TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE

MOARTE

Basmul popular este o specie a genului epic în proza sau in versuri, de intindere ampla, in
care intamplarile reale se impletesc cu cele fantastice, fiind savarsite atat de personaje reale, cat
si de cele cu puteri supranaturale, care reprezinta fortele binelui si fortele raului, din a caror
confruntare binele iese intotdeauna invingator.
Basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” se încadrează în genul epic,
iar ca specie literară este un basm popular, cules şi publicat de Petre Ispirescu. Împletirea
elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific străvechi al basmelor, însă,
în această creaţie populară se manifestă idei filozofice din mitologia românească, referitoare la
condiţia omului în univers, la viziunea despre viaţă şi moarte. Basmul îmbină supranaturalul
popular (fabulosul) cu profunde concepţii filozofice şi mitologice, de unde reiese şi
originalitatea unică a acestei creaţii.
Titlul relevă sensuri pline de substanţă ideatică, dubla negaţie „fără” reliefând
fermitatea dorinţei omului de a atinge idealuri superioare, anulând, astfel, adevărul universal-
valabil că nu există nici bătrâneţea fără tinereţe şi nici moartea fără de viaţă (adică nu poţi fi
bătrân dacă n-ai fost mai întâi tânăr şi nu poţi muri dacă n-ai fost viu). Subtilităţile
semnificaţiei titlului se regăsesc şi în cuvintele cu care îl întâmpină zâna, cu milă, în ţinutul
vremii uitate - „Bine ai venit, Făt-Frumos” - şi cele pe care i le spune Moartea, dându-i o palmă:
„- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”.
Tema este atipică pentru basm, lupta nu se mai dă între forţele binelui şi cele malefice,
ci relevă dreptul nativ al omului la fericire şi refuzul de a accepta o viaţă banală, mărginită
între limitele umanului. Se pare că motivul mitologic al copilului care nu acceptă să se nască
nu se regăseşte şi în folclorul altor popoare.
Autorul anonim este un narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină
supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi cu ideile filozofice şi mitologice.
Acţiunea acestui basm nu are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, ci acela
dintre ideal şi limita umană, iar deznodământul constă în triumful legilor universal-valabile
care guvernează condiţia de muritor a omului, de aceea basmul este de factură filozofică.
Subiectul este asemănător basmelor în ceea ce priveşte eroii şi motivele populare,
incipitul fiind reprezentat de formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi,
nu s-ar mai povesti”. Această formulă iniţială are menirea de a proiecta evenimentele narate
într-un timp fabulos, într-o ordine stranie, răsturnată a lumii şi într-un spaţiu miraculos.
Personajele sunt, ca în orice basm, pozitive şi negative, omeneşti şi fabuloase,
principale, secundare şi episodice. Făt-Frumos este personajul principal şi pozitiv din
basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, iar numele-generic de erou al basmelor
populare româneşti ilustrează ideea că protagonistul întruchipează modelul de cinste, dreptate
şi adevăr, constituind imaginea forţelor binelui.
Basmul incepe cu motivul împăratului fără urmaș întâlnit adesea în creațiile
populare. Făt-Frumos vine pe lume prin magie, împăratul rezolvând astfel neputinţa de a avea
copii, dar plata pentru împlinirea dorinţei este la fel de mare, pentru că nu se bucură de fiul lui
decât câţiva ani, apoi îl pierde pentru totdeauna, din vina lui, deoarece nu-şi putuse ţine
promisiunea de a-i oferi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această promisiune
devine laitmotivul basmului.
Copilul este năzdrăvan încă înainte de a se naşte, însuşire ce reiese, indirect, din scena
în care, aflat încă în pântecele mamei, plânge şi refuză să vină pe lume, deşi împăratul îi
făgăduieşte „toate bunurile din lume”. Când îi promite tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, copilul tace brusc şi se naşte, spre bucuria tuturor, iar petrecerea în împărăţie a ţinut o
săptămână întreagă. Ca un adevărat Făt-Frumos, copilul este inteligent şi curajos, învaţă într-
o lună cât alţii într-un an, astfel că „împăratul murea şi învia de bucurie”. Făt-Frumos este
caracterizat în mod direct de către naratorul omniscient: „De ce creştea copilul, d-aceea
se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ” şi se prevestea că va fi un împărat înţelept ca Solomon.
Când băiatul împlineşte cincisprezece ani, îi cere tatălui să-şi respecte promisiunea, dar
împăratul recunoaşte că n-are de unde să-i dea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,
deoarece făgăduiala avusese drept scop doar împăcarea lui. Tânărul este hotărât să plece în
căutarea idealului pentru care se născuse pe acest pământ şi toate rugăciunile şi lacrimile
părinţilor sau ale curtenilor de a-l convinge să renunţe la acest scop suprem au fost în zadar.
Se manifestă în această secvenţă a basmului motivul dorinţei imposibile, căreia Făt-
Frumos nu i se poate împotrivi, fiind mistuit de năzuinţa supremă a tinereţei fără bătrâneţe şi a
vieţii fără de moarte.
Naratorul ilustrează, prin faptele pline de vitejie şi curaj ale tânărului, motivul
probelor depăşite, cu scopul de a scoate în relief, în mod indirect, însuşirile excepţionale ale
eroului. Făt-Frumos îşi alege din grajdurile împărăteşti calul cel mai „răpciugos şi bubos şi
slab”, pe care îl hrăneşte cu mâna lui, dându-i orz fiert în lapte. Sfătuit de cal, voinicul cere
tatălui „paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău”, ceea ce
simbolizează preţuirea valorilor tradiţionale, ca experienţă spirituală necesară în această
călătorie.
Toate pregătirile fiind terminate, calul se scutură şi rămane întocmai cum îl fătase mă-
sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi, apoi pornesc în călătorie însoţiţi de care cu merinde,
bani şi vreo două sute de ostaşi, după cum poruncise împăratul. După ce ies din împărăţia tatălui,
tânărul, darnic şi bun la suflet, împarte toată avuţia soldaţilor. Alte trăsături etice ale
protagonistului reies în mod indirect din aspiraţiile şi atitudinea pe care o manifestă faţă de
valorile existenţiale.
Făt-Frumos dovedeşte tărie de caracter în împlinirea propriilor idealuri, simbolizând
modelul uman care îşi cunoaşte menirea în această lume.
După trei zile şi trei nopţi, voinicul şi calul ajung într-o câmpie plină cu schelete umane.
Calul îl avertizează că intraseră pe moşia unei Gheonoaie, care era atât de rea, încât omora pe
oricine cuteza să calce pe pământurile ei. Aceasta este prima probă în depăşirea căreia voinicul
dovedeşte indirect, prin faptele sale, inteligenţă şi curaj: când se iveşte Gheonoaia, calul
zboară deasupra ei şi Făt-Frumos îi săgetează un picior, iar când este gata să-l lovească şi pe
celălalt ea îl roagă să nu mai tragă şi-l invită la masă.
Generos, Făt-Frumos îi înapoiază piciorul şi acesta se lipeşte imediat la loc. De bucurie,
Gheonoaia îi oferă de soţie pe una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca nişte zâne”, dar
voinicul refuză, urmărindu-şi cu fermitate şi tenacitate împlinirea idealului pentru care se
născuse. După ce au mers „cale lungă şi mai lungă” (formulă mediană), au ajuns pe moşia
Scorpiei, care era soră cu Gheonoaia, dar fiind atât de rele nu puteau convieţui.
Scorpia avea trei capete şi se repede „cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând
flăcări” asupra voinicului, dar acesta trage cu arcul şi săgeata îi zboară un cap. Când să-i
săgeteze şi al doilea cap, Scorpia îl roagă pe Făt-Frumos să o ierte şi-l ospătează cu bucate alese,
apoi îşi recapătă capul, care se lipeşte imediat la locul său. Aceasta este a doua probă pe care
voinicul reuşeşte să o depăşească şi să iasă încă o dată învingător, prin agerime, curaj şi
abilitate în mânuirea armelor.
Cei doi călători ajung la un câmp cu flori aflat foarte aproape de palatul unde locuieşte
„Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, înconjurat de o pădure deasă, unde trăiau o
mulţime de fiare sălbatice fioroase, confruntarea cu acestea constituind un pericol mai mare
decât cele depăşite până acum.
Pentru că prin pădure era imposibil să poată trece, s-au hotărât să zboare pe deasupra
pădurii, aşteptând momentul când lighioanele primeau mâncare în curtea palatului, care
strălucea atât de puternic, încât „la soare te puteai uita, dar la dânsul ba”. Tocmai când să
coboare, Făt-Frumos atinse cu piciorul vârful unui copac şi toate dobitoacele încep să urle
înfricoşător. Doamna care da „de mâncare puilor ei” îi salvează oprind fiarele şi trimiţându-le
la locul lor, aceasta fiind a treia probă şi ultima pe care o depăşeşte Făt-Frumos cu ajutorul
femeii.
Motivul dorinţei împlinite ilustrează indirect starea de extaz şi satisfacţie deplină
de care se simte cuprins Făt-Frumos. Cei doi sunt primiţi cu entuziasm de „doamna
palatului”, care „nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa”. Ea îl priveşte „cu milă”
pe voinic, îi urează: „Bine ai venit, Făt-Frumos!” şi confirmă faptul că acolo se găsea tinereţe
tară bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Stăpâna, care avea două surori mai mari, îi face cunoştinţă
cu ele şi cu animalele fioroase din pădure, ca ei să se poată plimba în voie peste tot.
Fericit că-şi împlinise idealul, tânărul se împrieteneşte cu toate vieţuitoarele palatului
şi se însoară cu fata cea mică. El putea să se plimbe pe unde dorea, dar este prevenit ca numai
în Valea Plângerii să nu calce, întrucât „nu va fi bine de el”.
Într-o zi, mergând la vânătoare şi alergând după un iepure pe care nu-l putuse nimeri cu
săgeata, Făt-Frumos nu bagă de seamă şi trece în Valea Plângerii. Latura lui umană
izbucneşte la suprafaţă şi naratorul exprimă în mod direct melancolia ce pune stăpânire pe
erou, cum „îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa”, cum îşi aduce aminte de lumea din
care venise şi cum îl cuprinde o nespusă tristeţe.
Revenirea memoriei (anamneză) şi a dorului de părinţi sugerează reumanizarea
eroului şi redobândirea condiţiei de om muritor, ipostaze ce reies în mod direct din secvenţa
narativă în care se manifestă motivul dorului de părinţi.
Cu aceeaşi fermitate şi tenacitate cu care îşi urmărise idealul, Făt-Frumos este
neclintit în hotărârea de a merge să-şi vadă părinţii, cu intenţia ca, după aceea, să se întoarcă la
palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. În zadar soţia îi spune că trecuseră sute
de ani şi că părinţii nu mai trăiau demult, că va pieri şi el dacă va pleca, toate rugăminţile fetelor
nu i-au putut ostoi dorul de casă.
Motivul reîntoarcerii la condiţia umană îl caracterizează, indirect, pe Făt-Frumos
ca om sentimental, puternic legat de valorile sufleteşti care-l definesc, locul natal şi
părinţii, atribute ce fac parte din structura lui interioară. Calul se învoieşte cu greu să-i
ducă înapoi pe Făt-Frumos, punând condiţia să-l ducă numai până la curtea împărătească, de
unde el se va întoarce imediat la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, fără să-
l mai aştepte.
Ruinele palatului, peste care crescuseră buruienile, îl emoţionează puternic pe Făt-
Frumos, care, devenit om obişnuit, lăcrimează amintindu-şi de copilăria petrecută cu părinţii.
 Portretul fizic sugerează, indirect, împovărarea de care se simte cuprins eroul, nu atât
din pricina anilor, cât mai ales din cauza greutăţilor, necazurilor, apăsărilor sufleteşti pe care el
ar fi trebuit să le învingă dacă ar fi trăit viaţa adevărată: barba îi crescuse până la genunchi,
pleoapele îi căzuseră, încât trebui să le ridice cu degetele. Dintr-o „chichiţă”, unde stătea uitată,
„Moartea lui” se ridică şi-i trage o palmă, spunându-i cu „glas slăbănogit”: „- Bine ai venit, că
de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Accentuarea ideii că Moartea era a lui reliefează
concepţia că fiecare om are o singură moarte.
În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, conflictul există numai
lupta omului cu sine însuşi pentru a-şi împlini idealurile superioare. Este singurul basm
care nu poate avea ca formulă finală acea zicere devenită celebră, „Şi au trăit fericiţi până la
adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi de n-or fi murit”, deoarece protagonistul simbolizează
motivul reîntoarcerii la condiţia umană de muritor.
Basmul se termină cu o formulă finală tipică, fără vreo referire la destinul
personajelor, ci naratorul încheie concis: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei
dumneavoastră aşa”.
Limbajul artistic se remarcă prin câteva şabloane şi particularităţi stilistice:
 formulele tipice basmului: iniţială: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai
povesti”; mediană: „Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă”; „se
duseră, se duseră şi iară se mai duseră”; finală: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei
dumneavoastră aşa”;
 cifra magică trei: trei zile, trei probe, trei zâne pe tărâmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte;
 cuvinte şi expresii populare, care dau stilului oralitate: „îmbli”, „dete”, „merinde”, „puse
la cale”, „îşi luă ziua bună”, „sunt multe foarte”;
Basmul este deci, narațiunea fantastică cu numeroase personaje, înzerstrate cu puteri
supranaturale, grupate după cele două dimensiuni: bine și rău. Semnificațiile titlului de
astfel numeroase, ni se pot dezvălui urmărind evoluția narativă a basmului, structurată pe
motive: motivul împăratului fără urmaș, motivul dorinței imposibile, motivul probelor
depășite, motivul dorinței împlinite, motivul dorului de părinți, motivul reîntoarcerii la
condiția umană.