Savu Lorena-Georgiana, clasa a XI-a A

Făt Frumos VS. Orfeu

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte este

o poveste din folclorul românesc, culeasă de Petre Ispirescu și introdusă
în colecția Legende sau basmele românilor. A fost republicată în
numeroase culegeri de povești, ca de exemplu în Povești
nemuritoare sau în volumul Tinerețe fără bătrânețe din colecția
Arcade, Editura Minerva, 1985.

Basmul i-a fost povestit scriitorului de către tatăl său, șezător

în București, mahalaua Udricani. Este întâia oară publicat în 1862, în
„Țăranul român”. În poveste apar idei filosofice privitoare la condiția
omului în Univers, nemurire și la cuplul viață-moarte. Textul
suprapune supranaturalul folcloric și o profundă concepție filosofico-
mitologică într-o construcție de o deosebită originalitate.

Un împărat și o împărăteasă trăiau nefericirea de a nu avea copii.

Ei ceruseră ajutorul vracilor, magicienilor și filosofilor, însă nimeni nu
le putuse alunga nefericirea. După un timp, ei găsesc un unchiaș care le
dă leacuri folositoare, avertizându-i că vor avea doar un fiu, numit Făt-
Frumos, dar că nu vor avea parte de el. Totuși împărăteasa ia leacurile și
in câteva zile îi vine sorocul să nască, dar copilul, nenăscut încă, începe
să plângă de mama focului. Împăratul îi promite fătului împărății și fete
de împărat, dar degeaba. Într-un final, împăratul îi promite copilului
tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Atunci copilul tace și se
naște. Însă, atunci când a ajuns la vârsta de 15 ani, prințul îi reamintește
tatălui său să-și țină cuvântul dat.
 Cum împăratul nu-i poate îndeplini dorința, prințul hotărăște să
plece în lume pentru a găsi tinerețea fără bătrânețe și viața fără de
moarte. El își alege un cal din grajd, știind că printre ei se afla unul
fermecat. La sfatul acestuia, se pregătește minuțios: hrănește calul timp
de șase săptămâni cu orz fiert în lapte, găsește hainele și armele lui
tătâne-său din tinerețe și abia după aceea pornește în căutarea idealului
său. Drumul prințului începe cu pustietatea și este un drum spre răsărit,
pe care eroul trebuie să-l parcurgă fără alai împărătesc, adică în
singurătate.
Primul obstacol pe care îl are de trecut este moșia Gheonoaiei, o
ființă blestemată de părinți, pe care prințul o învinge și îi cere un înscris
cu sângele ei pentru a consfinți astfel pacea. Gheonoaia are trei fete ca
niște zâne și îl roagă pe prinț să-și aleagă una ca mireasă, însă eroul,
având un ideal pe care nu vrea să-l abandoneze pleacă mai departe,
ajungând pe moșia Scorpiei, sora Gheonoaiei, pe care o înfrânge, de
asemenea. Cea de-a treia probă înseamnă confruntarea cu fiarele cele
mai sălbatice din lume, care ziua și noaptea păzesc cu neadormire
palatul tinereții veșnice. Ajutat de una dintre zânele care trăiesc în palat,
el trece și de acest obstacol și își îndeplinește dorința. Tinerețea eterna
mult căutată este reprezentată de cele trei zâne, care îl primesc cu
bucurie, iar prințul se căsătorește cu una dintre ele. Aici viața se
desfășoară în pace și desfătare, însă există un loc primejdios: Valea
Plângerii. Cel care ajunge acolo este cuprins de dorul de casă.
Întâmplător, într-o zi de vânătoare, prințul intră în acest spațiu și,
copleșit de amintiri, pornește spre casa părintească. În lumea părăsită de
erou au trecut secole, s-au înălțat orașe, iar eroul îmbătrânește brusc.
Înainte de a se despărți de calul călăuzitor, prințul face o promisiune
surprinzătoare: „Du-te sănătos, că eu nădăjduiesc să mă întorc peste
curând”.
Prințul găsește Moartea chircită de așteptare în chichița lăzii, în
pivnița castelului părinților săi, acum în ruină, și se lasă secerat cu
genunchii slăbiți tremurând de omeneasca teamă.
 Tennessee Williams, pseudonimul literar al lui Thomas Lanier
Williams, n. 26 martie 1911, Columbus, Mississippi, SUA – d. 25
februarie 1983, New York City, New York, SUA a fost un dramaturg,
poet și romancier american, laureat al premiului Pulitzer pentru dramă
pentru piesa de teatru A Streetcar Named Desire (Un tramvai numit
dorință) în 1948 și ulterior pentru piesa Cat On a Hot Tin Roof (Pisica
pe acoperișul fierbinte) în 1955, ambele beneficiind de timpurii și mai
contemporane ecranizări remarcabile.

Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus) a fost un

muzician, poet și profet din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus și
al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a
dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit,
personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. Legendele despre
Orfeu fac referire la abilitatea sa de a fermeca prin muzica sa toate
creaturile vii, dar și pietrele, încercările sale de a-și învia soția, Euridice,
coborând după ea în infern, și moartea sa. Arhetip al cântărețului
inspirat, Orfeu este una din cele mai semnificative figuri ale mitologiei
clasice din cultura occidentală, fiind portretizat în mai multe forme de
artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură.
Pentru greci, Orfeu a fost fondatorul și profetul așa
numitelor mistere orfice. El este considerat autorul „Imnurilor Orfice”, o
colecție care a supraviețuit până în present. Unele surse datând din
vremea grecilor antici susțin originile tracice ale sale.