Basm

Basmul , numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una dintre
cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspîndită într-un
număr enorm de variante la toate popoarele.
Termenul ,, basm” provine din slava veche, de la ,,basni” care înseamnă
,,născocire”, ,,scormonire”, ,, minciună ”, ,, invenţie ” în dicţionarele de teorie a literaturii
fiind definit ca specie a epicii populare şi culte, de obicei în proză, în care personaje
imaginare traversează întâmplări fantastice, forţele binelui învingându-le pe cele ale
răului. 1
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin
aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a
pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând,
astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce
vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele
prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o
continuare a ei.
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria
mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră,
înscrisă în timpul "circular, reversibil şi recuperabil", vorbeşte despre zei, despre fiinţe
fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume
repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor.
Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge
de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. PLntele pot adăposti copii: un dafin
are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă
după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la
distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa
în patru direcţii, sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.

Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp:
basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început
la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa
pe care o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan, zeii şi eroii mitici
fiind înlocuiţi cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau
cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă
a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care
trăieşte; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care păşeşte de pe un
munte pe altul, devine Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu
picioarele pe lună şi cu capul sub un stejar, calităţi pe care le întalnim la Păsări-Lăţi-
Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de
influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare..

După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa

elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în:

1
Irina Petraş. Teoria literaturii. Dicţionar- antologie de…, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1996.
 • fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit,
cu o pregnanţă a fenomenelor miraculoase,
• animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre
animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice,
• nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o
puternică inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă.

După autor, basmele pot fi:

• populare, creaţie a colectivităţii anonime,

• culte, creaţie a unui autor cunoscut.

Basmul fantastic

Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore,

când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieşi, adică într-
un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi
insondabil chiar cu percepţia omului modern, există accepţiunea: "nu credea nimenea,
toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred c-aşa o
fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă
n-o ştiut carte." Inserţa în timpul mitic este dată de formule iniţiale şi finale, care fixează
timpul narativ în care se proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această buclă
temporală, prin revenirea în timpul real.
Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive şi dezvoltate, precizând şi
atitudinea naratorului faţă de faptele povestite şi caracterul lor miraculos, aproape
paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: "A fost odată ca
niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita
micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se
sărutau înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de
oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti: De când scria musca pe
perete,/ Mai mincionos cine nu crede."2. Sau o formulă de final: "Iar eu, isprăvind
povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de
minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine
cine-ascultă; iar descălecând de după şea, aştept un bacşiş de la cine mi-o da: Basm
băsmuit,/Gura i-a trosnit,/Şi cu lucruri bune i s-a umplut". Formulele mediane menţin
discursul narativ în acelaşi timp al fabulei, făcând conexiunea între secvenţele narative,
arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit: "Şi se luptară,/ Şi se luptară,/ Zi de
vară până seară" sau "Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă."

Basmul nuvelistic

Basmul nuvelistic este o naraţiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din
copilărie până la o vârstă a împlinirii în viaţă. Din om simplu, el ajunge împărat sau
2
Petre Ispirescu
dobândeşte alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligenţa cu viclenia,
reuşind, în cele din urmă, să depăşească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere
al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând şi o anume
demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme
nuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este
Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă.

Basmul cult

Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care
preia motivele şi tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin
povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează şi recreează basmul, păstrând
funcţiile principale, formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă uşor
moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei înşişi autori
de basme, cunoscuţi fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Mihail
Sadoveanu.
Basmul cult, împlinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori,
îşi armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând
viziunea scriitorului şi integrînd teme şi motive caracteristice ale operei acestuia.
Scriitorul respectă de regulă structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce
modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a treia cu persoana întâi şi a doua,
creând o comunicare mai directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţă subiectivă expunerii
faptelor. În acelaşi timp, se pot identifica particularităţi ale stilului, modalităţi
portretistice şi motive proprii autorului în scenariul basmului, care ăi conferă originalitate
şi atractivitate.
Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul şi fantasticul, dându-le o
mai mare verosimilitate, şi în acelaşi timp reduce caracterul convenţional al unor
secvenţe narative, adaugîndu-le semnificaţii şi efecte specifice literaturii culte.
G. Calinescu numea basmul cult “o oglindire a vietii in moduri fabuloase”, “un gen
vast, depasind cu mult romanu, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc.
Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si anume fiinte himerice,
animale. […] Cand dintr’o naratiune lipsesc acesti eroi himerici, n’avem de a face cu un
basm.”3

Basmul a aparut in epica populara, ulterior patrunzand si in literatura culta (in sec.
al XIX-lea, in perioada de afirmare a esteticii romantice). Specie a epicii (culte),
naratiune ampla, implicand supranaturalul sau fabulosul.Personajele (oameni, dar si fiinte
himerice) sunt purtatoare ale unor valori simbolice: binele si raul in diversele lor ipostaze.
Conflictul dintre bine si rau se incheie, de obicei, prin victoria fortelor binelui. Eroul
(protagonistul) este ajutat de fiinte supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice si
se confrunta cu un adversar (antagonistul). Eroul poate avea trasaturi omenesti, dar si
puteri supra naturale (de exemplu, capacitatea de a se metamorfoza). Clasificarea sau
functiile personajelor, prin raportare la erou (in basmul popular): raufacatori (produc o
3
G. Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963, p.9
dauna care trebuie corectata de erou), donatori sau furnizori (personaje intalnite
intamplator de erou, care ii daruiesc un obiect miraculos ce-l va ajuta la nevoie), ajutoare
(se pun la dispozitia eroului care duce la bun sfarsit o sarcina, cu sprijinul lor).
Parcurgerea drumului maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni
conventionale sau momentele subiectului: situatia initiala de echilibru, intriga
(evenimentul care deregleaza echilibrul initial), actiunea de restabilire a echilibrului
(calatoria eroului, aparitia donatorului si ajutoarelor, trecerea probelor), deznodamantul
(refacerea echilibrumul, rasplata eroului si pedepsirea rau facatorului).
În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizeaza
evenimentele stereotipe conform viziunii sale artistice si propriului sau stil. Basmul cult
imita relatia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce confera oralitate
stilului. Particularitatile basmului cult:

• clisee compozitionale: formule tipice (initiale, mediane, finale);

• motive narative diverse: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite,
demascara si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului etc.;
• specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) si spatiale (taramul acesta si
taramul celalalt) – sunt vagi, imaginare, redate la modul general ;
• stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
• cifre magice, simbolice;
• obiecte miraculoase;
• intrepatrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
• conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a
supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.

O altă definire, bazată pe un bogat repertoriu de naraţiuni popular, a fost propusă de

Ovidiu Bîrlea, în Antologie de proză populară epică. Folcloristul face distincţie între
speciile epicii orale în funcţie de atitudinea manifestată de narator şi de receptor, faţă de
conţinutulu textului. Astfel, legenda este o naraţiune cu caracter didactic, povestirea este
o relatare a faptelor din contemporaneitate, snoava este înrudită cu basmul despre
animale, iar basmul propriu-zis este cea mai complexă specie, cuprinde basmul fantastic ş
şi basmul nuvelistic.
Din puctul de vedere al lui Ovidiu Bîrlea care caută o delimitare a ,,diferenţei specifice”
comparativ cu celelalte specii ale epicului popular, basmul poate fi definit ca o naraţiune
pluriepisodică, al cărei protagonist este omul (de obicei adolescent), ajutat de animele sau
obiecte cu însuşiri miraculoare, care izbuteşte în cele din urmă să fie răsplătit în chip
maxim, acţiunea fiind verosimilă pentru o mentalitate de tip arhaic.
Deşi este cunoscut incă din antichitate ca specie literară folclorică, basmul a circulat,
asemenea tuturor creaţiilor populare, pe cale orală, intrând în atenţia cititorilor abia la
începutul veacului al XIX-lea, o dată cu publicarea, în 1812, a primei colecţii de basme
de către fraţii Grimm. În spaţiul românesc, primele basme au fost publicate în 1860 de
E.B.Stănescu-Arădanul (Poveşti culese şi corese, Timişoara). În scris, câteva basme
româneşti au fost consemnate la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Asupra genezei au fost formulate în ultimele două secole mai multe teorii.
Teoria mitologică

Fraţii Grimm erau de părere că basmele sunt ,,resturi” ,, relicve” mitologice, ecouri
ale unor mituri stăvechi, care s-au impus în cultura popoarelor. Basmele s-au ivit datorită
capacităţii fiinţei umane de a fantaza, de a poetiza, având un fond mitic comun, cel indo-
european, de unde s-au transmis şi apoi s-au adaptat la forma proprie a fiecărui popor.
Fraţii Arthur şi Albert Schott, culegători ai ,, basmelor valahe” , au fost printre
primii adepţi ai teoriei fraţilor Grimm, popularizând ideea indo-europeană a originii
basmelor.
Teoria mitologică este susţinută şi de Atanasie M.Marienescu, dinal cărui punct de
vedere Făt-Frumos este soarele, descendent al lui Apollo şi Phoebus, iar Ileana
Cosânzeana, eroina basmelor româneşti, simbolizează natura binecuvântată a primăverii.
Astfel, biruinţa lui Făt-Frumos şi eliberarea fetei de împărat, răpită de zmeu, sugerează
triumful soarelui asupra iernii.
De la ideile fraţilor Grimm porneşte în formularea teoriei sale şi Max Müller, pentru
care formele miturilor sugerează principiul luminii, soarele şi aurora deţinând un rol
major. El susţine că mitologia ar fi o eroare, o boală a ,,limbii” reducând totul la câteva
,,locuţiuni lingvistice”.
A.Kuhn, adept al teoriei mitico-meteorologice, eroina basmelor este o metamorfoză
nocturnă a aurorei, împăratul este cerul care se întinde peste tot, fetele de împărat sunt
aurora dimineţii sau a serii, divinităţii crepusculare.
În general, susţinătorii teoriei mitologice a basmelor au văzut în actanţi si în faptele
lor simboluri ale fenomenelor naturii, îndeosebi somnul acesteia în timpul iernii şi
renaşterea ei primăvara.

Teoria migraţiunii (difuzionistă)

Orientalistul german Theodor Benfey care susţine că India este spaţiul de geneză a
basmelor, spaţiu cunoscut prin bogata sa mitologie şi tradiţii culturale foare vechi.
Această concepţie despre originea orientală a celei mai bogate specii folclorice a fost
susţinută şi de Marcus Landau, Emmanuel Cosquin, Gaston Paris.
Emmanuel Cosquin, pentru a explica şi de a proba originea povestirilor populare
europene, face trimiteri la credinţele indiene, convins că ceea ce a favorizat apariţia şi
răspândirea basmelor a fost credinţa puternică în metempsihoză, care ar fi specifică
indienilor.
În România, teza originii orientale şi a migraţiunii basmelor este susţinută de Nicolae
Iorga şi Mozes Gaster. Nicolae Iorga este de părere că roza populară a pătruns în Europa
prin Bizanţ, din Orientul asiatic, însă colportarea nu s-a făcut prin scris, ci prin
intermediul negustorilor care debarcau pe coasta Traciei , aducând cu ei ,,elemente de
poezie epică în proză ”. Istoricul literaturii române crede că semnificativă este adaptarea
povestirilor, a basmelor la specificul local şi rolul major ii revine povestitorului anonim.
Teoria antropologică

Teoria antropologică se opune teorii mitologică şi orientală şi a fost creată în Anglia,

de către Edward.B.Tylor, iar apoi susţinută de Andrew Lang, Hartland, Mannhardt.
Aceşti cercetători susţin ideea poligenezei basmului. Ei arată că basmele egiptene au
o mai mare vechime decât cele indiene şi îndreptându-şi atenţia către mitologia greco-
romană , observă că există numeroase asemănări între miturile homerice şi basmele
popoarelor europene. Studiindu-se străvechi credinţe şi mituri ale popoarelor primitive
din America, Australia, Africa s-a ajuns la concluzia că există un fond comun al basmelor
diverselor popoare. Antropologii formulează teoria potrivit căreia în mituri, în basme
există ,,supraveţuiri” ale unor credinţe foarte vechi, dar care s-au păstrat ,,vii” la
popoarele primitive. Aceste elemente ,, vii” ne ajută să înţelegem credinţa în obiecte
magice, în metamorfoza fiinţelor, în vrăji, din universul fantastic al basmelor.
O altă teorie, derivată din cea antropologică, este teoria ritualistă, aparţinând lui
Pierre de Saintyves , exprimată în lucrarea Les contes de Perrault. Potrivit viziunii sale,
poveştirile populare sunt comentarii ale riturilor primitive, ce pot fi întâlnite şi în
credinţele popoarelor civilizate. Aceste rituri se află la baza poveştilor lui Perrault:
Cenusăreasa, Degeţel, Barbă Albastră, Scufiţa Roşie.
De exemplu, personajul Cenuşăreasa ar simboliza-o pe Regina Cenuşii, iar acţiunea
basmului nu este decât un comentariu al obiceiurilor ce se practicau înaintea Anului Nou.
Barbă Albastră ar releva un aspect al ritualului legat de iniţierea tinerei femei în viaţa
conjugală, iar Degeţel ritualul iniţierii băieţelului în secretele vieţii omului matur.
Prin exegeza sa, Saintyves a încercat să demonstreze că aspectele mentalităţii uman
ancestrale supravieţuiesc la popoarele civilizate sub formă de obiceiuri prezentate în
basme în manieră poetico-simbolică. Astfel s-a impus ideea, că basmul este strâns legat
de mentalitatea şi de practicile primitive, arhaice.

Teoria onirică

Bogdan Petriceicu Haşdeu sunţine că elementele fantastice din basme îşi au originea
în visele oamenilor. Ideea de la care porneşte Haşdeu este aceea că fiinţa umană are o
dublă existenţă, a vegherii, a simţirii, a cugetării, a acţiunii şi alta a realităţii, adică a ceea
ce omul vede, simte, gândeşte în timpul somnului, deci în vis. Întrucât orice popor crede
în vise, el crede în basme. La fel ca în vis, în basm noţiunea de spaţiu şi timp sunt
anulate, omul vede zei şi zâne, iar zborul devine principalul mijloc de deplasare. De aici
concluzia că basmele nu ar fi altceva decât transpuneri în formă artistică ale viselor fiinţei
umane.

Teoria istorică formulată de şcoala rusă

O viziune modernă, asupra originii basmelor, se impune la sfârşitul secolului al XIX-

lea prin cercetătorului rus Veselvoski. Preocuparea sa majoră se îndreaptă către
descoperirea izvoarelor nationale sau străine, orale sau scrise ale creaţiilor literare,
izvoare care au doar valoare documentară. El admite că istoria literară a unei naţiuni, deşi
creaţia populară se afla în permanentă transformare. Cercetătorul rus susţine în judecarea
unei opere de artă, populară sau cultă filologul trebuie sa manifeste interes nu doar pentru
temele tratate, ci şi pentru ideile sociale şi formele artistice existente.
Teoria lui Veselovski a influenţat cercetarea folcloriştilor filandezi şi introducerea
metodei istorico-geografice de studiere a folclorului.