Camil Petrescu.

Viață și activitate literară

Camil Petrescu (n. 9/21 aprilie 1894, București, România – d. 14 mai 1957,
București, Republica Populară Română) a fost un romancier, dramaturg, doctor în
filosofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional,și rămâne în
literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu
scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea
curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”. Membru titular al Academiei
Române (din 1948).
S-a născut la București, în 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se
pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică
din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După
gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr”
din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din
1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea
București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei
comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi
profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru,
intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea
„Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou,
fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub

pseudonimul „Raul D”.

Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită
atunci se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
(1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un
spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul
unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va
marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a
intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe
care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să
merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții
pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic
absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi
eliberat din lagărul german, revenind la București.

Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului ,,Sburătorul’’ condus de Eugen
Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de
stânga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său
erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladîma, din romanul
Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În

1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale
Modernismului european, Patul lui Procust.

În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista
doar 10 luni, iar din 1948 este ales membru titular al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui
Nicolae Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va
caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul
îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii
noului regim comunist. O opinie diametral opusă asupra romanului Un om între
oameni aparține profesorului și criticului literar Șerban Cioculescu, exprimată în
volumul Varietăți critice (1966)[7]: "Lucrare de vastă documentare și de
pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul [Un om între oameni]
este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre
epice". Este de remarcat adverbul poate din afirmația lui Ș.Cioculescu, care
atenuează întrucâtva calificarea superlativă "una dintre culmile literaturii noastre
epice".
 Teme și motive abordate în creație

Războiul - ca experiență de viață trăită, o experiență decisivă a intelectualului,

războiul ca iminență a morții este tragic și absurd.
Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Introspecția psihologică se regăsește în majoritatea operelor sale, prin observarea
vieții interioare, prin analiză psihologică a conștiinței personajelor.
Reprezentant: Patul lui Procust
Intelectualul - cu dramele lui de conștiință - este prezent într-un cadru de
existență obiectiv-socială, dominat de setea de absolut.
Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevărate
"monografii ale unor idei".

Concepte estetice ale operei petresciene

Autenticitatea este esența noului în creația literară a lui Camil Petrescu, a cărui
aspirație către autenticitate conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului și
"momente autentice de simțire" în roman. Autenticitatea este ilustrarea realității
prin propria conștiință, scriitorul însuși mărturisea: „Singura realitate pe care o pot
povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic“.
Substanțialitatea (substanțialismul) este concepția conform căreia literatura
trebuie să reflecte esența concretă a vieții: iubirea, gelozia, mândria rănită,
orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii
morale absolute.
Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a
literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de
cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic,
decât răsfrângându-ne în noi înșine“.
Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali
analitici și introspectivi, hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral. Luciditatea
„nu omoară voluptatea reală, ci o sporește“.
Narațiunea la persoana I folosește timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri,
îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul
înseamnă, așadar, experiență interioară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce
aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu, ... din mine însumi
nu pot ieși (...), eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi“.
Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiași obiect,
aceluiași concept, aceleiași norme morale.
Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată bătălie estetică pe
care o duce scriitorul care susține formula literară a jurnalului, a confesiunii, ce se
notează precis, exact, „ca într-un proces verbal“.

Caracteristicile personajelor operelor petresciene

1) Născute din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii lui
Camil Petrescu sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment puternic
(„singura existență reală e aceea a conștiinței“).
2) Hipersensibile, amplificând semnificația unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt
până la proporțiile unei catastrofe.
3) Inadaptate superior, intelectuali intransigenți într-o luptă continuă cu ordinea
socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind în nici un fel „geniul
neînțeles“ eminescian).
4) Intelectuali lucizi, ei trăiesc pe drama inflexibilității conștiinței, a pasiunii
analizate cu luciditate: „Câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta
pasiune și deci atâta dramă.“
5) Sunt încătușați ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce trăiesc
drame de conștiință, fiind însetați de absolut.
6) Eroii lui Camil Petrescu sunt învinși de propriul lor ideal, trăiesc drama
destinului tragic, singurul supraviețuitor fiind Ștefan Gheorghidiu.
7) Semnificația titlurilor reflectă starea interioară a personajelor, sugerând esența
dramatică a conștiinței, a aspirației spre absolut.
8) Autorul se identifică cu personajul principal (narațiunea la persoana I) și,
deseori, replicile altor personaje exprimă concepția și opiniile lui Camil Petrescu.