Opere epice pentru BAC

1. ,,Istorisirea Zahăriei Fântânarul" de Mihail Sadoveanu

"ISTORISIREA ZAHARIEI FANTANARUL» incheie volumul de povestiri "Hanu-Ancutei" de Mihail
Sadoveanu. Lelita Salomia se arata nemultumita de povestirea orbului, considerand ca sunt la
han oameni mult mai vrednici care stiu a istorisi intamplari mult mai interesante. Ea spune ca
mos Zaharia fantanarul, traise in tinerete o intamplare extraordinara si ar trebui sa o
povesteasca oaspetilor.
Cand era flacau, Zaharia fusese chemat la curte de boierul Dimachi Marza din Pastraveni, ca sa
gaseasca cel mai potrivit loc pentru a sapa o fantana in poiana lui Vladica Sas, deoarece urma ca
Voda Calimah sa vina la o mare vanatoare domneasca, in acele locuri. Zaharia avea si acum
asupra sa o cumpana din lemn de corn pe care o mostenise de la "batranii cei vechi, care au fost
tot fantanari". Cu aceasta cumpana el a reusit atunci sa gaseasca in poiana locul unde sa fie
sapata fantana, facand intelegere cu boierul Dimachi, prin care acesta se obliga sa-i dea robi
care sa sape, carausi sa aduca piatra si intocmind o "tidula la rates (han - n.n.) pentru bautura",
promitandu-i ca in scurta vreme ii va da sa guste din "lacrima pamantului".
Lita Salomia povesteste in continuare, veselindu-se, ca la vanatoarea domneasca, Zaharia
trebuia sa-1 intampine pe Voda cu ulciorul cu apa rece, din care sa-i toarne in pahar, iar alaturi
"sa steie un tigan cu chiseaua cu dulceti si cu lingurita de argint pe tabla". Cand a sosit Voda
Calimah, i-a iesit inainte "cuconu Dimachi Marza cu cucoana dumnisale si cu fata", care "suspina
si plangea". Voda o intreaba de ce e suparata, dar taica-sau, incruntandu-se la copila, spune ca
plange "de mare sfiala". Fata, "subtirica si frumoasa", era indragostita de Ilies Ursachi, dar
boierul se impotrivea acestei iubiri, il alungase pe tanar si de aceea copila "nemaiavand nici o
nadejde pentru dragostea ei, plangea". A doua zi in zori, Zaharia s-a dus la fantana ca sa-1
intampine pe Voda si o gaseste acolo pe copila cuconului Dimachi, care "plangea cu palmele Ia
tample si umbla bezmetica printre copaci". Ea ii destainuie fantanarului ca nu poate trai fara
Ilies Ursachi asa ca se va arunca in fantana, iar atunci cand va veni Voda, Zaharia sa-i spuna ca
nu poate bea apa pentru ca "fata boierului s-a zvarlit in fantana". Fata trimisese vorba lui Ilies sa
vina aici, ca sa petreaca acest ultim ceas "ca niste ibovnici fara grija". Zaharia o sfatuieste sa
mearga Impreuna cu iubitul in "coliba de frunzar care este randuita Domniei" si, dupa ce o sa
bea paharul cu apa, Voda o sa intre in coliba si o sa-i gaseasca acolo pe cei doi tineri indragostiti
"ingenunchiati, cu capetele plecate, plangand si cerand iertaciune", o sa-i binecuvanteze, iar
boierul nu va avea cum sa se mai opuna unirii celor doi.
intre timp, Voda aflase de la un slujitor de ce plangea copila, asa ca, dupa ce bau paharul cu apa,
in loc sa intre in coliba, chema la el pe boier si-i porunci s-o aduca pe fiica lui "la masa noastra de
vanatoare". Cuconul Dimachi era foarte incurcat, pentru ca aflase ca fata lui fugise din casa
parinteasca si avea de gand sa-si faca seama. Atunci, curajos, Zaharia scoate cumpana din
chimir, prefacandu-se ca ea ii arata calea de a gasi fata, deschise usa colibei si Voda vazu "pe
tineri ingenunchiati si cu capetele plecate". Cu totii, si mai ales Voda, s-au mirat "de
intelepciunea cumpenei". Pe urma, Voda si Doamna au cununat pe cei doi tineri si a fost o nunta
mare cu veselie si s-au impacat cu totii, iar cand au pornit spre scaunul Domniei, "au jucat intai o
toana aici, la hanu Ancutei".
Comisul lonita de la Draganesti apreciaza povestea lui Zaharia fantanarul, insa este convins ca
altii stiu istorisiri "si mai frumoase si mai minunate"; oboseala ii rapune pe toti, ca "dupa o grea
munca", fiecare cautand un loc de odihna, unii adormind chiar unde se aflau, iar "comisul lonita
insusi () a uitat cu desavarsire ca trebuie sa ne spuie o istorie cum n-am mai auzit".

2. Basmul popular ,,Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte" de Petre

Ispirescu
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte este o poveste din folclorul românesc, culeasă de
Petre Ispirescu și introdusă în colecția Legende sau basmele românilor. A fost republicată în
numeroase culegeri de povești, ca de exemplu în Povești nemuritoare sau în volumul Tinerețe
fără bătrânețe din colecția Arcade, Editura Minerva, 1985.
Rezumatul operei
Un împărat și o împărăteasă trăiau nefericirea de a nu avea copii. Ei ceruseră ajutorul vracilor,
magicienilor și filosofilor, însă nimeni nu le putuse alunga nefericirea. După un timp, ei găsesc
un unchiaș care le dă leacuri folositoare, avertizându-i că vor avea doar un fiu, numit Făt-
Frumos, dar că nu vor avea parte de el. Totuși împărăteasa ia leacurile și in câteva zile îi vine
sorocul să nască, dar copilul, nenăscut încă, începe să plângă de mama focului. Împăratul îi
promite fătului împărății și fete de împărat, dar degeaba. Într-un final, împăratul îi promite
copilului tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Atunci copilul tace și se naște. Însă,
atunci când a ajuns la vârsta de 15 ani, prințul îi reamintește tatălui său să-și țină cuvântul dat.
Cum împăratul nu-i poate îndeplini dorința, prințul hotărăște să plece în lume pentru a găsi
tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte. El își alege un cal din grajd, știind că printre ei
se afla unul fermecat. La sfatul acestuia, se pregătește minuțios: hrănește calul timp de șase
săptămâni cu orz fiert în lapte, găsește hainele și armele lui tătâne-său din tinerețe și abia după
aceea pornește în căutarea idealului său. Drumul prințului începe cu pustietatea și este un drum
spre răsărit, pe care eroul trebuie să-l parcurgă fără alai împărătesc, adică în singurătate.
Primul obstacol pe care îl are de trecut este moșia Gheonoaiei, o ființă blestemată de părinți, pe
care prințul o învinge și îi cere un înscris cu sângele ei pentru a consfinți astfel pacea. Gheonoaia
are trei fete ca niște zâne și îl roagă pe prinț să-și aleagă una ca mireasă, însă eroul, având un
ideal pe care nu vrea să-l abandoneze pleacă mai departe, ajungând pe moșia Scorpiei, sora
Gheonoaiei, pe care o înfrânge, de asemenea. Cea de-a treia probă înseamnă confruntarea cu
fiarele cele mai sălbatice din lume, care ziua și noaptea păzesc cu neadormire palatul tinereții
veșnice. Ajutat de una dintre zânele care trăiesc în palat, el trece și de acest obstacol și își
îndeplinește dorința. Tinerețea eterna mult căutată este reprezentată de cele trei zâne, care îl
primesc cu bucurie, iar prințul se căsătorește cu una dintre ele. Aici viața se desfășoară în pace și
desfătare, însă există un loc primejdios: Valea Plângerii. Cel care ajunge acolo este cuprins de
dorul de casă. Întâmplător, într-o zi de vânătoare, prințul intră în acest spațiu și, copleșit de
amintiri, pornește spre casa părintească. În lumea părăsită de erou au trecut secole, s-au înălțat
orașe, iar eroul îmbătrânește brusc. Înainte de a se despărți de calul călăuzitor, prințul face o
promisiune surprinzătoare: „Du-te sănătos, că eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând”.
Prințul găsește Moartea chircită de așteptare în chichița lăzii, în pivnița castelului părinților săi,
acum în ruină, și se lasă secerat cu genunchii slăbiți tremurând de omeneasca teamă.
„– Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ți-oi da împărăția cutare sau cutare; taci, fiule, că ți-oi da
soție pe cutare sau cutare fată de împărat, și alte multe d-alde astea; în sfârșit, dacă văzu și
văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ți-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de
moarte.”

3. Basmul cult,,Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult scris de Ion Creangă. A apărut în revista Convorbiri
literare, la 1 august 1877, apoi a fost publicat în același an în ziarul Timpul de către Mihai
Eminescu. Pornind de la modelul folcloric, autorul reactualizează teme de circulație universală
trecându-le prin filtrul propriei viziuni; asistăm astfel la un text narativ complex, amplu și
pluriepisodic, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice.
Tema basmului este reprezentată de lupta binelui împotriva răului, încheiată cu victoria binelui.
Personajul principal parcurge astfel o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării morale
și etice presărat de diferite probe și obstacole. Lumea în care se petrece acțiunea este una
miraculoasă, dominată de stereotip și hiperbolizare; o oglindire exagerată, carnavalescă și
fabuloasă a realității, ce nu provoacă o reacție particulară cititorului sau personajelor, acestea
acceptând îmbrățișarea unor convenții diferite decât cele ale lumii reale, raționale.
Rezumatul operei
Basmul începe prin prezentarea unei situații de început: un crai avea trei feciori, iar într-o țară
foarte îndepărtată, fratele acestuia, Verde-Împărat, avea trei fete. Armonia se rupe odată cu
sosirea unei scrisori provenite de la Împăratul Verde, în care acesta mărturisește fratelui nevoia
unui moștenitor de linie masculină și îi cere să-i trimită cel mai vrednic dintre nepoți, ca să îi
urmeze la tron. Odată cu prezentarea acestui motiv al împăratului fără urmaș, desfășurarea
acțiunii (căutarea eroului), se concretizează prin probe, cărora cei trei feciori de crai sunt supuși
de tată. Acesta, deghizat sub o piele de urs le iese în față sub un pod; înspăimântați, primii doi
feciori renunță la misiune și astfel ne apare motivul superiorității mezinului, fiul cel mic fiind
singurul care reușește să treacă proba, ajutat de Sfânta Duminică care îl pregătește la inițiere
poruncindu-i să pornească la drum cu hainele, armele și calul din tinerețe a tatălui său, repetând
astfel condițiile inițierii acestuia. Calul, deși la început apare ca fiind un biet animal slab și
bătrân, se demonstrează a fi unul înzestrat cu puteri supranaturale și va deveni tovarășul și
sfătuitorul tânărului.
Harap-Alb
Întrucât podul simbolizează trecerea de la o etapă a vieții la alta, tatăl îi dăruiește fiului pielea de
urs și primele indicații despre noua lume: să se ferească de Omul Roș și de Omul Spân. Pe drum,
rătăcindu-se în pădure, fiul de crai se întâlnește cu Omul Spân, care în a treia apariție reușește
să îl determine pe fecior să încalce sfatul părintesc; acesta crezând că se află în „țara spânilor” și
având nevoie de ajutor pentru a ieși din pădurea labirint îl ia pe Spân ca slugă, încălcând astfel
recomandarea tatălui.
Cei doi pornesc la drum iar prin înșelătorie, Spânul îl convinge pe crai să coboare într-o fântână
pentru a se răcori; feciorul, încă „boboc în felul lui la trebi de aieste” coboară în fântână unde
este închis de Spân și obligat să îi mărturisească informațiile relative propriei identități și
obiectivele călătoriei sale. Naivitatea feciorului este sancționată prin pierderea identității și a
dreptului de a deveni împărat. Spânul, furându-i identitatea îl transformă în slugă și îi dă numele
de Harap-Alb, spunându-i că pentru a-și redobândi originile trebuie să moară și să învie. Astfel
omul Spân se dovedește a fi un rău necesar, un inițiator care îl va pune pe Harap-Alb în situații
dificile, contribuind la dezvoltarea unor capacități morale necesare atunci când va deveni „mare
și tare”.
Aceste încercări echivalează cu diverse probe ale ascultării, curajului și milosteniei. Harap-Alb va
trebui să aducă salate din Grădina Ursului, pielea cu pietre prețioase din Pădurea Cerbului
solomonit și pe fata Împăratului Roș. Această ultimă probă presupune o serie de alte probe prin
care Împăratul Roș încearcă să îndepărteze pețitorii (proba casei de aramă, ospățul, trierea
macului de nisip) dar și o serie de probe care o vizează direct pe fată (fuga nocturnă a fetei,
transformată în pasăre, proba ghicitului și proba impusă de fată). Trecerea acestor încercări va fi
realizată cu ajutorul unor personaje cu puteri supranaturale care îl vor ajuta pe Harap-Alb:
Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, calul, furnicile, Sfânta Duminică și Crăiasa
albinelor.
Punctul culminant este atins o dată cu sfârșitul ultimei probe, când Harap-Alb se întoarce la
curtea Împăratului Verde cu fata Împăratului Roș, care dezvăluind adevărata lui identitate
demaschează răufăcătorul, recunoscând adevăratul erou. Urmează tentativa Spânului de a-l
ucide pe Harap-Alb, tăindu-i capul, dar acesta va fi înviat de fata Împăratului Roș cu o serie de
obiecte magice aduse de cal la sfârșitul ultimei probe[1]. Între timp, Omul Spân este ucis de
calul lui Harap-Alb ce „îl înșfacă cu dinții” zburând cu dânsul până în înaltul cerului de unde îi dă
drumul, făcând din acesta „praf și pulbere”
Harap-Alb reintră în posesia propriei identități, primind drept recompensă fata Împăratului Roș
și împărăția unchiului, ceea ce confirmă maturizarea eroului care, prin moartea și învierea sa cu
conotații inițiatice, trece de la o etapă existențială la alta, devenind împărat.
Deznodământul constă în refacerea armoniei prin încheierea conflictului cu victoria binelui
asupra răului, răsplata și nunta celor doi feciori.

4. Nuvela istorică,,Alexandru Lăpușneanul " de Constantin Negruzzi

Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă scrisă de Costache Negruzzi și publicată în anul 1840, în
primul număr al revistei ieșene Dacia Literară. Acțiunea se desfășoară în timpul celei de-a doua
domnii a lui Alexandru Lăpușneanu în Moldova.
Este prima nuvelă romantică de inspirație istorică din literatura română, iar în opinia lui
Alexandru Odobescu este o capodoperă a speciei și un model pentru autorii care au cultivat-o
ulterior.
Structura operei
Nuvela este structurată pe patru capitole, fiecare purtând câte un motto cu rol rezumativ și care
constituie replici memorabile ale personajelor:
 Capitolul I: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...” - răspunsul dat de Lăpușneanul boierilor
care îi ceruseră să se întoarcă de unde a venit pentru că nu este dorit de populație.
 Capitolul al II-lea: „Ai să dai samă, Doamnă!” - Amenințarea soției unui boier ucis de
Lăpușneanu adresată doamnei Ruxanda.
 Capitolul al III-lea: „Capul lui Moțoc vrem” - cererea de răzbunare a mulțimii poporului
care consideră că Moțoc este vinovat pentru toate nemulțumirile.
 Capitolul al IV-lea: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc eu...” - amenințarea rostită
de Lăpușneanul care fusese călugărit și pierduse puterea domnească.
Rezumatul operei
Alexandru Lăpușneanu intră în Moldova cu o armată turcească, hotărât să-și recupereze tronul.
Pe drum primește o solie compusă din patru boieri, Veveriță, Moțoc, Spancioc și Stroici, care
încearcă să-l convingă că țara este mulțumită cu actualul domnitor, Ștefan Tomșa. Alexandru
Lăpușneanu refuză să se întoarcă din drum și le dă de înțeles că va face tot ce-i stă în putință să
slăbească puterea boierilor după ce va fi luat țara în primire. Mâhniți, toți boierii, mai puțin
Moțoc, pleacă, iar acesta încearcă să-l convingă pe Lăpușneanu să vină în țară fără armată,
pentru a aprecia singur situația țării. Simțind capcana, acesta râde de încercarea lui Moțoc,
spunându-i că-l va cruța când va prelua țara, deoarece va avea nevoie de un „intrigant” ca să
țină boierii în frâu.
Auzind de venirea lui, voievodul Ștefan Tomșa fuge în Țara Românească, iar Lăpușneanu este
primit cu nădejde și încredere de popor. Din postura de domnitor acesta pornește să sărăcească
boierii și să-i omoare la cea mai mică provocare. Moțoc, ajuns vornic, se folosește de nepăsarea
lui Vodă pentru a mări taxele. Boierii apelează la soția lui, doamna Ruxanda, care încearcă să-l
convingă să înceteze să omoare, amintindu-i de viața de apoi, dar fără succes.
Ca să scape într-un final de amenințarea boierilor, noul domnitor îi cheamă la un praznic, sub
pretext de împăcare și pune gărzile să-i omoare. Ulterior pune să li se taie capetele și să fie
așezate pe o masă. Mulțimea se adună afară furioasă și-l cere pe Moțoc drept ofrandă, cerere
pe care domnitorul le-o satisface fără ezitare. Apoi o aduce pe soția sa în sala măcelului, ca „leac
de frică”, dar aceasta leșină. Singurii care scapă sunt cei doi boieri tineri, Spancioc și Stroici, care
fug și trec Nistrul.
Patru ani mai târziu, Alexandru Lăpușneanu îi face pe plac doamnei Ruxanda și nu mai omoară,
doar schingiuie. El încearcă să-i prindă pe cei doi boieri fugari (Spancioc și Stroici), fără succes
însă, și, în așteptarea unui atac, întărește cetatea Hotinului, unde se îmbolnăvește de febră
tifoidă și e bântuit de cruzimea sa din trecut. Alexandru îl cheamă pe mitropolitul Teofan, își
cere iertare și cere să fie călugărit înainte de moarte. Când este cuprins de un leșin care îl lasă
rece și rigid, preoții, crezându-l mort, îl călugăresc sub numele de Paisie și-l numesc domnitor pe
fiul lui minor, Bogdan. Auzind acestea, Spancioc și Stroici se întorc în țară.
La trezire, Lăpușneanu este cuprins de furie aflând faptele mitropolitului și-l dă afară din
cameră. Cei doi boieri, care stăteau la ușă, o conving pe Ruxanda că Lăpușneanu vrea să-l
omoare pe Bogdan și o conving să-l otrăvească. Tot cei doi, Spancioc și Stroici, îl veghează pe
Alexandru când acesta își dă duhul.
Personaje
Alexandru Lăpușneanul
Este personajul eponim al operei, statut care îi relevă importanța. Proiecție romantică a unei
figuri istorice reale, Alexandru Lăpușneanu este un personaj static, încrâncenat, până la sfârșit,
în teribila lupta împotriva boierilor. Personaj principal a cărui voință domină destinele supușilor,
acesta reprezintă tipul Tiranului crud și violent, care încalcă orice principii religioase și morale, în
scopul de a-și păstra puterea.
Cuvintele proprii îl caracterizează ca pe un om hotărât („Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”),
lucid și prevăzător care nu acceptă să renunțe la oastea străină, gândindu-se că boierii îl vor
trăda din nou.
Alteori, felul în care vorbește îi relevă viclenia și prefăcătoria. Așa se întâmplă în scena cuvântării
de la mitropolie, când se preface că regretă ceea ce a făcut: „m-am arătat cumplit, rău, vărsând
sângele multora. Unul Dumnezeu știe de nu mi-a părut rău și de nu mă căiesc de aceasta”. În
aceeași zi, după uciderea boierilor, când mulțimea cere capul lui Moțoc, acesta speră că Vodă îl
va salva, punând tunurile să tragă în acea gloată de „proști”. Răspunsul lui Lăpușneanul („Proști,
dar mulți”) îi atestă inteligența și calitățile de bun psiholog, întrucât astfel scapă de boierul
intrigant și-și atrage poporul.
Unele atitudini ale voievodului scot în evidență alte trăsături. Sfătuit să facă drumul înapoi, căci
țara nu-l vrea, Lăpușneanul abia își stăpânește impulsivitatea, punând mâna pe buzdugan
(pentru a-l lovi pe sol), tot așa cum gestul de a apuca jungherul devine reflex. În această scenă,
ochii care „scâteiară ca un fulger”, mușchii feței, care „i se suceau” și râsul sinistru arată un om
violent care-i îngheață pe cei din jur. Elocventă în acest caz este scena măcelului: „El râdea, iar
Moțoc, silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simțea părul zburlindu-i-se pe cap și dinții săi
clănțănind”.
Cruzimea constituie dominanta trăsăturilor acestui om și aceasta este vizibilă nu doar în scena
menționată, ci mereu. Atunci când face el însuși piramida de capete, Lăpușneanul nici nu
tresare, apoi se spală pe mâini (gest care îi arată cinismul) și o cheamă pe soția sa.
Nicolae Iorga explica actele acestui domnitor prin faptul că el avea „sufletul unui bolnav ce-și
află alinarea unei suferințe tainice, numai la vederea și auzul suferinței altora”.
Din tipologia romantică, el se încadrează în tipologia demonilor. Pentru a-și realiza răzbunarea,
demonul are nevoie de o punere în scenă grandioasă: arderea cetăților, capetele tăiate puse la
poarta palatului, măcelul de la ospăț, piramida de capete, sunt tot atâtea elemente ale
„recuzitei” sale.

Doamna Ruxanda
Este personaj secundar, deorece se regăsește numai în unele episoade ale acțiunii. De
asemenea, ea pune în evidență, prin antiteză, aspectele negative din firea crudului ei soț.
Portretul pe care autorul i-l face doamnei, în capitolul al doilea, îi reliefează descendența nobilă
și frumusețea: fiică a domnitorului moldovean Petru Rareș, Ruxanda „era îmbrăcată cu toată
pompa cuvenită unei soții, fiice și surori de domn”. Pe chipul ei mândru se citea însă o tristețe
adâncă pricinuită de soarta ei vitregă: „Ea însă era tristă și tânjitoare, ca floarea expusă arșiței
soarelui ce nu are nimică s-o umbrească”.
Din cuvintele pe care i le adresează temutului ei soț, reies bunătatea și compasiunea față de cei
aflați în suferință. Astfel, întrebată fiind care este pricina pentru care și-a lăsat lucrul, blânda
doamnă invocă „lacrimile jupâneselor văduve care se varsă la ușa mea”.
Atitudinile și faptele doamnei Ruxanda o caracterizează ca pe o ființă sensibilă (care leșină
atunci când vede piramida de capete), dar și hotărâtă să-i apere pe cei bătuți de soartă.
Prizonieră a unui spațiu întunecat (palatul voievodal) străjuit de capetele celor uciși, Ruxanda
pare a fi un înger căzut în Infern. Pentru a se salva și, mai ales, pentru a-și mântui fiul de moarte,
blânda doamnă acceptă „rolul” care i se dă: ea va deveni „mâna” pedepsitoare a destinului.

Vornicul Moțoc
Este un boier „învechit în rele” (cum îl caracterizează chiar voievodul) și un trădător care l-a
părăsit pe domitor, atunci când îi era greu (în prima domnie), procedând la fel și cu Tomșa -
Vodă. Laș și slugarnic, acceptă să rămână alături de Lăpușneanul (căruia îi sărută mâna
„asemenea câinelui care, în loc să muște, linge mâna care-l bate”). Necruțător în strângerea
birurilor, este urât de oamenii din popor, care îl vor ucide.
Personaj secundar, Moțoc reprezintă tipului lașului perfid, care face orice pentru a intra în
grațiile stăpânului.

Mulțimea
Apare ca personaj colectiv, în capitolul al treilea. Fragmentul constituie prima scenă de masă din
literatura română, caracterizată prin uniformizarea tuturor figurilor. Într-un tablou vizual și
auditiv, autorul surprinde momentul de derută al mulțimii („Prostimea rămase cu gura
căscată”), vocile răzlețe unindu-se apoi într-un singur glas: „Capul lui Moțoc vrem!”. În acestă
scenă, substantivul colectiv „prostimea”, căruia i se adaugă verbele la singular numind acțiunile
gloatei („rămase”, „nu se aștepta”, „venise”, „vrea”, „începu”) omogenizează figurile (ca și când
ar fi una singură).
5. ,,Letopisețul Țării Moldovei " de Grigore Ureche
Letopisețul țării Moldovei este o lucrare descriptivă și epică elaborată de către Grigore Ureche
între (1642 - 1647), ce se referă la principalele evenimente istorice care s-au produs în
Principatul Moldovei, între anii de domnie ai lui Dragoș I și Aron Vodă (1359 - 1594), adică pe o
perioadă totală de 235 de ani, constituind în acest fel un izvor istoric foarte util.
Portretul lui Ștefan cel Mare, după letopiseț:
Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge
nevinovat; de multe ori la ospéțe omorâea fără județu. Amintrilea era om întreg la fire,
neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie
meșter, unde era nevoie însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi să nu să indărăpteaze și pentru
acéia, raru războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădéjdea, că știindu-să căzut
jos, să rădica deasupra biruitorilor.
La baza Letopisețului au stat o serie de lucrări cunoscute de Grigore Ureche: Cronica lui Ștefan
cel Mare, Cronicele lui Macarie, Eftimie și Azarie, Cronica Poloniei(pl) a lui Marcin Bielski,
Letopisețul moldovenesc de Eustratie Logofătul, Cosmografia de Gerardus Mercator, Cronici ale
lui Constantin Manasses, etc.
Unul dintre cei mai mari cărturari români din prima jumătate a secolului XVII este cronicarul
Grigore Ureche. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în
limba română "Letopiseţul Ţării Moldovei". Această cronică se deosebeşte în mai multe privinţe
de cele scrise în secolele XV-XVI. În primul rînd "Letopiseţul Ţării Moldovei" este scris nu în limba
slavonă, ci în limba română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării. În al doilea rînd, spre
deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore Ureche nu
a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea rînd, "Letopiseţul Ţării Moldovei"
nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse de atîtea ori pînă atunci, ci de o persoană
laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei.
Grigore Ureche a lăsat posterităţii o singură dar deosebit de valoroasă operă istoriografică:
"Letopiseţul Ţării Moldovei, ce cînd s-au descălicat ţara şi cursul anilor şi de viaţa domnilor care
scrie de la Dragoş vodă pînă la Aron vodă ", numit mai frecvent "Letopiseţul Ţării Moldovei".
Cronica cuprinde perioade de la întemeierea Statului Moldovenesc în 1359 pînă la domnia lui
Aron vodă (1594), cînd se întrerupe brusc, probabil din cauza morţii cărturarului, deşi acesta
avea intenţia de a ajunge cu descrierea evenimentelor pînă în timpul domniei contemporanului
său Vasile Lupu. Din nefericire, letopiseţul lui Grigore Ureche nu s-a păstrat în original, ajungînd
pînă la noi prin cîteva copii mai tîrzii, care au fost destul de mult refăcute prin diferite adaosuri,
numite interpolaţii ale copiştilor de mai tîrziu - Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte
Uricarul. Se mai cere arătat totuşi că unii cercetători îl exclud pe Misail Călugărul din numărul
interpolatorilor. Pierderea manuscrisului autograf al autorului a făcut ca "Letopiseţul Ţării
Moldovei " să devină cunoscut posterităţii datorită mai ales unei copii-redacţii a cronicii
efectuate prin anii 60 ai secolului XVII de către Simion Dascălul. Această împrejurare a făcut ca
problema paternităţii scrierii în cauză să fie pusă sub semnul întrebării în litereatura de
specialitate. Astfel diverşi cercetători l-au considerat drept autor al acestui letopiseţ pe Grigore
Ureche, Nestor Ureche, tatăl cronicarului, Simion Dascălul în aceeaşi măsură drept coautori pe
Grigore Ureche şi Simion Dascălul. Discuţia ştiinţifică în privinţa paternităţii acestei opere nu a
încetat pînă în prezent. Dintre istoricii care au venit cu interesante investigaţii în această
controversată problemă fac parte P.P. Panaitescu, E. Russev, D. Velciu, M. Scarlat, I.D. Lăudat, L.
Onu etc. care îl consideră drept unic autor pe Grigore Ureche, precum şi C. Giurescu, C.C.
Giurescu, N.A. Ursu, care îl consideră autor al aceleeaşi cronici pe Simion Dascălul sau în aceeaşi
măsură pe Grigore Ureche şi Simion Dascălul.

Pentru a scrie letopiseţul său, Grigore Ureche a folosit pe larg nu numai izvoare interne
moldoveneşti, ci şi străine, în special cele ale istoricilor polonezi şi transilvăneni. Dintre izvoarele
interne, cel mai important după cum reiese din cronică este "Letopiseţul Moldovenesc", o sursă
narativă complexă. Dintre autorii polonezi au fost în mod critic folosite mai ales operele
istoricilor M. Bielski şi ale fiului său I. Bielski, ale lui M. Kromer şi M. Miehovski, diverse lucrări cu
caracter informativ şi enciclopedic, care aveau circulaţie pe acele timpuri în aria de cultură
poloneză, în care pătrunseră masiv şi cartea vest-europeană. De rînd cu izvoarele scrise, Grigore
Ureche a folosit pe larg şi tradiţia populară orală, amintirile tatălui său, ale boierilor bătrîni din
anturajul familiei sale. Autorul a utilizat toate aceste informaţii în mod critic, cerîndu-le şi
trecîndu-le prin raţiunea şi inima sa. Cărturarul a ştiut să aleagă cu grijă adevărul istoric şi să-l
aştearnă pe hîrtie într-o limbă frumoasă şi înţeleasă.

În Letopiseţul Ţării Moldovei sunt descrise evenimentele mai principale din istoria Moldovei, pe
parcursul a circa două secole şi jumătate. Autorul îţi începe cronica cu o "Predislovie...", în care
arată importanţa cunoştinţelor despre trecut, a istoriei ca domeniu de cunoaştere (ştiinţă),
despre originea romanică (latină) a poporului român şi a limbii sale, despre unitatea şi rădăcinile
comune ale tuturor românilor.
Referitor la perioada de început a istoriei Ţării Moldovei şi la evenimentele de la mijlocul şi a
doua jumătate a secolului XIV, autorul cronicii nu dispune decît de date cu totul şi cu totul
sumare, cunoscînd destul de aproximativ chiar şi numele primilor voievozi moldoveni în ordinea
care au urcat la tron. Doar cu începere din timpul domniei lui Alexandru cel Bun ştirile incluse în
Letopiseţ devin mai ample.
Ca reprezentant al marii boierimi moldovene, Grigore Ureche descrie evenimentele, faptele şi
acţiunile diferitelor personalităţi din istoria ţării sale prin prisma reprezentărilor sale, a clasei
sociale din care făcea parte, aşa încît uneori întîlnim aprecieri de-a dreptul tendenţioase. În
acelaşi timp, trebuie de menţionat faptul că acelaşi cronicar tinde să-şi scrie opera de pe poziţii
obiective, ale intereselor patriei, ale luptei împotriva cotropitorilor stăini şi ale luptei de
eliberare naţională - scop nobil, care se impune cu deosebită acuitate în timpul vieţii celebrului
cronicar. Letopiseţul Ţării Moldovei este scris într-un limbaj fluent, deosebit de plastic şi înţeles,
fiind un apreciat monument de limbă şi literatură medievală românească. În epocile următoare
(a doua jumătate a secolului XVII - începutul secolului XIX) cronica lui Grigore Ureche a avut o
răspîndire destul de mare în manuscris, contribuind la formarea multor generaţii de cărturari şi
de luptători pentru neatîrnarea patriei.

Paralel cu asemenea importante aspecte cum sunt glorificarea trecutului Ţării Moldovei, lupta
contra invadatorilor străini, perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, etc., în cronica sa Grigore
Ureche acordă atenţie şi unui subiect cum ar fi obîrşia poporului român şi a limbii sale. Datorită
studiilor făcute, mai cu seamă în mediul cultural polonez, cronicarul moldovean a cunoscut în de
aproape cultura umanistă europeană a epocii, iar cunoaşterea limbii şi a culturii latine l-a ajutat,
după cum observă P.P. Panaitescu, neobositul cercetător al operei lui Grigore Ureche, pe
celebrul nostru cărturar şă-şi dea seama de apropierea dintre limba latină şi limba română, ceea
ce l-a condus la înţelegerea unităţii de origine şi de limbă a poporului român. Aceasta l-a şi făcut
să afirme în capitolul despre limba moldovenească cu deplină convingere, că "de la Rîm ne
tragem", aducînd drept exemplu cuvintele: carne, găină, muiare, părinte, al nostru; cu
echivalentul lor latin, "... şi altile multe din limba latină, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate
cuvintele le-am înţelege". Ideea este continuată în capitolul "Pentru Ţara Ungurească de Jos şi
Ardealul de Sus", în care se constată că în Transilvania locuiesc "şi români peste tot locul, de mai
multu-i ţara laţită de romîni de cîtu de unguri". Iar ca un fel de concluzie la cele arătate mai sus,
Grigore Ureche conchide că "rumânii, cîţi se află lăcuitori la Ţata Ungurească şi la Ardeal şi la
Maramureşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag". Analzînd aceste extrem
de importante pasaje din cronică pentru viziunea cronicarului nostru, acelaşi P.P. Panaitescu
arată că această din urmă teză este cea mai importantă în concepţia lui Grigore Ureche despre
originea românilor, şi că avem în faţa noastră cea mai veche afirmaţie din Moldova despre
unitatea neamului şi în acelaşi timp despre originea sa comună, reprezentînd o idee de mare
valoare nu numai pentru epoca în care a trăit şi a activat cărturarul.
6. Nuvela ,,Sărmanul Dionis" de Mihai Eminescu
La inceput ne este prezentata o seara mohorata in care ploua si fulgera. Pe drum, era un
trecator udat de ploaie, cesta intra intr-o carciuma pentru a astepta pana ce se linisteste ploaia.
Trecatorul era Dionis, un copil orfan si sarac.
Cand s-a oprit ploaia Dionis pleca spre casa. Casa veche unde locuieste e darapanata, ascunsa in
mijlocul unei gradini pustii, fiind inconjurata de ierburi si peretii de abia se mai tineau. Camera
sa situata la etaj avea: o masa plina cu carti, un pat de scanduri acoperit cu paie iar pe perete
era un tablou al tatalui sau.
Cand ajunge acasa, vede un paienjenis de lini rosi; linile incepuse a se misca iar nu dupa mult
timp se trezeste in alta lume, devenind calugarul Dan din Iasi pe vremea lui Alexanru cel Bun,
discipol al dascalului Ruben.
Dupa ce este initiat in tainele migratiei sufletesti de catre maierstrul Ruben, care ii spune ca este
adevarata teoria egipteana a trecerii sufletului prin mai multe trupuri. El ii dezvalui lui Dan
secretul cartii lui Zoroastru, astfel el trebuie sa citeasca pagina a saptea unde sunt toate cele
necesare pentru a intra in eternitate. Citind Dan din cartea lui Zoroastru, deodata umbra lui
incepe a prinde conturul unei icoane in ulei, isi tinti privirea asupra cartii, care era deschisa in
fata lui Dan. In conversatia lui avuta cu umbra sa Dan afla ca sufletul sau a calatorit prin mai
multe trupuri, inclusiv prin cel a lui Zoroastru.
La un moment dat umbra ii propune desprinderea sufeltului lui Dan pentru ca acesta sa ajunga
nemuritor iar umbra sa ii va tine locul. Umbra se angajeaza sa noteze toate evenimentele care
se petrec cat a fost plecat. Aceasta il avertizeaza ca o zi in eternitate este de fap o suta de ani.
(pag 31).
Dan accepta provocarea indreptandu-se spre cer isi aduce aminte de iubita lui Mariacare era
fiica spatarului Tudor Mesteacan, dupa care se intoarce, calatorind astfel impreuna spre Luna.
Aici clipa devine veac, iar Pamintul este prefacut intr-un margaritar si atirnat in salba iubitei.
Pe Luna sunt inconjurati de ingeri care le indeplinesc gandurile, ei incearca sa-ai creeze un
univers propriu, traind o vesnica desfatare. Totusi ei observa o poarta mare deasupra caruia era
un triunghi cu un ochi de foc, iar deasupara ochiului era scris un proverb cu cu litere strambe
arabe. Ei nu pot trece de aceea poarta ceea ce ii face sa creada ca dupa ea este Dumnezeu.
Incercand a-i intreba pe ingeri acestia nu raspund ci doar zambesc. Acest lucru il face sa creada
pe Dan ca el este Dumnezeu, atunci se produce o fantastica prabusire cosmica in abis. Dan si
Maria sint proiectati in haos si Pamintul isi recapata dimensiunile initiale. Ca dintr-un vis
personajul se trezeste sub forma reala, a lui Dionis. Trezit din visare, Dionis vede printre
perdelele albe de la fereastra casei vecine o fata cu chipul blond care cintase inainte ca el sa
adoarma si se hotaraste sa-i scrie o scrisoare de dragoste si se hotaraste sa io trimita.
Cind fata apare la fereastra, cu scrisoarea, Dionis vazu` dinaintea ochilor o negura alba si cazu
cat era de lung pe podeaua camerei lui, trezindu-su dupa un lung delir, in care se amesteca din
nou planurile si la trezire va constata ca situatia lui s-a schimbat radical.

Se descoperise ca tinarul sarac este beneficiarul unei mosteniri suficiente pentru ca tatal fetei
sa-l accepte . Indiciul fusese tabloul din camera lui care-l reprezenta chiar pe tatal sau si cu care
dialoga adesea in orele de singuratate. Trezinduse definitiv, descopera fata , iar scena de
dragoste se incheie cu bine destinul fantastic al lui Dionis pentru a-i deschide perspectiva
implinirii cosmice alaturi de Maria. Intr-un post scriptum explicativ, Eminescu incearca din nou
sa strecoare indoiala asupra limitelor abia limpezite dintre realitate si vis.

Nu ezitam de-a citi cateva pasaje dintr-o epistola a lui Theophile Gautier: “ Nu totdeauna
suntem din tara ce ne-a vazut nascand si de aceea cautam adevarata noastra patrie. Acei cari
sunt facuti in felul acesta se simt ca exilati in orasul lor, straini langa caminul lor si munciti de o
nostalgie inversa… Ar fi usor a insemna nu numai tara, dar chiar si secolul in care ar fi trebuit sa
se petreaca existenta lor cea adevarata… Imi pare ca-m trait odata in Orient, si cand in vremea
carnavaluluima deghizez cu vrun caftan, crea a relua adevaratele mele vesminte. Am fost
intotdeauna surprins ca nu pricep limba araba. Trebuie s-o fi uitat. ”