Sunteți pe pagina 1din 4

Publicat in 1977, dup ce a fost refuzat de ctre cenzur din cauza tendintelor sale antisociale, Cele patru anotimpuri

este primul volum de nuvele ale pretigioasei scriitoare romane Ana Blandiana. Autoarea recurge la fantastic pentru a denuna, ntr-un mod indirect dimensiunea grotesc a existenei ntr-un stat totalitar. Aceste patru nuvele aparin att literaturii fantastice ct i celei de testimoniu: narativa Blandianei combin tonul confesional al unui jurnal realist cu incursiunile imaginaiei vizionare.

Fiecare dintre nuvele, avind titlul propriu, este subordonata unui anotimp, care joaca rolul cheii din compozitia muzicala. Iarna, Primavara, Vara si Toamna sint supratitluri ce indica atmosfera sufleteasca, tonalitatea de baza in care se desfasoara incursiunea interioara. La un loc, ele alcatuiesc un calendar afectiv, constituindu-se in mici regimuri imaginare, care supradetermina imagi-nile atit la nivel senzorial, cit si simbolic. Capela cu fluturi, nuvela stind sub semnul iernii, se desfasoara intr-un aer inghetat, neprimitor, cu potopuri de fulgi si noiane de zapada, cu fluturi albi si cladiri pustii; Dragi sperietori, nuvela primaverala, este strabatuta de efluvii de aer cald si umed, care provoaca un dezmat herbal", o iruptie de verdeata, ce trezeste in povestitoare o usoara ameteala ureind in mine si cuprinzindu-mi simturile, o ameteala aproape erotica si totusi curata, imateriala"; Orasul topit este potopit de o vara torida, cu un soare apocaliptic, care face ca pomii, cladirile, oamenii, o intreaga localitate de pe malul marii sa se lichefieze, ca intr-un tablou al lui Dali; in sfirsit, Amintiri din copilarie sint proiectate pe un fond autumnal, cu un cer noros si sumbru, cu arome de fructe coapte si miros de frunze arse. Anotimpurile" descriu viata florei inconstiente, modul in care impulsurile, senzatiile si intuitiile cele mai obscure pulseaza in spatiul scufundat al sufletului. Din vegetatia aceasta abisala, liecare nuvela scoate la suprafata cite o obsesie a scriitoarei. Pentru a developa imaginile fulgurante din inconstient, povesti-toarea trebuie sa-si provoace ceea ce psihologii adincurilor numesc o scadere a nivelului mental". Ea migreaza din starea de constiinta diuma, cu luciditatea ei inhibanta, intr-o stare de somnolenta prielnica fapturilor nocturne. Fiecare din cele patru nuvele incepe cu cite un mic autoportret psihologic al naratoarei, prin care aceasta isi defineste comportamentul perceptiv. Ea nu inregistreaza lumea de la palierul realitatii, ci de la palierul unui eu profund. Memoriei fotografice, acea facultate de a inregistra Iara discernamint totul", ii este opusa o intuitie sinestezica, totalizanta, care nu selecteaza decit fragmentele de traire cu incarcatura numinoasa. Naratoarea practica un fel de exhaujie prin uitare (Uit cu nerabdare, uit cu voluptate, uit chiar cu un fel de harnicie a uitarii"), prin care decanteaza din masa intimplarilor zilnice doar amintirile cu o stralucire diamantina. Biografia exterioara este inlocuita astfel de o biografie esentiala, ce se dezvolta intrun limp tare si consistent. Este un timp al fiintei, Iara hiatusuri si intervale moarte, alcatuit doar din momente de revelatie, un timp intraisloric. ce masoara virsta

sufleteasca reala. Timpul exterior, (impui istoric, in schimb, se scurge complezent putin alaturi, alunecos si indiferent, lipsit de dorinta de a ma stapini si greu sau imposibil de stapinit". In nuvelele sale, Ana Blandiana izoleaza din curgerea heracliteana, pe care o traieste intr-o slare de apatheia, de somnoroasa fericire", citeva insule de trezvic, de traire iluminanta, ce alcatuiesc cele douazeci sau Irci/.eci de ore" la care se reduce virst'a sa eidetica". Starea de spirit a eului profund, de natura hipnagogica, anuleaza principiul realitatii si permite ca senzatiile si amintirile sa te inlantuie narativ dupa un principiu al placerii. Selectind doar paginile investite cu o mare incarcatura afectiva, Ana Blandiana deconstruieste marea carte a vietii cotidiene. Din frinturile imaginii pulverizate a lumii, ea reasambleaza mici imagini ciudate, ca niste oglinzi deformante, ce se conduc dupa o logica onirica. Aerul straniu al nuvelelor ar putea sa vina tocmai din lacunele atentiei si memoriei mele, lacune pe care, prolitind de oboseala logicii, fantezia le va fi umplut in graba cu pete de culoare capabile sa schimbe intregul aspect al intimplarilor". Reconfigurarea fantastica a realitatii urmareste sa puna in evidenta resorturile ascunse ale comportamentului nostru, acea tesatura nevazuta de imagini si obsesii care ne scriu destinul pe dedesubt. In acesi sens, fantasticul nu este opus realului, este doar o infatisare mai plina de semnificatii a acestuia. f,a urma urmei, a-ti imagina inseamna a-ti aminti." Folosind o asemenea lentila" poetica, povestirile volumului focalizeaza patru visuri mari, inijiatice sau profetice, asupra carora scriitoarea zaboveste pe indelete, le dezvolta amanunt de amanunt, cu un fel de rabdare epica, aplicata insa nu realitatii ci unor nuclee onirice. Spatiul nuvelelor nu este izotrop si indiferent, ci are si el o substructura afectiva, cu puncte de concentrare energetica, unele care resping, altele care atrag, Deambularile halucinate urineaza toate un acelasi tipar topic: respinsa din incinta propriei locuinte, investita ca spatiu al normalitatii si al realitatii, securizant si claustrant in acelasi timp, povestitoarea rataceste pe strazi pina patrunde (sau iese) intr-un spatiu fantastic o biserica parasita, un cimitir inchis intre blocuri, un oras care se topeste, un depozit de caiii cu o geometrie variabila.

In aceste zone care ipostaziaza in fond insusi psihismul povestitoarei, protagonista intilneste cite o figura nelinistitoare si greu de inteles, simbol al unei fantasme in emergenta. In Capela cu fluturi, in biserica parasita, de rit necunoscut", in care ninge in ciuda acoperisului, ea da peste un altar acoperit in intregime de fluturi albi. Spaima apocaliptica care o cuprinde la contactul cu insectele sugereaza ca in ele autoarea proiecteaza un puternic arhetip psihologic, probabil cel al mortii ritualice,

omida care se transforma in fluture fiind in general un simbol al trecerii. Sub angoasa provocata de apropierea de acest imago letal, protagonista intra intr-un timp dilatat, incetinit, resimte ninsoarea ca pe o zapada escatologica si are impresia ca oamenii sint pe cale sa se transforme in fluturi, citiva copii lasind in fata ei in zapada urme de insecta. In Dragi sperietori, dimensiunea escatologica este si mai pronuntata, protagonista lasindu-se condusa de un strain" (un mesager aparut o clipa in intunericul acestei lumi) si de un convoi funerar spre un cimitir unde intilneste niste copii-llori rasariti pe morminte. Imaginea copiilor care nu se nasc din parinti ci din pamint este o idee de natura arhaica, recurenta nu numai in mitologie (unde oamenii se nasc din Mater Geea), ci si in psihanaliza (sini celebre tratamentele de regresie infantila lacute de Francoise Dolto cu o papusa-lloare). Pe seama lor, povestitoarea mediteaza asupra relatiei dintre primavara si moarte, inteleasa ca un rit de trecere la care se accede prin introversiune. Cimpul inverzit, in care sufletele infloresc primaveral la o noua viata, este un simbol al spatiului scufundat din inconstient unde te reconectezi la sursele libidoului, izvor de energii vitale si de nemurire, iar sperietorile care pazesc acest cimp, si carora li se adreseaza inca din titlu protagonista, sint un simbol al supraeului matur, lucid dar steril, ce incearca sa opreasca (sa cenzureze) expeditia regresiva. In Orasul topii, escalologia se instaureaza efectiv, soarele cosmaresc determinind lichefierea unui intreg oras. Protagonista se afla pe malul marii, se lasa mingiiata de valuri, marturisind o puternica afinitate cu apa simbol prin excelenta al inconstientului. In amurg, din adincuri este aruncat pe mal un delfin mort, imagine inextricabila a unui alt arhetip ce emerge in starea de transa a scriitoarei. Nuvela se incheie cu calatoria pe ape a acesteia, pe un drum de raze ce duce spre poarta" lunii, alegorie a incursiunii onirice spre pragul ce desparte aceasta lume de lumea cealalta. Naratoarea este o fiinta amfibie, ce traieste intre doua regnuri, intre uscat si ape, intre constiinta si inconstient, sugerate de cele doua tablouri emblematice (o casa intr-o poiana si o casa pe tarmul salbatic al marii) ce ii strajuiesc Amintirile din copilarie. Aceasta ultima nuvela este cel mai explicit psihologica, Ana Blandiana descriind aici, asemeni lui Proust, asociatiile onirice prin care patrunde la o amintire refulata din propria copilarie. Plecata la un depozit de carli, naratoarea nimereste intr-un edificiu katkian, cu culoare si sali ce se dilata Ia neslirsit, cu o ingrijitoare si un administrator nevazut, un dens absconditus al lumii livresti. Rafturile de carti alcatuiesc un fel de canale sinestezice, prin care se coboara in trecut (la scena traumatizanta in care tatal autoarei isi arde biblioteca, metafora nu

numai a represiunii sociale, ci si a ruperii de copilarie), depozitul de carti liind o alegorie textualista avant la lettre a lumii ca text, in genul Insulei de mai tirziu a lui loan Grosan. Desi omogene ca scriitura, nuvelele Ana Blandiana nu pot evita totusi impresia de ruptura de registru, care se produce, asa cum aratam, intre partea introductiva, in care domina analiza auto-scopica, si fabula propriu-zisa, scrisa in maniera onirica, prin epicizarea unor visuri sau amintiri absconse. Imbinarea nu este dintre cele mai fericite, deoarece stilul psihologizant, in care neologismele sint lasate sa acapareze discursul, dind nastere unei cauzuistici introspective lirico-teoretice in genul nuvelelor de inceput ale Hortensiei PapadatBengescu, scade ca impresie de ansamblu puterea de sugestie si de rezonanta abisala a incursiunilor epice propriu-zise, ce au savoarea fantasticului poetic din Echinoxul nebunilor al lui A. E. Baconsky.