Basmul este o specie epică amplă (în proză sau în versuri) care dezvoltă categoria

estetică a fabulosului / a miraculosului, având un singur plan narativ, cu o acţiune

convenţională, la care participă personaje sau forţe supranaturale, purtătoare ale
unor valori morale.

“Basmul este o operă de creaţie literară […], o oglindire […] a vieţii în moduri fabuloase. […] e un
gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie, morală etc.
Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anumite fiinţe himerice, animale. Şi
fabulele vorbesc despre animale, dar acestea sunt simple măşti, pentru felurite tipuri de indivizi.
Fiinţele neomeneşti din basm au psihologia şi sociologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar
nu sunt oameni. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de a face cu un basm.”
(G.Călinescu, Estetica basmului)
CARACTERISTICI:
 “Oglindire […] a vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu), basmul propune o
lume idealizată unde se consumă aventura eroică a protagonistului care luptă
pentru apărarea, recuperarea şi impunerea unor valori morale: binele, adevărul,
dreptatea, frumosul, curajul etc.
 Tema generală a basmului – biruinţa binelui asupra forţelor malefice (triumful
binelui asupra forţelor malefice) – determină natura conflictului (conflict moral
exterior: bine- rău ).
 Lumea basmului fiinţează într-un spaţiu şi o durată indeterminate.
 Desenul epic al basmului este simplu, linear. Întâmplările reale şi miraculoase se
organizează într-un tipar consacrat, schema epică fiind structurată pe motivul
ordonator al călătoriei iniţiatice şi al celor trei probe depăşite.
Tiparul narativ al basmului se concretizează într-o serie de situaţii-tip, cu grad
mare de stabilitate, devenite funcţii. Succesiunea funcţiilor este canonică:
 situaţia iniţială de echilibru;
 o situaţie perturbatoare (dorinţa neîmplinită, încălcarea interdicţiei,
înşelăciunea, prejudicierea, lipsa, actul nelegiuit etc.);
 acţiunea de remediere a lipsei (călătoria, încercările, lupta);
 restabilirea echilibrului iniţial / instituirea unui nou echilibru şi
recompensarea eroului (victoria, nunta împărătească).
 Caracterul tradiţional al basmului este probat şi prin dezvoltarea unor motive
literare tipice:
 cifra trei (trei fii, trei zmei, trei zâne, trei probe);
 împăratul fără urmaş / fără urmaş la tron;
 superioritatea mezinului / mezinei;
 interdicţia încălcată;
 dorinţa imposibilă / dorinţa împlinită;
 călătoria;
 probele;
  obiectele fermecate (mărul de aur, peria, oglinda etc.);
 ajutoarele eroului (calul năzdrăvan, pasărea măiastră, împăratul peştilor, crăiasa
furnicilor, Sfânta Duminică, zâna bună etc.);
 nunta împărătească etc.
 Realul se împleteşte cu fabulosul şi în construcţia altei funcţii specifice, cea a personajului:
„Caracteristica lui [a basmului n.n.] este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe
himerice, animale. […] Fiinţele neomeneşti din basm au psihologia şi sociologia lor
misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când într-o naraţiune lipsesc aceşti
eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm.” (George Călinescu).
Conform “Morfologiei basmului” de Vladimir Propp, personajele basmice se încadrează în
câteva arhetipuri: protagonistul (eroul), antagonistul / falsul erou, ajutoarele, personaje-
donatori, oponenţii (răufăcători), trimiţătorul etc.
 pozitive/negative;
 protagonist/antagonist;
 reale/supranaturale/reale cu puteri supranaturale;
 individuale/colective;
 ajutătoare: păsări, animale.
 Discursul este puternic formalizat, marcat de formule specifice:
 iniţiale (captează atenţia auditorului introducându-l în lumea fantastică) “a fost
odată ca niciodata”;
 mediane (menţine atenţia auditorului) “înainte mult mai este”, “şi merseră ce merseră”;
 finale (marchează revenirea la realitate) “Am încălecat pe-o şa/Şi v-am spus povestea
aşa”.
 La nivel textual, discursul basmic este întotdeauna naraţiune heterodiegetică, cu
grad zero al focalizării (perspectivă narativă omniscientă).
 Stilul se caracterizează prin oralitate, realizată prin:
 proverbe;
 zicători;
 repetiţii;
 interjecţii;
 diminutive;
 cuvinte şi expresii populare;
 verbe la imperativ;
 substantive în vocativ;
 topică inversă.
 Titlul este sugestiv: de obicei, numele protagonistului.
popular: Greuceanu;
Basmul
cult: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă.

fantastice (dominate de elementul miraculos): Greuceanu,

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă;
Basme nuvelistice (mai apropiate de elementele realităţii concrete):
Povestea lui Stan Păţitul de Ion Creangă;
 animaliere (protagoniştii sunt animale): Capra cu trei iezi,
Punguţa cu doi bani de Ion Creangă.
Basmul popular Basmul cult
 Aparţinând folclorului literar, ilustrează toate Basmul cult imită relaţia de comunicare
caracteristicile acestuia: creaţie literară ce se de tip oral din basmul popular, dar are un
comunică prin viu grai, deci e marcată de autor cunoscut şi este fixat într-o formă
oralitate, are caracter colectiv, anonim şi definitivă, scrisă.
tradiţional.  Fabulosul este tratat în mod realist,
 Realitatea este transfigurată în fabulos. poveştile lui Creangă fiind caracterizate
prin ,,originala alăturare a miraculosului
cu cea mai specifică realitate.”
(G. Călinescu)
 Are un tipar narativ consacrat: concretizat într-o Poartă mărcile originalităţii scriitorului
serie de situaţii-tip, cu grad mare de stabilitate, care preia tiparul narativ consacrat prin
devenite funcţii. Succesiunea funcţiilor este eposul popular şi funcţiile specifice
canonică; basmului, dar reorganizează structurile
 simetria funcţiilor prin reiterare (trei probe). stereotipe conform principiilor estetice
(Eminescu: romantic; Creangă: realist) şi
viziunii sale artistice.
 Prezenţa naratorului omniscient este Naratorul omniscient alternează cu
textualizată numai prin pronumele în dativul ipostaza uniscientă.
etic şi prin indici ai persoanei I în formule Se proiectează frecvent în text ca narator
stereotipe (cea finală). auctorial, ca observator (secvenţe
 Predomină funcţia narativă, dublată de funcţia descriptive: tablou, portret / secvenţe de
de regie. observare morală / psihologică a eroilor),
ca reflector (inserţii de tip reflexiv /
funcţia de interpretare).
Îşi asumă toate cele trei funcţii ale
naratorului.
 Personajele nu sunt individualizate, definindu-  Personajele sunt individualizate prin:
se ca funcţii, ca arhetipuri ce reprezintă modele comportament, atitudine, limbaj,
morale opuse: eroii psihologie, gestică, mimică etc.
pozitivi (întruchipând binele, adevărul,
dreptatea, vitejia, altruismul, hărnicia etc.) versus  Deşi rămân personaje arhetipale construite
personaje negative (egoismul, răutatea, viclenia, pe o dominantă etică, au complexitate,
nedreptatea, laşitatea, lăcomia, lenea, urâtul); sunt ilustrând şi categorii psihice (Făt-Frumos
personaje statice. din lacrimă, Miron: visătorul îndrăgostit de
 Categoria etică şi cea estetică se suprapun o himeră).
 Uneori, sunt personaje dinamice,
parcurgând aventura iniţierii (Harap-Alb:
antieroul, neiniţiatul ⮩ eroul) / a
schimbării regimului moral (fata
împăratului Roş: farmazoană de esenţa
diabolică ⮩ mireasa eroului), alteori sunt

 Registrul stilistic este unic: limbaj
popular, marcat de oralitate.
eroi în construcţia cărora eticul nu se mai
suprapune esteticului (cei 5 uriaşi
fabuloşi sunt
pocitanii, dihănii, namile de om).
Discursul este elaborat, cu mărci stilistice
particulare.
Registre stilistice diferite (discursul
naratorului≠ vorbirea personajelor); uneori
chiar discursul naratorului e marcat de
variaţie stilistică, de la o secvenţă la
alta .

ION CREANGĂ
POVESTEA LUI HARAP – ALB (basmul cult – fișă sinteză)

I. Contextul
Reprezentant al Epocii marilor clasici, Ion Creangă, membru al societății Junimea,
reprezintă povestitorul care, alături de poetul Mihai Eminescu, nuvelistul Ioan Slavici,
dramaturgul Ion Luca Caragiale, imprimă literaturii române o nouă direcție .
Actualizarea conceptului de “mimesis” prin oglindirea vieții în moduri fabuloase, cum
spune George Călinescu, îl plasează pe Ion Creangă în sfera realismului de esență
populară prin umanizarea și autohtonizarea fantasticului. Astfel, „Creangă umple
schema universală a basmului cu imagini concrete ale vieţii ţărăneşti de odinioară, cu
tipurile ei morale, cu o realitate social–istorică şi psihologică determinată, localizând
fabulosul, dând personajelor individualitate psihologică, etnică, ţărănească şi chiar
humuleşteană” (Zoe Dumitrescu- Buşulenga).
Publicată în anul 1877 în revista “Convorbiri literare”, “Povestea lui Harap-Alb” se
constituie într-un basm cult, fiind specia ampla a genului epic, în proză, cu un singur fir
narativ, cu acțiune convențională (lipsa moștenitorului, călătoria, interdicția, probele,
recompensele) la care participă personaje cu forțe supranaturale, implicate în lupta dintre
bine și rău.
“Povestea lui Harap-Alb” respectă trăsăturile definitorii ale basmului cult: existența
unui autor care a elaborat un text finit și asupra căruia și-a pus amprenta propriului stil
prin fantasticul umanizat, situațiile tip care surprind călătoria de maturizare a
protagonistului (caracter de bildungsroman), dar și prin discursul narativ supraindividual
care alternează frecvent cu vocea naratorului auctorial care îndeplinește atât rol de
regizor, de observator, cât și de reflector. Elemente specifice basmului cult sunt, de
asemenea, particularizarea tiparului narativ şi individualizarea personajelor din
perspectiva unei viziuni subiective asupra lumii şi a unor opţiuni estetice.

II. Tema și viziunea despre lume

Tema triumfului binelui asupra răului, dublată de tema inițierii și maturizării
treptate a eroului, se conturează prin motive literare specifice basmului: superioritatea
mezinului (scena înfruntări ursului - travestirea craiului), călătoria spre tărâmul celălalt,
supunerea prin vicleșug (scena pădurii labirint, scena coborârii în fântână), probele și
recompensa prin căsătorie și prin noul statut de împărat .
 Se observă viziunea realistă autorului care umple schema universală a basmului cu
imagini concrete ale vieții țărănești de odinioară, eroii săi individualizandu-se prin
comportament, limbaj, atitudine, gesturi sau mimică și reprezentând categorii morale
absolute: binele și răul.

III. Semnificația titlului

Titlul analitic, alcătuit din substantivul comun articulat hotărât “povestea” care trimite
la specia literară și numele oximoronic al protagonistului “Harap-Alb”, ce surprinde
evoluția personajului de la statutul neobișnuit de slugă de condiție nobilă la statutul
spiritual de prinț inițiat, matur și înțelept, devine semnificativ în descifrarea mesajului
textului prin sublinierea exemplarității experienței maturizării eroului.

IV. Structură și compoziție

 Compoziţia: organizată pe simetrii clasice, respectând paradigma tradiţională, ordonată pe
motivul călătoriei.
 Harap-Alb este însă protagonistul a 3 tipuri de călătorii:
a) călătoria iniţiatică (pe parcursul căreia personajul se defineşte mai degrabă ca un
antierou, boboc în felul său);
b) călătoria de verificare (eroul probează acumularea unei experienţe şi cristalizareaunei
personalităţi ce permite încadrarea în tiparele modelului eroic);
c) călătoria de înapoiere  recunoaşterea / învestitura ce consfinţeşte statutul de erou al
protagonistului (în această călătorie atitudinea eroului este una pasivă, căci recunoaşterea
trebuie să vină din partea celorlalţi);
 călătoriile sunt marcate, simetric prin cele 2 morţi / învieri ritualice îi conferă eroului
o identitate temporară (Harap-Alb) şi una finală (prinţul împărat);
Se pot identifica două mari părţi compoziţionale (fiecare însumând câte patru episoade
narative), ceea ce poate susţine afirmaţia că basmul “este alcătuit din contopirea a două
poveşti.” (Al. Piru)
 Incipitul (Amu, cică era odată) apelează la formula consacrată, dar o personalizează
prin regionalismul fonetic şi prin suprimarea clişeului “ca niciodată, pe când…” ce
proiectează eposul în timp fabulos.
 Cele opt episoade narative sunt marcate textual prin formula mediană “se cam duc la
împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste înainte mult mai este” (care apare
de 7 ori).
 Finalul: formula de încheiere particularizată prin nota de umor şi prin „coborâre în real”
(„ş-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu…Iar pe la noi, cine are bani mănâncă
şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă”).
I. Prima parte: protagonistul în ipostaza de neiniţiat / antierou:
 incipitul urmat de formularea succintă a intrigii (scrisoarea împăratului Verde - motivul
împăratului fără urmaş la tron); motivare realistă; proiecţia naratorului în text: Dar ia să
nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii
 cele 3 probe îi aduc eroului dreptul de a porni în călătoria iniţiatică; au drept cadru
spaţiul familiar al curţii crăieşti:
 încercările eşuate ale fraţilor (motivul superiorităţii mezinului);
 proba milosteniei – întâlnirea cu Sf.Duminică (travestită);
 proba hărniciei - hrănirea calului, armura (aparenţă / esenţă);
 proba curajului – înfruntarea ursului (travestirea tatălui);
 călătoria explorativă şi iniţiatică *motivul podului – trecerea în alt orizont
existenţial / altă etapă.
 proba labirintului - 3 întâlniri cu Spânul (care se travesteşte):
 motivul încălcării interdicţiei (prima opţiune existenţială);
 motivul morţii ritualice (coborârea în fântână echivalează cu intrarea pe celălalt tărâm);
 motivul inversării rolurilor (conferă o primă identitate: Harap-Alb).
 proba vredniciei şi a înţelepciunii: confruntarea cu ursul (ursul simbolizând clasa
războinicilor, iar pielea ursului, totemul);
  proba curajului şi a răbdării: uciderea cerbului (Cerbul cu nestemată în frunte – ispita
frumuseţii ce poate ucide);
 Prin anihilarea Ursului şi a Cerbului, Harap-Alb, reeditează mitul Crengii de Aur,
preluând de la învinşi atributele războinicului şi privilegiului eternităţii, hrana fizică
(salata) şi spirituală.
I. Partea a doua: protagonistul în ipostaza de iniţiat / erou
 apariţia fetei împăratului Roş instituirea unei noi situaţii-intrigă:
 călătoria de verificare *motivul podului – trecerea în altă etapă: cea a maturităţii
 proba altruismului şi a prieteniei: furnicile reprezintă un simbol al teluricului, al
vredniciei, al modestiei, albinele – simbol al solarităţii şi al dualităţii dulceaţă / venin;
uriaşii fabuloşi – apariţii antropomorfice ale unor stihii / forţe cosmice sau simbol al
instinctelor şi aspiraţiilor umane hiperbolizate (eticul şi esteticul nu se mai suprapun);
 probele de curtea împăratului Roş:
 casa de aramă încinsă (Gerilă);
 ospăţul pantagruelic (Flămânzilă, Setilă);
 alegerea macului din nisip (furnicile);
 păzirea fetei (pasăre ascunsă după Lună - Ochilă, Păsărilă);
 ghicirea miresei adevărate (crăiasa albinelor);
 întrecerea dintre cal şi turturică (dublul magic al eroilor).
 călătoria de înapoiere/de recunoaştere:
 proba iubirii, a recuperării identităţii şi a paloşului;
 despărţirea de cei cinci prieteni; idila dintre Harap-Alb şi fata de împărat;
 dezvăluirea adevărului despre Spân (punctul culminant);
 moartea ritualică (uciderea şi învierea prinţului); uciderea Spânului de către cal;
 răsplătirea eroului, motivul nunţii împărăteşti;
Structura este specifică basmului popular: planul realului şi cel al fabulosului se suprapun
(„fabulosul este umanizat, este coborât în realitatea lumii ţărăneşti”.

Incipitul basmului este supramarcat printr-o dublă „intrare” în universul ficţional,

căci formula inițială “Amu cică era odată” este personalizată prin regionalismul “amu”
și particula “cică” care plasează povestea într-o dimensiune a realității. Cronotopul
este vag, acțiunea fiind plasată într-un timp al originii “illo tempore”( „odată”) și într-
un spațiu nedeterminat geografic (“într-o țară”).
Starea de echilibru inițial (existența celor doi frați: craiul și Verde împărat) este
perturbată de motivul împăratului fără urmași (lipsa), intriga fiind succint formată în
scrisoarea împăratului Verde.
La nivel compoziţional, asemenea basmului popular, povestea lui I. Creangă îşi
structurează epicul pe două motive ordonatoare (structuranţi textuali), cel al călătoriei
iniţiatice a eroului şi cel al probelor depăşite (acțiunile reparatorii). Acest scenariu
narativ consacrat este însă valorificat original, prin trei tipuri de călătorii al căror
protagonist este Harap–Alb: călătoria iniţiatică (pe parcursul căreia personajul se
defineşte mai degrabă ca un antierou, boboc în felul său), călătoria de verificare (în care
eroul probează acumularea unei experienţe şi cristalizarea unei personalităţi care permite
încadrarea în tiparele modelului eroic) şi călătoria de înapoiere încheiată cu
recunoaşterea, moartea simbolică, învierea ritualică şi învestitura ce consfinţeşte statutul
 de erou al personajului.
Dreptul de a porni în călătoria inițiatică este câștigat de mezin în urma trecerii a trei
probe preliminarii: proba milostiveniei (oferirea unui bănuț Sfintei Duminici travestite
în bătrână), proba hărniciei (alegerea calului și pregătirea hainelor craiului) și proba
curajului (înfruntarea ursului). Motivul podului (trecerea în alt univers existențial)
marchează atât evoluția protagonistului, cât și simetria compoziției.
Călătorie inițiatică și explorativa supune personajul neinițiat, “boboc în felul său”,
la alte trei probe: proba pădurii labirint (motivul încălcări interdicției, cel al morții
ritualice prin schimbul de identitate și motivul inversării rolurilor); proba vredniciei și
înțelepciunii (aducerea salăților din grădina ursului) și proba curajului și răbdării
(uciderea cerbului).
Călătoria explorativă cu funcţie iniţiatică începe cu un eşec al eroului: el nu se
poate orienta într-un spaţiu străin, labirintic şi de aceea, încălcând interdicţia, îl ia
pe spân drept călăuză. Deşi această încălcare este determinată de o situaţie
dilematică, ea îl transformă pe feciorul de crai, în Harap-Alb, adică în slujitor robit
pe toată viaţa.

!!! Comentare scene semnificative

 Scena pădurii labirint dezvoltă motivul încălcării interdicției, impusă sub
forma unui sfat părintesc, odată cu trecerea podului de către crai, aceea de a se feri
de omul-roș și omul spân. Încălcarea interdicției este justificată în începutul scenei
de rătăcirea În pădurea labirint (“de ce merge înainte, nu mai peste pustietăți dai;
parcă a pierit sămânța omenească de pe fața pământului”) . Neinițiat, fiul craiului
se teme de necunoscut (“rău cu rău, dar e mai rău făr’ de rău”), regretând astfel
refuzul de a se însoți cu Spânul încă de la cea de-a doua apariția acestuia . Capabil
de a intui fricile fiului de crai și de a se preschimba, spânul, exponent al omului
rău, accentuează trăirile negative ale tânărului pentru care vădește compătimire
(“sărmane omule, rău drum mai apucat”) și se convertește în rolul salvatorului (“ai
avut mare noroc de mine”) . In ciuda faptului că până în acest moment eroul
nostru s-a dovedit a fi ascultător (“din copilăria mea sunt deprins a asculta de
tată”), aflat într-o situație limită, fiul craiului se încrede în Spân, iar în lipsa
experienței îl acceptă tovarăș de drum, considerându-l chiar “om bun”.
 Scena coborârii în fântână dezvoltă motivul morții ritualice, echivalând cu
coborârea în infern, dar și cu motivul inversării rolurilor. Naratorul omniscient
justifica acest eșec al fiului de crai prin lipsa experienței (“boboc în felul său la
trebi de aieste”), subliniindu-i în mod indirect statutul de neinițiat și naivitatea
de a se încrede în Spân. Schimbul de identitate este inițiat de Span prin transferul
de trăsături (“fecior de om viclean ce te găsești”; “pui de viperă ce mi-ai fost”)
care îl adâncesc pe erou în procesul de pierdere a încrederii în propriile forțe.
Jurământul “pe ascuțișul paloșului” semnifică pierderea statutului nobil,
demnității și încredere în forța sa și totodată supunerea “întru toate Spânului”. Se
impune astfel respectarea unui adevărat cod cavaleresc al onoarei și al
devotamentului odată cu pierderea tuturor elementelor cu care mezinul s-ar fi
putut legitima la curtea unchiului său (cartea, banii și armele). El primește un
botez simbolic, numele său Harap-Alb relevând dualitatea ființei umane: statutul
inferior de slugă și condiția inițială nobilă, puritatea morală care îl face
reprezentant al binelui. Moare, astfel, fiul craiului și se naște Harap-Alb, sluga
Spânului .
Călătoria de verificare este declanșată de cea de-a treia probă la care îl supune Spânul: cea a
aducerii fetei Impăratului Roș. Această călătorie este marcată din nou de motivul podului care
semnifică trecerea în etapa a maturității. De această dată, în confruntarea cu o forță malefică,
Impăratul Roș, el face dovada unor trăsături esențiale în devenirea sa, odată cu parcurgerea cu
ușurința unor probe în drumul său spre curtea împăratului: proba altruismului și a prieteniei
(furnicile, albinele și cei cinci uriași fabuloși), simbolizând aspirațiile umane hiperbolizate
devenindu-i astfel ajutoare și chiar donatori; casa de arama încinsă (Gerila); proba ospățului
pantagruelic (Flămânzilă și Setilă); alegerea macului din nisip (furnicile); păzirea fetei (Ochila,
Păsări-Lăți-Lungilă); ghicirea miresei adevărate (Crăiasă Albinelor); întrecerea dintre cal și
turturică (dublul magic al eroilor).
Călătoria de recunoaștere a achizițiilor și a statutului de erou surprinde proba iubirii, a
recuperării identității și a paloșului. Punctul culminant este marcat de a doua moarte ritualică a
protagonistului, cand fata de împărat dezvăluie adevărata identitate a Spânului.
 Scena finală aduce în prim-plan ultima confruntare între protagonist și antagonist,
între forțele binelui și forțele răului. Se apelează simetric la motivul morții
ritualice prin decapitarea lui Harap-Alb, sluga Spânului și învierea împăratului,
statut ce simbolizează finalul călătoriei și justifică caracterul de bildungsroman.
Prin elementele magice: “trei smicele de măr dulce”, apă moartă și apă vie, fata de
împărat îi conferă statutul de erou solar, recăpătându-și astfel condiția imperială
“dându-i iar paloșul în stăpânire” ce-l face apt pentru preluarea succesiunii la tron.
Conform schemei basmului, finalul surprinde triumful binelui asupra răului cu ajutorul calului
care îl ucide pe spân, răsplata eroului prin valorificarea motivului nunți împărătești.
Formula finală marchează ieșirea din spațiul fabulos și readucerea în planul realului printr-o notă
de umor (“Si a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. Și, cine se duce acolo bea și mănâncă”),
dar și o concluzie de ordin social (“ iar pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu se uită și
rabdă”).

V. Construcția personajelor
Eroii basmului cult sunt polarizați pe criterii etice și estetice. Harap-Alb este o
creație originală care asociază două modele: antieroul (ipostaza initial) și eroul (ipostaza
finală).
Harap-Alb este personaj principal și eponim, construit în mod realist, neposedând
însușiri supranaturale, însă este o ființă complexă care învață din greșeli și evoluează. El nu
beneficiază de un portret fizic, astfel se urmărește conturarea statutului moral și psihologic atât
prin caracterizarea directă realizată din perspectiva naratorului (“boboc în felul său”), dar și din
altor personaje (“fecior de om viclean”, “pui de viperă”- Spânul), cât și prin modalități indirecte
ce surprind faptele, detaliile semnificative, gesturile și limbajul.
Antagonistul, Spânul, întruchipare a răului și a vicleniei, se dovedește necesar rău cu rău,
dar e mai rău fără de rău, având rolul inițiatorului prin contribuția sa evidentă la individualizarea
și evoluția umană a fiului de crai.
Raportând personajele „Poveştii lui Harap-Alb” la modelul comun basmelor populare, se
reliefează puternica individualizare a eroilor lui Creangă. Aceştia „se comportă ţărăneşte şi
vorbesc moldoveneşte” (G. Călinescu), ceea ce apropie naraţiunea fabuloasă de universul
„Amintirilor din copilărie”. În chip semnificativ, protagonistul şi antagoniştii (Spânul şi
Împăratul Roş) nu au însuşiri supranaturale. Harap-Alb, novicele aflat pe calea iniţierii, se
confruntă cu răul din lumea oamenilor, nu cu fiinţe fabuloase (zmei, căpcăuni etc.). Conform
credinţelor populare, omul demonizat poartă semn pe chip, aşadar, omul spân şi omul roş
întruchipează răutatea, viclenia, nemila, cruzimea, lăcomia. Lor li se opune prinţul care devine
un adevărat erou, deşi nu în maniera clasică a lui Făt-Frumos din basmul canonic. Chiar dacă
 făptuirile sale nu sunt peste fire (refuză confruntarea directă cu adversarii săi – fuge din faţa
ursului, taie capul cerbului fermecat numai după ce acesta a adormit –, protejează furnicile
trecând prin vad, construieşte stup albinelor), el va fi pregătit în final să întemeieze o familie şi să
domnească. Izbânda lui se datorează asumării sensului milei creştine („–Fii încredinţat că nu eu,
îi spune Sfânta Duminică, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bunâ te ajută!”) şi
cunoaşterii pe care i-o aduce experienţa („Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare [...] vei crede
celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”). Conştiinţa de sine a eroului se
cristalizează în probe cu funcţie evident iniţiatică în planul omenescului (experienţa practică:
câştigarea hranei; experienţa cognitivă: pielea cerbului; experienţa afectivă: câştigarea prieteniei
şi a iubirii). Exemplar prin respectarea jurământului făcut, fiul craiului devenit Harap-Alb
trebuie să moară şi să reînvie pentru a-şi recupera identitatea pierdută. Cel care se trezeşte
însă din „somnul morţii” ritualice este cu adevărat urmaşul pe tron al Împăratului Verde.
Procedeele de caracterizare a personajelor din basmul lui Creangă sunt complexe.
Caracterizarea directă se realizează prin comentariile naratorului, prin „vocile” altor personaje
sau prin autodefinire. Modalităţile indirecte sunt diverse: faptele eroilor sunt dublate de notaţii
privind reacţia definitorie, gesturile şi mimica, detaliul psihologic semnificativ şi incertitudinile
lăuntrice.
Personajele ajutătoare sunt umanizate. Cei cinci monștri devine expresii alegorice ale
impulsurilor în ceea ce privește instinctul de apărare și conservare a existenței. Animalele
fabuloase (calul, albinele, furnicile) sunt personificate, dovedind calități supranaturale ce
vin în completarea calităților reale ale protagonistului .

VI. Arta narativă

Deşi apelează, ca şi povestitorul anonim, la nararea omniscientă la persoana a III-a, în
creaţia lui Creangă eul-narator se proiectează în text ca instanţă morală care exprimă
înţelepciunea veche a comunităţii, prin comentarii etice ori psihologice, grave, joviale sau
ironice. El îşi asumă deliberat ipostaza de “povestariu”, ceea ce determină şi
transformarea cititorului în ascultător şi participant direct la actul narării (numit „naratar”
de G. Genette): „Dar iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea?”, „Ce-mi pasă mie?
Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi!”. Naratorul devine astfel o prezenţă
pronunţat subiectivă, devine eu-reflector şi, mai ales, „voce” a colectivităţii de ţărani
hâtri, jovial-ironici care au plăcerea şi harul vorbei bogate. Asemeni lor, eul narator
coboară fantasticul în realitatea lumii humuleştene, conferindu-i un rol convenţional,
anulându-l prin ficţiunea umoristică. O consecinţă directă este amestecul dintre fabulos şi
real care apropie basmul de proza de tipul bildungsromanului.

VII. Originalitatea lui Creangă

Dincolo de ţesătura narativă însă, basmele culte se diferenţiază de eposul popular mai ales prin
originalitatea discursului. Vorbirea eroilor din basm, ca şi discursul naratorului, ilustrează un
registru stilistic popular, marcat oral şi regional. Marea forţă expresivă a acestui limbaj este
generată de particularităţi stilistice definitorii pentru stilul lui Creangă. O caracteristică fundamentală
a acestui stil este oralitatea care se realizează prin prezenţa vorbirii personajelor (stil direct şi stil
indirect), a formulelor de adresare, a enunţurilor la persoana I şi a II-a, prin frecvenţa interjecţiilor, a
exclamaţiilor şi a interogaţiilor („Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să
ascultaţi!”), a formelor neliterare, a expresiilor caracteristice comunicării orale şi stilului colocvial
(să răpuie, să ie, trebile / a spune verde, cât îi lumea şi pământul, câne-câneşte, a-şi pune pofta în
cui etc.) şi prin utilizarea regionalismelor lexicale sau fonetice (oleacă, încalte, pripor, chimă, aista,
amu, galbăn etc.). Altă particularitate a stilului scriiturii lui Creangă este bogăţia paremiologică,
despre care Jean Boutiere afirma că alcătuieşte „o colecţie ce nu are echivalent la nici un alt
povestitor european”.
La aceste embleme inconfundabile ale limbajului lui Creangă se adaugă jovialitatea prezentă prin
valorificarea categoriilor umorului: comicul de situatie (cearta dintre uriasi); comicul de caracter
(portretul Imparatului Ros); comicul de nume (numele celor cinci uriasi). Umorul savuros al
„zicerilor” lui Creangă este iscat prin jocuri de cuvinte şi enumerări hilare (caracterizarea lui Ochila).
Stilul satiric, aluziv şi echivoc, scriitura inconfundabilă a lui Creangă se adaugă celorlalte elemente
de originalitate, făcând din „Povestea lui Harap-Alb” o „sinteză a basmului românesc” (Pompiliu
Constantinescu).

Umorul
- exprimarea mucalită să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri
- ironia doar unu-I împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui
cea neauzită
- porecle şi apelative: Buzilă, mangosiţi, farfasiţi
- diminutive cu valoare augmentativă: buzişoare, băuturică
- caracterizări pitoreşti (a lui Gerilă, alui Ochilă etc.)
- scene comice (cearta monştrilor în camera de aramă încinsă)
Oralitatea (impresia de zicere)
- onomatopee (teleap – teleap)
- utilizarea lui şi narativ
- implicarea afectivă a naratorului (Ce pot să zic?; Ce să vă spun mai mult! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap)
- erudiţia paremiologică (proverbe, expresii, zicători): frica păzeşte bostănăria!, Dă-I cu cinstea, să peară ruşinea!;
Apără-mă de găini, că de câni nu mă tem etc.

VIII. Concluzie:
În basmul lui Ion Creangă, nu numai că fantasticul este umanizat, dar personajele sunt
diferenţiate fizic şi moral, au un comportament, o atitudine, o psihologie şi un limbaj
popular. De aceea, personajele din Harap-Alb se aseamănă cu lumea ,,Amintirilor”, au o
comportare firească: se miră, se mânie aşa cum fac Împăratul Roş şi Harap-Alb, acesta
din urmă având comportamentul unui flăcău de la ţară, neiniţiat în tainele vieţii: plânge
când este dojenit, loveşte calul cel răpciugos când se mânie, este uşor păcălit de Spân,
este fricos când merge în Grădina Ursului sau să-l omoare pe cerb, se vaită când primeşte
noi ordine de la Spân. Prin urmare, este original construit acest erou, care nicio treabă,
poruncă, probă nu o îndeplineşte singur, fără ajutor (în comparaţie cu ceilalţi eroi de
basme, Prâslea, Făt-Frumos, Greuceanu).