheciuri și nuvele care dezvăluie viețile
modeste duse de angajații Căilor Ferate Române, ai tinerilor înrolați în Armata
Română, sau a femeilor de boieri care seduc adolescenți, sau provinciala mică
burghezie.[167] Altele fac referire la credințele unor oameni cu puțină carte în legătură
cu autoritățile vremurilor: un țăran crede cu încăpățânare că Mica Unire din 1859
dintre Țara Românească și Moldova a fost făcută pentru a asigura supremația clasei
sale sociale; o tânără femeie dintr-o clasă socială inferioară este menită să se
căsătorească cu un boier din interes dar ajunge să aleagă o viață liberă; și un țigan
dezertează din armată după ce i se spune să facă baie.[168] În La noi, la Viișoara,
viața unui bătrân degenerează în avariție și bigotism, până în momentul când își
înfometează soția până ce aceasta moare.[169] Portretizarea pozitivă
a haiducilor ca nelegiuitori cinstiți care încearcă să învingă nedreptățile feudale,
repetă anumite stereotipuri care se regăsesc în folclorul românesc, prezente la
personaje precum: Vasile cel Mare, Cozma Răcoare, Liță Florea etc.[170] În opera
intitulată Bordeenii, excentricii mizantropi conduși de diabolicul Sandu Faliboga, îi
tâlhăreau pe cei care fugeau de autorități și a căror comportare semăna cu cea
ale coloniștilor din America.[171] Lepădatu, un copil nedorit, vorbește în numele
întregului grup: „Ce aș putea să fac? [...] dacă oriunde sunt aceste târguri mari pline
de oameni? Aș avea un timp mai bun cu vitele; cu ele am crescut și cu ele m-am
obișnuit.”[172] Romanticizând evenimente obscure ale perioadei medievale
timpurii în Vremuri de bejenie, Sadoveanu schițează apărarea improvizată a unei
comunități de refugiați, ultima lor redută în față de tătarilor nomazi.[173]
Hanu Ancuței, Șoimii și Neamul Șoimăreștilor
 Întoarcerea cazacilor de Józef
Brandt, inspirat din invaziile cazace din secolul al XVII-lea
Nuvela Hanu Ancuței, descrisă de George Călinescu ca fiind „capodopera idilicului
jovial și a subtilității barbare”,[138] și de Z. Ornea ca prima dovadă a „noii ere” a lui
Sadoveanu,[174] este o povestire în ramă de genul alegoriilor
medievale precum Decameronul lui Giovanni Boccaccio și Povestirile din
Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer.[175] Ea spune povestea unor drumeți care se
întâlneau în hanul cu același nume. O mare parte din poveste se concentrează în
jurul gusturilor culinare și a rețetelor comune, precum și cu contrastul general între
civilizație și modalități rudimentare folosite de români: într-un episod din carte, un
negustor lipscan îi uimește pe ceilalți protagoniști, atunci când el le spune despre
mesele frugale și inovațiile tehnice ale Europei de Vest.[176] Sadoveanu aplică aceeași
tehnică narativă în Soarele în baltă, despre care Călinescu spunea că folosește un
„stil mai complex”.[138]
În Șoimii, primul roman istoric al lui Sadoveanu, personajul principal este Nicoară
Potcoavă, un boier moldovean de la sfârșitul secolului al XVI-lea, care a
devenit hatman al cazacilor zaporojeni și domnitor al Moldavei. Povestea, a cărei idei
principale au fost trasate de Sadoveanu pe vremea când încă era un adolescent,
[44]
se concentrează pe evenimentele timpurii din viața lui Nicoară, bazându-se pe
povestea conform căreia el și fratele său Alexandru au fost frații domnitorului Ioan
Vodă cel Cumplit, au încercat să-și răzbune fratele după ce a fost executat de
către otomani. Profitând de situație, ei încearcă să îl ucidă și pe Ieremia Golia, un
boier a cărui presupusă trădare a dus la capturarea domnitorului Ioan Vodă cel
Cumplit, luând-o ca prizonieră pe fiica sa Ilinca. [138] Această poveste are mai multe
episoade în care accentul se pune pe ilustrarea nelipsitelor festine, precum și un
fragment în care Potcoavă și aliații lui, cazacii zaporojeni, se apucă de băut.
[138]
Acoperind mai mulți ani din viața lui Nicoară, și culminând cu înlăturarea de la
putere, narațiunea arată victoria sa împotriva pretendenților Petru Șchiopul și Golia,
și prețul pe care l-a avut de plătit pentru ascensiunea sa. Alexandru, care se
îndrăgostește de Ilinca, cere ca prizonierul Golia să nu fie ucis, însă fără succes. În
urma asasinării, ambii frați devin amărâți și renunță la putere.[177] Călinescu
considera Șoimii un roman care este „încă ciudat”, menționând că Sadoveanu era la
prima experiență cu acest gen de operă.[138]
 Viedere din zona Orhei, unde are loc o mare
parte din acțiunea romanului Neamul Șoimăreștilor
Neamul Șoimăreștilor este un Bildungsroman publicat în 1915 al cărui personaj
principal este Tudor Șoimaru. El s-a născut într-o familie de țărani liberi din
zona Orheiului, și luptă în bătăliile din anul 1612 alături de Ștefan Tomșa în
încercarea acestuia de a pune mâna pe tronul Moldovei. După ce participă la
cucerirea Iașiului, se întoarce acasă și îl ajută pe boierul local Stroie să-și recupereze
fiica, Magda, care a fost răpită de cazaci. Șoimaru, care ține la Magda, este înfuriat
de vestea că tatăl ei i-a legat pe țărani de glie.

Politică
Naționalism și umanism
Implicarea lui Sadoveanu în politică a fost marcată de schimbări bruște în convingeri,
trecând în timpul carierei de politician de la doctrinele de dreapta la cele
de stânga de mai multe ori în viață. În strânsă legătură cu opiniile sale tradiționaliste
cu privire la literatura de specialitate, dar în contrast cu apartenența sa politică la
cabinetul Partidul Conservator și cel Liberal, Sadoveanu s-a alăturat
grupurilor naționaliste de diferite doctrine, asociindu-se atât cu Nicolae Iorga în 1906,
cât și cu grupul de stânga Poporanist de la Viața Românească. El a încercat să
refacă relațiile dintre Iorga și poporaniști, însă fără succes.[178] În anii 1910,
tradiționalistul anti-Iorga Ilarie Chendi vedea în Sadoveanu unul dintre poporaniștii
care promovau „vindecarea spirituală a poporului nostru, prin cultură.”[179]