UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINTE ALE EDUCAŢIEI,

ŞTIINŢE SOCIALE ŞI PSIHOLOGIE

Portofoliu la Literatura română pentru învăţământul primar

Profesor coordonator

Conf. univ. dr.

Mazilescu Gheorghiţă- Sorin

Student

Dima (Mincă) C. Oana Gabriela

Filiala Câmpulung
Anul I
2022 - 2023

1
 CUPRINS

1. Biografie Marin Preda ....................................................................................................3

2. Recenzia romanului realist şi obiectiv „Moromeţii” ......................................................5
3. Referat curs Literatura română pentru învăţămâtul primar...........................................10
3.1. Genul liric. „Plumb” şi „Lăcustră” de George
Bacovia..........................................10
4. Referat seminar Literatura română pentru învăţămâtul primar.....................................14
4.1. Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraţilor” de Liviu
Rebreanu...........................14
5. Bibliografie generală ...................................................................................................17

2
 BIOGRAFIE MARIN PREDA

Marin Preda  (n. 5 august 1922, Siliștea Gumești, Teleorman, România – d. 16

mai 1980, Mogoșoaia, Ilfov, România) a fost unul dintre cei mai importanți romancieri români
din perioada postbelică, membru al Partidului Comunist Român.
Dincolo de marele său talent, Marin Preda a fost un intelectual lucid, conștient de
urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii. Un martor ocular a pretins că
scriitorul i-ar fi spus cu mult curaj în anii '70 lui Nicolae Ceaușescu:  „Dacă vreți să introduceți
realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”.
Totuși, Marin Preda nu a criticat niciodată în mod public doctrina realismului socialist,
dimpotrivă, a părut să o legitimeze, implicit, prin tematica scrierilor sale, începând cu volumul al
doilea din „Moromeții”, așa cum arăta pe drept cuvânt criticul Nicolae Manolescu.
În ultimul deceniu al vieții sale, Marin Preda a căutat însă o formă de eliberare de sub
tutela ideologiei de parti. Ultimul său roman publicat în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”,
a fost perceput la apariție ca o critică îndrăzneață la adresa regimului comunist, cu nuanța că
epoca la care se referă este aceea a regimului Gheorghe Gheorghiu Dej, față de care Nicolae
Ceaușescu căutase pe multe căi să se delimiteze.
Așa cum în romanul “Delirul” publicul văzuse “o reabilitare” a mareșalului Ion
Antonescu, una care servea antisovietismului cultivat aluziv de N. Ceaușescu, tot așa  “Cel mai
iubit dintre pământeni” slujise, cel puțin în primă instanță, la discreditarea regimului prosovietic
din primul deceniu de comunism.

În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul „Timpul" (nr. 1771 și 1772 din 15 și
16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de
ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica,
Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.

În septembrie părăsește postul de corector la „Timpul". Pentru scurt timp este angajat
funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl
angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.

În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul

zilei” publică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de
criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie,
stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume
3
de bani. Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În
nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu
nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o
narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William
Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura
română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.

Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în
romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”.

Între 1949 și 1955 scrie primul volum al romanului Moromeții, considerat ca fiind capodopera
scriitorului.

Din 1952, devine redactor la revista „Viața românească”. În 1956, primește Premiul de

Stat pentru romanul Moromeții. Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie
în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1955 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu.
Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorțat în 1959. S-a
recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor '70. Cu cea de-
a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru.

În 1960-1961, îi citește pe marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner,

cu care proza lui are evidente afinități. În 1965 traduce împreună cu soția sa Eta
romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în
1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa
fulgerătoare din 1980. În 1970 traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor
Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe
anul 1971. În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Fratele

scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate. Familia sa este convinsă că moartea sa
fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni” și a survenit
în condiții oculte. Potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă și s-a
datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie
de pat, în condițiile unei come etilice”. Marin Preda este înmormântat pe Aleea Scriitorilor
din Cimitirul Bellu.

În ultimii cinci ani de viață a fost mentor și prieten literar al lui Cezar Ivănescu. La
momentul decesului său, Marin Preda era deputat în Marea Adunare Națională.

4
 RECENZIA ROMANULUI REALIST ŞI OBIECTIV “MOROMEŢII”
DE MARIN PREDA

Marin Preda este considerat cel mai inportant prozator postbelic, având merite esenţiale
în revitalizarea prozei realiste. Aceasta se realizează prin evitarea tezismului şi abordarea unui
nou tip de roman preocupat de „obsedantul deceniu”(referitoare la abuzurile din anii 1950)
Prin romanul „Moromeţii” , M. Preda impune, după Rebreanu, o nouă imagine asupra
satului românesc. El consacră o nouă atitudine, moromeţianismul, care se defineşte prin:
contemplaţie, detaşare ironică, luciditate, disimulare, inocenţă, plăcerea de a savura comedia
lumii, rezistenţă morală şi optimism.
Valoarea romanului constă în densitatea epică, adâncimea psihologică şi problematica
inedită.
Romanul este unul realist obiectiv. Naraţiunea este heterodiegetică ( naratorul nu este
protagonist). Perspectiva naratorului obiectiv este completată prin aceea a reflectorilor (Ilie
Moromete în volumul I şi Niculae în volumul II) şi prin cea a informatorilor ( personaje –martor:
Parizianu vorbeşte despre vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti).
Tehnica narativă se modifică, de la cea a decupajului ( în primul volum), la cea
rezumativă (în al doilea volum). În primul volum niciun detaliu nu este întâmplător, fiecare are o
semnificaţie precisă şi o funcţie simbolică. Echilibrul şi complexitatea construcţiei romanului se
datorează organizării epice, stilului narativ (domină stilul indirect liber). Volumul al doilea se
întemeiază pe o tehnică rezumativă. Domină stilul direct al naratorului. Vorbirea directă a
personajelor alternează cu cea indirectă a autorului situat în perspectiva omniscientă şi cu cea
indirect-liberă (scriitorul este mediator între personaj şi cititor). Predomină formele oralităţii,
exprimarea populară, vorbirea ţărănească stilizată împletită cu cea intelectuală, cu expresia
neologică.
Titlul romanului subliniază intenţia autorului de a urmări destinul unei familii.
Romanul are o încărcătură tragică, în care se consumă drama idealismului moral
ţărănesc. Sub presiunea innoirilor fulgerătoare prin care trecea satul românesc, dispare o
civilizaţie străveche, iar omul creator este învins de omul social.

5
 Eugen Simion afirma „ Moromeţii stau sub un clopot cosmic iar drumurile mari ale
istoriei trec prin ograda lor”. Romanul prezintă destinul familiei Moromete şi al colectivităţii
rurale din satul Siliştea- Gumeşti. Supratema romanului este că istoria îl ignoră pe om, îl
surprinde mereu nepregătit, omului fiindu-i inaccesibile tainele vremii.
Un triplu conflict va detrăma familia lui Moromete. Mai întâi dezacordul dintre tată şi
cei trei fii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim. Aceştia înţeleg în mod diferit lumea şi
valorile ( pământul şi banii). Cel de-al doilea conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina. El
vânduse un pogon din pământul soţiei, cu promisiunea de a trece casa pe numele acesteia.
Promisiunea nu se materializează. Al treilea conflict are loc între Moromete şi sora lui, Guica, ce
şi-ar fi dorit să rămână în casa fratelui văduv, ca să nu fie singură la bătrâneţe.
Volumul I cuprinde 3 părţi, au ritmuri diferite determinate de un timp înşelător,
enigmatic. În prima parte timpul este dilatat, are un ritm lent (de sâmbătă seara când Moromeţii
se întorc de la câmp, până duminică noaptea, când Polina fuge cu Birică). Partea a doua alătură
printr-o tehnică modernă a colajului (a mozaicului), scene diverse de viaţă din existenţa câtorva
familii de silişteni. În centrul atenţiei se află familia Moromeţilor. Partea a treia cuprinde două
mari episoade epice: secerişul şi conflictul lui Ilie Moromete cu fiii săi mai mari. Desfăşurarea
epică a primului volum se consumă între două fraze- cheie, romanul având astfel o compoziţie
închisă.
Al doilea volum are o compoziţie mai complicată. Cele cinci părţi sunt alcătuite dintr-un
număr inegal de capitole, criteriul de succesiune nemaifiind înlănţuirea, ci discontinuitatea
narativă.

Volumul I
Acţiunea primului volum se petrece cu trei ani înaintea celui de-al doilea război mondial,
de la începutul verii până toamna târziu: „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al
doilea război mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici
fără conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp.
Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial”. Naraţiunea este lentă, scriitorul
stăruind asupra fiecărui detaliu.
Prima scenă semnificativă este cina unei familii de ţărani. Moromeţii mâncau afară în
tindă, aşezaţi pe scaunele în jurul unei mese joase şi rotunde. Fraţii vitregi stăteau pe partea din
afară a tindei, parcă gata de plecare. Lângă vatră stătea Catrina, mama vitregă a celor trei.Lângă
ea copiii din a doua căsătorie, cu Moromete: Niculae, Ilinca şi Tita. Moromete „stătea parcă
deasupra tuturor” şi „stăpânea cu privirea pe fiecare”. Cina pune în evidenţă o familie dominată
de un tată temut şi ascultat. Raporturile sociale dintre membrii familiei arată o stare de criză
6
latentă care se va declanşa curând. Alte scene narative: adunarea din poiana fierăriei lui Iocan,
discuţia cu Tudor Bălosu,sacrificarea salcâmului.
Ilie Moromete este unul din cele mai reuşite tipuri de ţărani din literatura română, un
personaj de o deosebită originalitate. Originalitatea lui vine din modul în care un spirit inventiv
şi creator transformă existenţa într-un spectacol. De pe prispa casei Moromete priveşte lumea cu
ochi pătrunzători.
Nicolae Manolescu îl numeşte „ultimul ţăran” şi observă că este inteligent şi cu o bogată
viaţă interioară. Moromete este un sociabil , iar contemplativitatea lui se îndreaptă spre natura
umană. Sensul vieţii pentru Moromete este cunoaşterea lumii. Valoarea cea mai înaltă pentru el
este inteligenţa umană, liberă de orice constrângeri.
Adunarea din poiana fierăriei lui Iocan este o scenă semnificativă. Discuţiile de aici au
ca temă dezbaterile parlamentare publicate în ziarul „Dimineaţa” şi un articol despre luptele din
Spania. Scena e ocupată în cea mai mare parte de Ilie Moromete. El apare şi se comportă ca o
vedetă. Lectura ziarului o poate face doar el. Ştie să descopere printre rândurile articolului
momente care permit dialogul cu ceilalţi. Lectura se bazează pe jocul cu sensurile multiple ale
cuvântului. Critica a remarcat asemănarea acestei scene cu teatrul antic, în care Moromete este
protagonist iar Cocoşilă sau Iocan au rolul deuteragonistului. Un personaj aparte este Din
Vasilescu, cel care modelează chipul de humă arsă a lui Moromete.
Ilie Moromete trăieşte o dramă a contemplativităţii; idealul său e o lume senină şi simplă.
Personajul trăieşte cu iluzia că poate apăra familia patriarhală într-o lume în care valoare
supremă este banul. În realitate, în familia sa se pregăteşte un complot: cei trei fii ai săi plănuiesc
să fugă la Bucureşti cu oile să le vândă.
Moromete se apără de deziluzii prin disimulare. El mimează gesturi şi opinii false.
Virtuoz al jocului dublu, Moromete utilizează în discuţii o veritabilă strategie: îşi calculează
diplomatic supărarea, uimirea, efectul vocii. Întinde curse abile adversarului exasperându-l prin
calm şi ţinându-l într-o tensiune menită să-i impună capitularea. Pentru a-şi apăra gospodăria,
nu-i rămâne decât să vândă lui Bălosu salcâmul din grădină.
Când Bălosu se înfăţişează, Moromete dă răspunsuri lăturalnice, încât acesta este
dezorientat. La întrebarea: „Ce mai faci, Moromete? ai terminat, mă, de sapă?”eroul răspunde
mental cu o ocară, verbal binevoitor: „Da, am terminat.” Numai aparent răspunsurile cad alături
de întrebare. Când Bălosu întreabă de ce nu vrea să vândă salcâmul, Moromete se uită la cer: „Să
ţii minte că la noapte o să plouă! Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu.” Aşadar
abundenţa recoltei îl va scuti de vânzarea salcâmului.

7
 Înţelegând că timpul nu mai are răbdare, Moromete decide să taie şi să vândă salcâmul.
Această scenă a fost la început o povestire independentă, constituind nucleul genetic al
romanului.
Eugen Simion considera că salcâmul reprezintă „dublul vegetal al lui Moromete.”
Copacul a fost considerat copacul cosmic, axis mundi, arbore al vieţii sau spirit tutelar al satului.
Decizia de a tăia salcâmul este prevestită de câteva semne de rău augur: luna semăna cu „un
soare mort”, securea o găseşte aruncată în curte, iar bocetul unei femei se aude din cimitir. Toată
lumea cunoştea acest copac, era un arbore social, dovadă avalanşa de reproşuri ale mamei, ale
Titei, ale unei fetiţe şi ale lui Paraschiv după prăbuşire.
Cea dintâi rană inaugurează agonia copacului. Încrâncenarea tăietorilor urmăreşte să
răpună salcâmul care, în ciuda rănilor, stătea drept şi liniştit. Prăbuşirea îi smulge „un urlet lung
şi răguşit”, iar ultimul geamăt este un zgomot ascuţit care „spintecă” dimineaţa „ca un trăznet”.
Dispariţia salcâmului modifică dimensiunile peisajului: „Acum totul se făcuse mic, iar caii
bicisnici.” Locul verticalităţii sacre este luat de linia orizontală a înfrângerii.
Calităţile actoriceşti ale lui Moromete sunt puse în evidenţă de o adevărată scenă de
comedie: încasarea unei plăţi din fonciire. Agenţii fiscali se află pe prispă, aşteptând sosirea
şefului familiei. Moromete apare şi, fără să le dea atenţie, începe să îşi certe nevasta şi feciorii,
pentru ca dintr-o dată să se întoarcă la agenţi şi să strige „N-am!”. După o replică tăioasă a unuia
dintre agenţi, Moromete îi cere o ţigară, o răsuceşte şi strigă unei fete să aducă foc. Agentul
scoate chitanţierul şi scrie în el, luând drept confirmare lipsa de protest a ţăranului. Acesta îi
urmăreşte liniştit mişcările, ia chitanţa, o examinează şi apoi o restituie. Când agentul îl somează
să dea banii, Moromete răspunde cu o prefăcută naivitate: „Păi nu ţi-am spus că n-am?”. Agentul
vrea să ia ca zălog căruţa, iar Moromete întreabă ironic: „Crezi c-ai s-o poţi duce?”. După ce îi
lasă pe agenţi să se agite, Moromete le dă o mie de lei. Această scenă evidenţiază plăcerea
dezinteresată de a se amuza contemplând prostia, gesturile pripite şi zăpăceala celor doi.
Banul îi distruge lui Moromete iluzia că poate trăi liniştit doar din cultivarea pământului.
Fiii cei mari înţeleg altfel problema şi pun la cale separarea de bunuri şi fuga la oraş. pentru a
preveni răzmeriţa fiilor, Moromete îi permite lui Achim să plece la Bucureşti cu oile, le duce cu
vorba pe catrina şi pe fete, îi lasă lui Niculae speranţa că ăl va trimite la şcoală. Atitudinea lui
conciliantă nu dă rezultate. Fiii îşi dispreţuiesc tatăl pentru nepriceperea în afaceri, iar Moromete
trece la măsuri extreme: îi bate pe Nilă şi pe Paraschiv, moment ce reprezintă disperarea de a nu
fi reuşit să-i oblige să rămână ţărani adevăraţi. Paraschiv şi Nilă reuşesc până la urmă să fugă, iar
Moromete este obligat să vândă o parte din pământ. Înfrângerea lui se traduce printr-o frază
memorabilă: „ Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă...lupta pentru apărarea
vechilor lui bucurii se sfârşise.”
8
 Volumul întâi se termină prin schimbarea viziunii asupra timpului care, departe de a fi
tolerant cu oamenii, şi-a dus la bun sfârşit eroziunea. Muţenia în care alunecă personajul exprimă
o stare de criză iar sfârşitul lui Moromete este sfârşitul unei mentalităţi de origine arhaică. Eroul
îşi înţelege drama, ceea ce face din el un personaj superior.

Volumul al II - lea
Autorul reia principalele personaje şi le urmăreşte evoluţia până la sfârşitul deceniului al
şaselea. În centrul acestei părţi nu se mai află satul tradiţional, nici Ilie Moromete, ci o istorie
nouă, care transformăradical modul de viaţă şi de a gândi al ţăranilor.
Scriitorul urmăreşte în principal două momente istorice: reforma agrară din 1945 şi
transformarea socialistă a agriculturii după 1949, fenomen abuziv şi violent.
Conflictul dintre Moromete şi fii trece pe planul al doilea. Conflictul principal îl constitue
lupta dintrea mentalitatea tradiţională şi cea colectivistă. tehnica narativă este una rezumativă.
În primele capitole este arătată o faţă lipsită de glorie a lui Ilie Moromete. Acesta, deşi
şi-a sporit averea, nu se mai poartă ca înainte şi ia decizii ce îl coboară în ochii familiei. Îi
intezice lui Niculae să fecventeze şcoala, pe motiv că nu îi este de folos. Moromete nu va trece
nici acum casa pe numele Catrinei. Merge la Bucureşti să le propună fiilor să se întoarcă în sat.
Moromete intră într-o zonă de umbră: autoritatea în sat se diminuează, familia nu îl mai
ascultă,vechii lui prieteni au murit sau l-au părăsit, noii prieteni îi par mediocrii.
Satul intră într-un ritm accelerat de disoluţie: apar figuri noi: Bilă, Isosică, Zdroncan. Se
impune o politică nouă: „Satul era o groapă fără fund din care nu mai încetau să iasă atâţia
necunoscuţi.”Se impune ca erou central Niculae, apostol dogmatic al ideilor socialiste.
Scena în care Moromete, bătrân, sapă un şanţ şi discută cu un personaj imaginar, în timp
ce în sat se pun la cale schimbări decisive, este de o mare forţă artistică. Moromete încearcă să
găsească rostul existenţei. Scena sintetizează punctul de vedere al lui Marin Preda asupra
consecinţelor dramatice ale dispariţiei clasei ţărăneşti. prin Moromete, scriitorul condamnă
socialismul care îşi propunea exterminarea ţărănimii, ducând astfel la dispariţia unei întregi
civilizaţii. Tragedia lui Moromete constă în incapacitatea adaptării la o astfel de lume. În
ultimele capitole Moromete este prezentat un însigurat care exclamă cu trufie: „Domnule, eu
totdeauna am dus o viaţă independentă!”
Scena secerişului prezintă datini din viaţa satului tradiţional, constituindu-se într-o
adevărată monografie a obiceiurilor şi ritualurilor statornicite aici din timpuri străvechi.
Culegerea roadelor pământului este un moment de bucurie, de consonanţă deplină a omului cu
ritmurile naturii. Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre
copii este cel care, simbolic, porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul "staţiile", părţile de
9
loc pe care va trebui să le ducă fiecare secerător la capăt, apoi „începe să taie spicele şi să arunce
mănunchiurile în urmă", iar tatăl leagă snopii şi-i aşază în clăi. Femeile se ocupă de mâncare
pentru secerători, iar în anul acesta recolta fusese foarte bună, de aceea o veselie nemaipomenită
îi cuprinsese pe toţi, Catrina lăudându-1 pe Cel de Sus pentru „mana cerească", „cu care îi
milostivise Dumnezeu".
Dovedind o mare vocaţie de povestitor, Marin Preda ilustrează prin acest roman tragedia
unei umanităţi pe cale de dispariţie. Originalitatea lui constă în faptul că impune un alt tip de
ţăran, cu o dimensiune psihologică profundă. Scriitorul consolidează orientarea realistă,
îmbinând ingenios oralitatea cu exprimarea intelectuală.

“PLUMB” DE GEORGE BACOVIA

Poezia ,,Plumb’’ deschide volumul cu același titlu, apărut în anul 1916, care marchează
debutul lui Bacovia în lumea literară. Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, al
"atmosferei de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi o descompunere a fiinţei organice"
(Eugen Lovinescu).

Poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufleteşti specifice acestui
curent literar: angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea sufletească, nevroza.

Această poezie este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă în mod direct, prin
mijloace artistice,concepţia despre condiţia artistului în lume. Textul se înscrie în lirica
simbolistă modernă prin utilizarea elementelor specifice precum: folosirea simbolurilor, tehnica
repetițiilor, valorificarea cromaticii, ipostaza tragică a eului liric. Dramatismul este sugerat prin
corespondența care se stabilește între lumea exterioară și cea interioară.

Titlul poeziei este format dintr-un singur substantiv care coincide cu laitmotivul poeziei.
Cuvântul „plumb”, se repetă de șapte ori în text, face trimitere la elementul chimic și sugerează
un spaţiu închis, o stare de angoasă, apăsare şi imposibilitatea eului liric de a transcede.

10
 Tema textului o constituie condiţia de damnat a artistului într-o lume dominată de
obiecte, ostilă, sufocantă, apăsătoare, care respinge adevăratele valori. Din această lume nu se
poate evada şi nu există refugii salvatoare.

Poezia este structurată în două catrene, organizate pe baza paralelismului sintactic. Prima
strofă corespunde realităţii exterioare, iar cea de-a doua strofă corespunde realităţii interioare,
acestea fromând o simbioză perfectă.

Lirismul este subiectiv, evidenţiat prin numeroasele mărci ale subiectivităţii: verbe la
persoana I singular ("stam", "am început") şi pronume sau adjective pronominale la persoana I
singular ("amorul meu").

Strofa I surprinde elemente ale unui cadru spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul
liric se simte claustrat. Verbul "dormeau" din primul vers este o metaforă a morţii care sugerează
un sfârşit continuu specific liricii bacoviene. Se formează un câmp semantic al universului
mortuar: "sicriele de plumb", "veşmântul funerar", "flori de plumb", "coroane de plumb". Aceste
elemente construiesc un decor artificial în care, prin repetarea epitetului "de plumb", se creează
impresia unei existenţe fără sens şi fără posibilitatea înălţării.

Toate obiectele sunt marcate de împietrire. Eul liric este prezent într-o ipostază de
însingurare totală: "stam singur", vântul fiind singurul element care sugerează mişcarea, însă
produce efectele reci ale morţii. Verbul "scârţâiau" din ultimul vers întăreşte senzaţia de iritare,
nevroză, angoasă.

Strofa a II-a se află sub semnul tragicului existenţial dat de moartea afectivităţii: „Dormea
întors amorul meu de plumb”. Epitetul „întors”, referitor la sentiment, adânceşte senzaţia unei
lumi părăsite de orice speranţă, de mântuire, înălţare. Marcat de aceeaşi singurătate totală, eul
liric ajunge să se privească din exterior ca un străin; strigătul său de deznădejde fiind o încercare
de salvare iluzorie.

Metafora frigului simbolizează disoluţia materiei, iar imaginea metaforică a îngerului cu

"aripi de plumb" presupune senzaţia căderii definitive a omului într-o lume a morţii în care
înălţarea nu mai este posibilă. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, singurătatea, privirea în sine ca
într-un străin, se înscriu în estetica simbolistă.

Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La

nivel fonetic, se remarcă predominanţa vocalelor închise o, i şi u, care dau sentimentul de vid
interior, iar aglomerarea consoanelor dure b, p, m, n, creează o sonoritate bizară, lugubră.

11
 La nivel morfologic, predomină timpul imperfect, un timp al acţiunilor continue,
neterminate, obsedante. Singurele care diferă, verbele „am început” şi „să strig”, marchează
conştientizarea dramatică a eului liric. La nivel sintactic, propoziţiile sunt predominant
principale, independente, deseori coordonate prin "şi" ceea ce intensifică, prin aglomerare,
senzaţiile. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: „Dormeau adânc
sicriele de plumb”, “Dormea întors amorul meu de plumb”.

La nivel lexical, predomină cuvintele din câmpul semantic al morţii; repetarea lor are ca
efect monotonia. La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central „plumb”, asociat
metaforelor: „flori de plumb”, coroanele de plumb”, „aripile de plumb” şi expresivitatea
epitetului „amorul meu de plumb”. Elemente de prozodie: Versurile au masura fixă de zece
silabe şi rimă îmbrăţişată. Aceste două elemente contribuind în plus la ideea de închidere.

Nu există spații protectoare, ci doar spații ostile, agresive. Peste tot se simte prizonier,
chiar și în propriul corp. Pentru el nu există „acasă”. Este un prezent obsedant, monoton, ostil,
devorator, nu există timp protector în care eul să se poată refugia. Eul Se simte abandonat,
singur, înstrăinat, neînțeles, damnat. Este un eu nevrotic, melancolic, anxios, al stărilor negative,
dezagregate.

Erosul este asociat adesea cu boala și moartea, cu sentimentul dezagregării, al pierderii în

neant. Iubirea este la Bacovia un prilej de nevroză. Natura este un decor care amplifică nevroza,
anotimpurile sunt surse ale nevrozei. Căldura verii descompune, toamna subliniază sentimentul
de sfârșit de lume, gerul iernii stârnește frigul metafizic. Apar culori obsedante. Negru, violet,
gri, alb și galben. Ele nu au semnificațiile obișnuite ale simbolisticii culorilor, ci transcriu stări
de tristețe, agitație, nevroză, boală, disperare. Sunt prezente atât procedee stilistice cu efect
muzical, cât și motivul literar al instrumentelor muzicale. Verbele remarcate în text sunt in cea
mai mare parte la timpul imperfect. Prin folosirea acestui timp se permanentizează starea de
angoasă: „dormeau”, „stam”, „era”, „atârna”.

În concluzie, prin folosirea simbolului ca mijloc de sugestie, cromatica monotonă

susținută de culoarea plumbului, temele și motovele specifice, poezia lui George Bacovia se
încadrează în curentul literar simbolism.

“LĂCUSTRĂ” DE GEORGE BACOVIA

12
 “Lăcustră” de George Bacovia face parte din volumu “ Plumb” apărut în anul 1916 și este
o poezie emblematică pentru atmosfera dezolantă specifică liricii lui Bacovia. În n ceea ce
privește titlul simbolul “ Lăcustră “, are drept corcorespondență în realitate a unei locuințe
temporară și nesigură construită pe apă și susținută de patru piloni, ceea ce sugerează faptul ca
eul liric este supus pericolelor, de aceea se autoizolează devenind un însingurat în societatea de
care fuge.

Tema poeziei o constituie condiția nefericită a poetului într-o lume ostilă, meschină,
incapabilă să înteleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor specifice bacoviane ca motivul
singurătății, al golului sufletesc, motivul ploii, al terorii de apă. Ideea poetică o constituie starea
de disperare și dezolare a poetului, dată de imposibilitatea de adaptare și de supraviețuire într-o
lume mediocră.

Poezia “Lăcustră ”de G. Bacovia este alcătuită din patru catrene dispuse într-o simetrie
perfectă, prima strofă este reluată în finalul poeziei schimbandu-se numai versul al II lea pentru a
sublinia solitudinea omului. Sunt existente 2 planuri suprapuse: unul exterior, al lumii materiale
și al naturii și unul interior, al trăirilor resimtite în profunzimea sufletului.

Strofa I exprima simbolic idea de atemporalitate ca stare de sâcâitoare permanență a eului

liric :“ de-atâtea nopti ”, poetul percepe direct ploaia, care este atât de distrugătoare de materie
încât efectele sunt apocaliptice, “ aud material plângând “ întreg universal trăind un dramatism
sfâșietor. Motivul solitudinii este ilustrat aici printr-o singurătate dorită de poet, sintagma “ stau
singur “, simbolizând coexistența solitară asemanatoare cu imaginea locuințelor lăcustre.

Strofa a II a este dominată de simboluri psihologice exprimate prin verbele ce sugerează

nevroza poetului. Panica și spaima provocate de izbitura brutală și neașteptată a valului. “ În
spate mai izbeste un val ”, sunt amplificate până la disperarea eului liric din pricina solitudinii ce
se simte amenințată de un eventual pericol : “ Tresar prin somn și nu i se pare / Ca n-au tras
podul de la mal”.

Strofa a III a amplificat starea de neliniște, de angoasă (durere) a poetului prin

intermediul istoriei, ca unic reper al existenței :” Un gol istoric se întinde”, care dispare devine
hău, neant, totul se destramă, singura certitudine fiind prăbușirea iminentă a universului sub
acțiunea distrugatoare a apei: “Și simt cum de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc”.

Ultima strofa a poeziei este reluarea primei strofe, primul vers fiind identic, iar prin
versul al Iilea “ Tot tresărind, tot aşteptând... “ este ssugerata atemploralitatea, veșnicia și

13
eternizarea stării de disperare, dezolare a eului liric din cauza pericolelor ce pândesc încontinuu
existența spirituală a lumii.

Poezia “ Lăcustră ” de G. Bacovia este o confesiune lirică prin prezența persoanei I sg.
Sunt dominante sugestiile și stările sufletești specifice liricii bacoviene. Prin apariția simbolului
lăcustră este denotată o singurătate dorită, o autoizolare totală. Apa este un simbol al
dezintegrării materiei spre deosebire de semnificația pe care o are la Mihai Eminescu unde
izvoarele, lacul sunt dătătoare de viață. Apa bacoviană acționează cert dar sigur, dezintegrează.
Muzicalitatea este dată cu verbele care se află la prezent “Aud, mă duce, dorm, tresar, simt “, și
simbolizează eternitatea stării de dezagreare, moartea lentă. Gerunziul verbelor auditive
“Plouând, plângând ”, sugerează tristețea profundă, disperarea și nevroza. “Lăcustră” de G.
Bacovia se înscrie în simbolism sugerând o realitate a sufletului, a trăirilor interioare prin
intermediul sugestiilor, simbolurilor.

APOSTOL BOLOGA – PERSONAJ COMPLEX

“Pădurea Spânzuraților” de Liviu Rebreanu

Reprezentând epicul pur, Liviu Rebreanu marchează o nouă fază a realismului românesc:
“Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu , nu înfiripase o viziune a vieţii mai
sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul şi dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a
realismului european, crudul naturalism francez şi rus” afirmă Tudor Vianu.
14
 Romanul lui Liviu Rebreanu fortifică intuiţiile romanului din secolul al XIX-lea,
restabilind legătura cu tradiţia reprezentată de Nicolae Filimon şi Duiliu Zamfirescu, dar şi cu
proza lui Ioan Slavici. Asemenea lui Nicolae Filimon, creatorul primului roman realist de tip
balzacian, Rebreanu aşează în centrul romanului său un erou voluntar, produs simbolic al unei
anumite realităţi social-istorice, dar, în plus, îi conferă monumentalitate.  Autorul analizeaza
personajul din punct de vedere psihologic cu obiectivitate si, pentru prima oara in proza
romaneasca, aduce in prim plan o criza de constiinta a unui intelectual ce aspira la o existenta
bazata pe principii morale clare si intransigente.

Apostol Bologa este personajul principal și protagonist al romanului “Pădurea

Spânzuraților”, reprezentând primul erou din literature română care intruchipează intelectualul ce
trăiește o dramă de conștiință, un tragic conflict interior datorat sentimentului datoriei de
cetățean. Personajul este caracterizat prin numeroase procedee artistice indirecte de caracterizare,
alcătuind, intr-un mod obiectiv, sondajul psihologic al personajului.

Câteva dintre aceste procedee sunt autoanaliza, sau monologul interior, ca principală
modalitate de analiză a psihologiei personajului: “Am pierdut pe Dumnezeu” , vorbele
personajului ce se constituie în mărturisiri ale propriilor concepții "Lege, datorie, jurământ ...
sunt valabile numai până în clipa când iți impun o crimă față de conștiința ta”, caracterizarea
făcută direct de către naratorul omniscient : “Bologa se făcuse roșu de luare-aminte și privirea i
se lipise pe fața condamnatului. Își auzea bătăile inimii ca niște ciocane, și casca îi strîngea țeasta
ca și cum i-ar fi fost mult prea strâmtă și îndesată cu sila.” Toate aceastea împreună cu
armonizarea naturii sumbre, mohorâte cu zbuciumul dramatic din conștiința personajului
conturează un personaj realist modern, imposibil de caracterizat succint, prin complexitatea
trăirilor și tumultul conștiinței.

Cu ajutorul flash-back-ului, perspectiva temporală lipsită de continuitate aduce în prim

plan copilăria personajului, având un rol decisiv în conturarea evoluției psihologice și a
concepțiilor protagonistului despre lume și viață în general. Influențat de mama sa, copilul are
revelația lui Dumnezeu la o vârstă fragedă: "inima si-a oprit bataile, iar ochii i s-au umplut de o
lucire stranie bolnava, in vreme ce sufletul era plin de fericire...". Acest moment este interpretat
ca pe un semn divin, iar copilul este dirijat spre calea preoției. Fiind fiul aprigului avocat Iosif
Bologa, băiatul primește o educație severă, lipsită de sentimentalisme, tatăl său dorind să
accentueze latura patriotică în structura morală a băiatului si să-l învețe să dobândească stima
oamenilor, dar mai ales pe a lui insuși :  "Ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti
român!". Trăind mai departe cu această structură educațională, copilul evolueazî cu o baza de

15
principii ce păreau solide. Primul dezechilibru se produce tocmai la moartea tatălui, atunci când
Apostol are sentimentul ca și-a pierdut definitiv orice urmă de credință în Dumnezeu.

Fiind student la Facultatea de Filozofie, Bologa cauta certitudini în știință, care crede că îi
poate oferi "un adevăr absolut", ce l-ar putea lămuri pe deplin. Își formeaza aici anumite principii
asupra vieţii, considerând că "omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme". Conceptia
despre viață formată îi impune opinia care i se va zdruncina din temelii mai târziu: "Constiinta
sa-ti dicteze datoria, nu legile”. Bologa se inroleaza in armată ca rezultat al unei mândrii
specifice tinereții, sustinand ideea că "razboiul este adevaratul izvor de viata si cel mai eficace
element de selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii
oteleste sufletul".

Prima zguduire a conceptiilor sale despre viata, ce pareau atat de solide, are loc atunci
cand, asistând la executarea sublocotenentului ceh Svoboda, este surprins de privirea
condamnatului: “ Obrajii sublocotenentului de sub ștreang se umplură de viață, iar în ochii lui
rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea
cealaltă…”. La început, această privire îl infricoșează pe Bologa, însă mai târziu " simți limpede
că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge in inima ca o imputare dureroasă..". Atitudinea
lui Svoboda îl fascineaza pe Bologa si-i provoaca un puternic dezechilibru interior. Apostol nu
intelege lumina din ochii cehului si incearca sa-si restabileasca echilibrul constiintei, apeland la
conceptiile sale ce parusera solid inradacinate.

Relatarea lui Klapka despre padurea spanzuratilor ii zguduie lui Apostol Bologa toate
conceptiile formate pana atunci in constiinta sa, schimbandu-i radical opinia asupra existentei
obiective. Noua viziune impune certitudinea ca "nimic nu e mai presus de om, că omul este
centrul universului”. Conceptiile protagonistului se clatină puternic și el iși dă seama că ceea ce
gândise rămâne o simplă formulă neroadă, de care acum era jenat.

Ceea ce duce la prabusirea definitiva a constiintei personajului este mutarea diviziei pe

frontul din Ardeal. Încercând o ultima speranta de salvare a propriei constiinte, reușește sa
sparga reflectorul rusesc, faptă ce dovedește amibția și perseverența eroului. Bologa insa ii cere
generalului favoarea de a fi scutit sa mearga pe frontul romanesc, aflându-se in imposibilitate
morala, dar generalul refuză cu hotărâre o asemenea aberație. Apostol, dând dovadă de indecizie,
hotaraste sa dezerteze, dar este ranit in lupta si este spitalizat, timp în care se gândește că
apropiindu-se de frontul romanesc, are prilejul sa treaca la ai sai. Cuvintele tatalui sau, adânc
imprimate in constiinta, il determina pe Bologa sa considere ca datoria lui e aceea de a trăi și de

16
a triumfa, deoarece moartea nu înseamnă nimic mai mult decât lașitate pentru acel cineva cu un
ideal.

Prin auto introspecție, Bologa realizează că se îndreaptă cu singuranță către un destin

tragic, că în sufletul său s-a prăbușit o lume. Acesta își exprimă conceptia că omul trebuie să fie
capabil de a-și controla faptele, astfel ca "sa nu faca niciodata inima ce nu vrea creierul si mai cu
seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!". Aflat în convalescență în satul natal, Bologa își dă
seama că avusese o falsă percepție asupra sentimentului de iubire și rupe logodna cu Marta, fiind
mândru de fermitatea cu care luase această hotărâre. Cunoscând-o pe Ilona, Apostol ajunge să
simtă cu adevărat sentimentul de iubire pură, adevărată.

Un punct decisiv în evoluția personajului îl reprezintă desemnarea acestuia ca și membru

al Curtii Martiale pentru a judeca cativa tarani romani acuzati de dezertare. Drumul cu mașina
spre comandamentul diviziei constituie unul dintre cele mai semnificative momente ale
romanului. Conștiința amplifică ceea ce vede ochiul, în așa fel încât numărul țăranilor spânzurați
capătă proporții incredibile: „Braniștea se transforma treptat într-o pădure fără margini,
spintecată de un drum fără sfârșit. Și în fiecare copac al pădurii nemărginite, de-a lungul șoselei
nesfîrșite, i se părea că atârnă alți oameni, mereu alții, toți cu ochii după el, cerându-i socoteală.”

Dezertarea lui Apostol Bologa, considerată a fi echivocă, ridică mai multe semne de
întrebare privind competențele acestuia îm domeniul războiului. Bologa simte dorinta
nestapanita de a-și explica framântarile care-i determinaseră dezertarea, de a-i face pe cei din jur
să înțeleagă tulburarea sa sufletească. Fiind condamnat la spânzurare, refuza cu incapatanare sa
fie aparat de Klapka, care încearcă din răsputeri sa-l trezească la realitate: „Numai un om nebun
își vâră gâtul în laț, când viața îi surâde și îi făgăduiește...Ești dator să trăiești!”. Cu sufletul
inundat de iubire, Bologa ignoră sfaturile pline de înțeles ale lui Klapka, impunîndu-și o nouă
credință în ceea ce există și în ceea ce nu fusese încă descoperit.

Bologa își găsește astfel sfârșitul ca un erou al patriei, din dragoste pentru propriul neam,
pentru dreptate și mai ales pentru adevăr și triumful valorilor morale umane. Tragismul eroului
constă tocmai în destabilizarea sa evidentă ca și principală consecință a luptei permanente cu sine
însuși, deoarece el nu poate ieși din propria dilemă existențială decât prin moarte, asemenea
eroilor tragediilor antice.

17
BIBLIOGRAFIE:

 Anastasiu V., 1984, „ Viața lui Ilie Moromete”, Bucuresti, Cartea Românească;
 Călin L., 1972, „ Portrete și opinii literare”, București, Editura Albatros.
 Călinescu G. , 1965, „ Istoria literaturii române. Compediu”, București, Editura Pentru
Literatură;
 Grigorescu – Bacovia, Agatha, 1972, „ Bacovia – poezie sau destin” , ediția a II – a
revăzută, București, Editura Eminescu;
 Manolescu N. , 2008, „ Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură”, Pitești,
Editura Paralela 45;
 Petrescu R. , 1999, „ George Bacovia „ , Pitești, Editura Paralela 45;
 Rotaru I., 1987, „ Analize literare și stilistice”, ediția a IV – a revăzută și adăugită,
București, Editura Ion Creangă;
 Săndulescu Al., 1976, „ Introducere în opera lui Liviu Rebreanu”, Bucuresti, Editura
Minerva;
 Ungheanu M., 1973, „ Marin Preda vocație și aspirație”, București, Editura Eminescu;
 Zaciu M., 1985, „ Liviu Rebreanu după un veac, evocări, comentarii critice, perspective
străine, mărturii ale prozatorilor de azi”, Cluj- Napoca, Editura Dacia;
 https://www.libertatea.ro/lifestyle/marin-preda-biografie-3411887
 https://historia.ro/sectiune/portret/drama-lui-emil-rebreanu-povestea-adevaratului-
569248.html

18