Sunteți pe pagina 1din 6

Personajele basmului

Tema principală a basmului fantastic constă într-o aventură eroică a fiinţei


umane care luptă pentru impunerea unei valori, reuşind în acţiunea sa. Această
valoare este desemnată, în general, prin termenul de „bine" şi se constituie în
opoziţie cu „răul"; conflictul basmului se va situa întotdeauna între diferitele
particularizări ale conceptelor de bine şi rău, căpătând aspectul unei înfruntări de
tipul: frumuseţe/urâţenie (fizică şi sufletească), hărnicie/lene, isteţime/prostie,
cinste/necinste, curaj/laşitate, adevăr/minciună, generozitate/egoism etc.
Personajele se ordonează, în consecinţă, în serii antitetice după criteriile:
 principiu moral pe care îl reprezintă: personaje pozitive (înfăptuiesc binele
sau iau partea lui) şi personaje negative. Sub această grilă, toate personajele
de basm devin simboluri ale anumitor valori şi aceste valori sunt întotdeauna
extreme şi niciodată intermediare. De aceea, basmul procedează, ca orice
naraţiune primară de altfel, la o anumită reducţie caracterologică. Lipsa de
complexitate a personajelor se datorează funcţiei de simbolizare pe care o
deţin, nevoii de a cuprinde realitatea în cadrele ideale ale gândirii de tip mi-
tic.
 lumea din care provin: reale (ţin de lumea noastră) şi supranaturale (aparţin
„celuilalt tărâm"). Sub acest aspect, basmul nu pare să mai fie la fel de
exigent în a trasa diferenţe: personajele reale pot fi „năzdrăvane", deţinând
puteri care le depăşese pe cele ale unui om obişnuit, iar năzdrăvănia se
manifestă prin capacitatea de metamorfoză, de a anticipa viitorul, de a
înţelege graiul animalelor etc.
Personajele sunt însă de maximă coerenţă, create pe principiul armoniei
între aspectul exterior şi cel moral. Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana sunt
modele de frumuseţe masculină, respectiv feminină, stârnesc admiraţie şi
încântare. Portretul ca unitate discursivă lipseşte din basmul popular, fiind
înlocuit cu formule concentrate şi superlative ale frumuseţii şi strălucirii.
Personajele negative se caracterizează prin diformitate fizică, produc repulsie şi
teamă; este vorba fie de o monstruozitate genetică (zmeii, balaurii cu mai multe
capete), fie de prezenţa unui defect care funcţionează ca semn al inferiorităţii lor
malefice (lipsa de pilozitate a Spânului, pigmentul aparte al împăratului Roş,
omul cu păr roşu în basmul lui Creangă). O atare relaţie de condiţionare între
exterioritate şi relieful sufletesc se datorează unei concepţii populare
integratoare asupra omului văzut ca armonie între fizic şi psihic.
Ca în orice naraţiune prototipică, personajele basmului tind spre o
arhetipalitate comportamentală. V. I. Propp (1970: 80-84) a stabilit şapte tipuri
de personaje reprezentând sferele de acţiune în care se distribuie funcţiile
basmului: 1. adversarul, 2. donatorul (cel care-l înzestrează pe erou cu unealta
năzdrăvană), 3. ajutorul, 4. fata de împărat şi tatăl ei, 5. trimiţătorul, 6. eroul, 7.
impostorul. Raporturile posibile dintre numărul personajelor şi numărul
funcţiilor sunt trei: un personaj — o singură funcţie, un personaj — mai multe
funcţii, o funcţie — mai multe personaje. Faptul că eroul nu se află în capul
listei propuse de Propp nu este întâmplător, eroismul în basm este „nu atât
rezultatul propriilor acţiuni (funcţii), cât rezultatul acţiunii celorlalte
personaje" (ROŞIANU, 1981: 128). Observaţia e importantă pentru că
semnalează statutul aparte al basmului, acela de naraţiune sociabilă derivată din
acţiunea conjugată a unui grup. Eroul basmului nu va evolua niciodată solitar, ci
numai integrat într-o constelaţie de personaje în relaţie cu care se precizează ca
protagonist.
Gheorghe Vrabie (1975: 44-67) distribuie personajele în patru clase
delimitate în funcţie de capacitatea acţională şi de natura intervenţiei:
1. bătrânii (senex), desemnându-i prin acest atribut pe toţi cei stigmatizaţi de
neputinţă (indiferent de vârsta lor); sunt personajele care au în basm un
rol pasiv: cuplul împărătesc tânăr care nu are copii, împăratul bătrân,
sihastrul, moşneagul, baba, fraţii mai mari;
2. eroii (virilis — virilia) sau clasa personajelor active, ilustrând spiritul
juvenil aventuros; fiul cel mic cu replica sa feminină (tipul amazoanei),
fraţii omologi născuţi din aceeaşi substanţă cu eroul;
3. actanţii care funcţionează după regula confidenţei; e clasa ce reuneşte
obiectele miraculoase (auxilia), personajele cărora eroul li se destăinuie şi
care îi dau sfatul (confidenţii) şi cele care îl ajută efectiv (ajutoarele); faţă
de erou, toate acestea sunt angrenate într-o relaţie de tipul binefacere —
donaţie;
4. opozanţii, cuprinzând toată gama de personaje ce se ridică împotriva
eroilor şi actanţilor: zmeii, balaurii, fraţii perfizi (dacă vor să-l concureze
pe erou), falşii eroi în general, mamele viclene. Graţie prezenţei extrem de
active a opozanţilor, basmul poate fi definit ca o naraţiune prin excelenţă
con-flictuală; dar nu numai vigoarea opozanţilor impresionează aici, ci şi
permanenta lor substituire, căci regula basmului pretinde ca, îndată ce
eroul a depăşit un obstacol, un altul să se arate la orizont.
Lucrare clasică pentru studiul tipologic al personajelor de basm, Estetica
basmului a lui George Călinescu propune o claseitate structurală ilustrată prin
basme româneşti de circulaţie, populare şi culte. Caracteristica estetică
indubitabilă a acestui tip de naraţiune este, în opinia criticului, prezenţa unor
personaje care nu sunt numai oameni, ci şi anumite fiinţe himerice, neomeneşti,
care, departe de a funcţiona ca simple măşti pentru diferiţi indivizi, ca în fabulă,
au „psihologia şi sociologia lor misterioasă. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti
eroi himerici, n-avem de a face cu un basm" (1965: 9).
Zmeii, expresii ale forţelor telurice latente, au anatomie umană, dar se
deosebesc printr-o înfăţişare teribilă (sunt frecvent pluricefali) şi prin gigantism.
Sunt organizaţi după model uman, au o adevărată viaţă de familie, îşi duc traiul
în gospodării aşezate — dovedind o treaptă superioară de civilizaţie —, dar
întemeiate prin furt şi se supun unei ierarhii: există un tartore şi nişte zmei mai
mici, vârsta fiind întotdeauna proporţională sau invers proporţională cu puterea.
Există, de asemenea, şi o latură feminină a familiei condusă de zmeoaica cea bă-
trână care le are în subordine pe zmeoaicele cele tinere.
Zmeii sunt fiinţe cu mari forţe fizice, cu puteri herculeene, limitate
totuşi. Cu un dezvoltat simţ olfactiv, sunt antropofagi, dar nu
neapărat. Au în dotare un buzdugan cu care îşi anunţă sosirea sau
un bici cu care reduc palatul la dimensiunea unui măr. Mijlocul lor
de apărare sau de persecuţie este metamorfoza. în ciuda forţei
fizice, zmeii sunt fricoşi şi nătângi. „Din punct de vedere psihologic, zmeul este
individul dotat cu o mare putere de intimidare ce nu rezidă în inteligenţă,
gladiatorul, tiranul sanguinar, încurcat în faţa ingeniului şi a oricărei operaţii
intelectuale" (CĂLINESCU, 1965: 36). Interesant este că, deşi reprezintă un
cumul de trăsături negative, zmeii au manifestări loiale — acceptă lupta dreaptă
— şi accente de umanitate: se poartă cu atenţie cu fetele furate, sperând să le
câştige dragostea. Ei au mentalitatea fiinţei dizgraţi-ate de natură, de aceea sunt
suspicioşi faţă de orice fiinţă pământeană şi preferă să o extermine preventiv,
pentru a nu avea concurenţă la inima fetei.
Zmeoaicele, mai aprige în privinţa caracterului decât latura zmeiască masculină,
intră în acţiune abia după ce şi ultimul zmeu este învins. Mama zmeului este „o
fiinţă bilioasă, aprigă şi cu multe note ale femeii senile" (CĂLINESCU, 1965:
15): îşi apără cu înverşunare odraslele (feciorii), dacă sunt ucişi, ea preia sarcina
de a-i răzbuna şi, pentru aceasta, nu se dă în lături de la nimic.
La mare supărare, plesneşte la propriu de ciudă. Este îndeosebi
o mare „rozătoare" care străbate astfel toate obstacolele ce i se
pun în cale.
Balaurii — din familia reptilelor, pluricefali ca zmeii,
dar doar animale fabuloase, sălăşluind în adâncuri şi având o
statură colosală faţă de şerpi — reprezintă „pătura acvatică şi răbufneala
vulcanică şi infernală a subsolului" (CĂLINESCU, 1965: 48), din aceeaşi
familie cu fabuloasa hidră din Lerna a mitologiei greceşti. Uriaşii sunt monştrii
monoculari care se numesc Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Bate-munţii-n
capete, Gerilă, Setilă, Flămânzilă etc. Reprezintă, în general, simboluri ale
forţelor şi anomaliilor naturii, plasticizând puterile deficiente ale omului sau
păcate omeneşti hiperboli-zate. Au perfecţiunea simţurilor unor animale, sunt
prea puţin dotaţi intelectual şi tocmai de aceea recunosc superioritatea omului şi
i se supun. Alte tipuri de personaje: făpturile teratologice — Scorpia,
Gheonoaia, Muma Pădurii, Jumătate-de-om călare pe jumătate-de-iepure-şchiop,
Barbă-Cot —, dracii — proşti, personaje secundare şi umoristice pe care omul îi
domină şi îi foloseşte —, simbolurile meteorologice şi cronologice —
Vântoasele, Zorilă, Serilă, Miezilă, Mama vântului turbat, Mama crivăţului —
sau galeria sfintelor, a zânelor — bune sau rele, ursitoare sau iele —, a
divinităţilor (Dumnezeu şi Sf. Petru) etc.
Esenţial în acţiune, calul năzdrăvan este confident şi adjuvant în acelaşi
timp, „o imagine fantastică anticipativă a mijloacelor tehnice de locomoţie de
astăzi" (VRABIE, 1975: 57), funcţionând pe două viteze, „ca vântul" şi „ca
gândul". Poate avea aripi, vorbeşte pe limba voinicului, dar şi pe limba cailor. E
inteligenţa călăuzitoare a eroului, fiinţa solară care se hrăneşte cu substanţă
ignică, uneori i se substituie cu totul îndeplinind singur sarcinile acestuia. Are o
întreagă familie — mânji năzdrăvani, fraţi, taţi, mame care trăiesc pe fundul
mării.
Personajele lumii reale sunt ordonate pe generaţii, părinţi şi copii, între
care există o relaţie de continuitate Atenţia e focalizată asupra vlăstarelor,
părinţii având doar un rol episodic. Din acest punct de vedere, basmul poate fi
considerat varianta miraculoasă a romanului de familie.
Făt-Frumos este eroul tipic al basmului, „universal ca funcţie narativă,
dar autohton prin sonoritatea şi semantismul numelui" (POP, RUXÂNDOIU,
1990: 210). De altfel, specific folclorului românesc pare să fie procedeul
relevării frumuseţii prin nume, ca şi în cazul Ilenei Cosânzeana sau Sânziana al
cărei nume apare de obicei însoţit de formule ca „din cosiţă floarea-i cântă,
nouă-mpărăţii ascultă" sau „la soare te puteai uita, dar la dânsa ba".
Făt-Frumos este urmărit în basm încă din faza concepţiei; are o geneză
miraculoasă, care îi explică şi temperamentul (Făt-Frumos din lacrimă —
melancolic, fire de poet, Pipăruş Petru — iute ca piperul). Alteori, eroul este
produsul metamorfozei, se poate ivi din banalul purcel sau din păpuşa ori bucata
de lemn. Dovedeşte, încă de mic, o precocitate excepţională, are un proces de
dezvoltare vertiginos, în cadrul căruia facultăţile intelectuale evoluează în rând
cu cele fizice. Maturitatea se dobândeşte în basm mai devreme, chiar la
cincisprezece ani cum ne spune Tinereţe fără bătrâneţe... Alteori, eroul se
caracterizează prin condensare corporală, semn că voini-cia lui nu depinde de
aspectul cantitativ, ci este o esenţă (Neghiniţă, Pitică).
Din punct, de vedere social, poate avea un statut inegal: este fiu de împărat,
unicul sau cel mai mic din seria de trei (de regulă, excelenţa lui calitativă este
ascunsă sub aparenţa stupidităţii) sau este feciorul de oameni sărmani care îşi ia
o strălucită revanşă asupra vieţii (la capătul basmului el va realiza un salt uriaş
pe scara socială). La început, nimic nu pare să-i justifice ascensiunea,
dimpotrivă, e slab şi neajutorat sau chiar un „prostănac" ironizat de părinţi ori de
fraţii mai mari; eroismul lui se dezvăluie pe parcurs şi rezultă din conjugarea a
trei calităţi care îi sunt reprezentative: bunătate, înţelepciune, curaj. De obicei,
nu are calităţi supraomeneşti, ci le dobândeşte graţie ajutoarelor. Ancorarea sa în
condiţia omenească justifică de altfel necesitatea iniţierii, dacă ar fi fost
năzdrăvan n-ar mai fi avut nevoie să parcurgă acest proces. Voinicul se bucură
de mare notorietate atât în lumea lui, cât şi pe celălalt tărâm, faima anticipându-
i sosirea.
Eroul este construit pe două dimensiuni: exterioară — eroicul — şi
interioară — eroticul. Şi una, şi alta ţin de o anumită vârstă. Călinescu vede în
el, ca şi în Ileana Cosânzeana, „o vârstă şi o criză" (1965: 214); odată însurat şi
cu copii, el devine împăratul pus în faţa problemelor vârstei mature. Şi pentru
Gheorghe Vrabie, dragostea e tema fundamentală a basmului fantastic, pe ca-re-
1 consideră „o proză a subconştientului erotic" (1975: 34). Paradoxal însă,
crosul funcţionează ca simplu pretext narativ, declanşând aventura eroică. Din
acest motiv, eroul basmului se defineşte aproape exclusiv ca exterioritate, ca
manifestare. S-ar putea spune mai degrabă că dragostea este în basm nu fior
erotic, ci instinct social, eroii fiind obsedaţi să-şi găsească o soţie, să întemeieze
o familie, să aibă copii. Se pare că unica raţiune a succesiunii generaţiilor este ca
ele să-şi asigure mereu prelungirea prin urmaşi. Iar în rândul ultimei generaţii,
cei mai preţuiţi sunt mezinii — fiul cel mic, fata cea mică —, basmul fiind astfel
un elogiu adus tinereţii şi faptelor ei curajoase şi nobile.
Personajele feminine sunt de regulă pasive, acţiunile lor converg spre
„facilitarea «ascensiunii» eroului" (ROŞIANU, 1981: 129) căci frumuseţea
extraordinară le sorteşte răpirii şi apoi salvării. Un caz aparte, fata amazoană,
substitut al eroului prin veleităţile virile, caz de confuzie între sexe umblând
travestită şi necesitând teste de stabilire a sexului.
împăratul este figurat de regulă printr-o culoare (galben, roşu, negru,, verde,
alb). Grija principală a unui împărat este aceea de a avea progenituri de ordin
masculin. Atunci când are copii, se preocupă să-i căpătuiască. Dacă are fete, le
păzeşte cu severitate şi le dă numai după ce voinicul depăşeşte probe aproape
imposibile, ceea ce atrage atenţia asupra excelenţei lor. Multe dintre ma-
nifestările sale „intră la fiziologia şi psihologia senilului" (CĂLINESCU, 1965:
240): fundamental egoist, e un tată de familie tiranic sau îşi anulează, sub
presiunea maşterei, instinctul patern; văduv, trăieşte cu anxietatea de a nu
rămâne fără femeie în casă. „în general, basmele cu împăraţi şi feţi-frumoşi sunt
cronică de curte, romane ale destinelor şi problemelor imperiale"
(CĂLINESCU, 1965: 243).