Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” a fost publicat în revista „Convorbiri literare”, în 1877, după
ce în epocă apăruseră primele culegeri de basme populare, realizate de Petre Ispirescu (1872).
Dincolo din eterna luptă dintre bine şi rău, observăm că tema tratată de autor este una morală,
referitoare la condiţia eroului, care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască şi statutul de slugă, tocmai
pentru a învăţa să-şi înţeleagă supuşii şi să-şi exercite responsabil puterea.
Textul este construit prin montajul mai multor motive populare: împăratul fără urmaşi, superioritatea
mezinului, cifra trei, probele, călătoria, drumul cu obstacole, încercarea puterii, impostorul, vicleşugul,
peţirea, tovarăşii devotaţi, animalele recunoscătoare ,apa vie şi apa moartă, nunta , ajutorul dat de divinitate
etc.
Subiectul respect articulaţiile cunoscute ale basmului popular, chiar dacă acţiunea este mai complex
şi implică un număr relativ mare de personaje.
Titlul indică numele personajului principal, surprinzând atât statutul de împărat (alb), cât și cel de
slugă (harap) al personajului. Prin termenul „poveste” autorul îl plasează pe cititor în lumea ficțională, ca și
prin formula inițială: „Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori.‟ Astfel, cititorul este
introdus în lumea Craiului, care primește o scrisoare de la fratele său, Verde împărat, prin care îi cere să îl
trimită pe cel mai viteaz dintre fiii săi. Acesta îşi supune cei trei fii la o probă a curajului, pentru a vedea
care este vrednic să-i urmeze la tron fratelui său, Împăratul Verde. Singurul care trece această probă , ajutat
fiind şi de Sfânta Duminică, este mezinul. El pleacă de acasă promiţând a nu uita de sfatul părintesc, acela
de a se feri în drumul său de „omul spân” şi de „omul roş”, însă acest lucru nu se întâmplă. Î ncălcarea , din
naivitate, a acestui sfat, ceea ce are drept consecinţă schimbarea identităţii şi a statutului eroului. El devine
sluga Spânului şi primeşte numele de Harap-Alb.
O scenă semnificativă în acțiunea basmului are loc la curtea lui Verde-Împărat , unde Harap-Alb este
supus la la trei probe ale curajului: să aducă sălăţile din Grădina Ursului, pielea cu pietre nestemate a
cerbului şi pe fata Împăratului Roş. Ultima încercare este şi cea mai dificilă, eroul fiind nevoit să parcurgă
un alt drum, la fel de primejdios ca primul. Acum îi va întâlni ,pe rând, pe cei cinci tovarăşi care-l vor ajuta
la îndeplinirea misiunii sale: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ştie să câştige, de
asemenea, recunoştinţa reginei albinelor şi a reginei furnicilor, care îi vor veni şi ele în ajutor când le va
chema. La curtea împăratului Roş sunt supuşi la numeroase încercări. Cu intenţia de a nu le da fata şi de a-i
pedepsi pentru îndrăzneala lor, acesta îi pune să doarmă în casa de aramă înroşită în foc, să aleagă macul de
nisip, să bea şi să mănânce în cantităţi foarte mari, să o găsească pe fata împăratului şi să o ghicească dintre
două fete identice. Biruind toate încercările la care sunt supuşi, o primesc pe fată şi pornesccă spre curtealui
Verde-Împărat.
O altă scenă este reprezentată de demascarea Spânului de către fată, care avea şi puteri magice. Drept
răzbunare Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, însă acesta va fi înviat de către fată, cu ajutorul celor trei
smicele, al apei vii şi al apei moarte. Spânul moare, prăbuşindu-se din înaltul cerului, unde fusese dus de
calul lui Harp-Alb, iar eroul se căsătoareşte cu fata împăratului şi moşteneşte împărăţia unchiului ,secvenţă
care reprezintă şi finalul basmului, cititorul fiind readus la realitate prin formula finală
Fabulosul şi realitatea se însoţesc deschis în Povestea lui Harap-Alb, fapt ce impune un ton general
tuturor elementelor din basm. Lumea ce ni se dezvăluie are culoarea umanităţii în formele ei realiste de la
sat.
Comicul / Umorul este o trăsătură care diferenţiează basmul lui Creangă de cel popular. Observăm
exprimarea mucalită, poznaşă („să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş,
vestit prin meleagurile acestea pentru bunătatea lui nemaipomenită “), zeflemirea („Tarea-mi eşti drag!...Te-
aş vârî în sân, darn u încapi de urechi”), porecle şi apelative caricaturale („Buzilă”, „mangosiţi”), expresiile
şi vorbele de duh („Dă-i cu cinstea ,să peară ruşinea”) etc.
 Oralitatea este o constantă a întregii opere a lui Creangă, care conferă acesteia o tonalitate firească,
de exprimare vie, autentică. Indicii lexicali, semantici şi sintactici ai oralităţii sunt: expresiile onomatopeice,
interjecţiile şi verbele imitative („haţ”, „alelei”, „trosc”, „pleosc”, „a bocăni”, „teleap-teleap”), zicerile
tipice („toate ca toate”, „de voie, de nevoie”), expresiile populare („vorba ceea”, „şi pace bună”), fraze
rimate („De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”), dativul etic(„Şi mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”).
Basmulcuprinde un număr semnificativ de personaje care evoluează în planul real şi în cel fabulos.
Harap-Alb este eroul principal al basmului, reprezentând binele. Spre deosebire de basmul popular,
însă, Harap-Alb nu este un erou, pentru că nu înfruntă răul pentru a-l pedepsi şi a reface un echilibru distrus
lumii. Nu ucide zmei, balauri şi nu ridică sabia asupra celui care îl prigoneşte pe nedrept. El nu are nicio
trăsătură „năzdrăvană”. Este un tânăr obişnuit, un flăcău harnic şi omenos. Milostivindu-se de Sfânta
Duminică, eroul află ce destin îi este hărăzit: „puţin mai este şi-ai să ajungi împărat cum n-a mai fost altul pe
faţa pământului.”
Harap-Alb este un fel de Făt-Frumos din basmele populare, este viteaz, răbdător, curajos, generos,
angajat cu toată convingerea în lupta împotriva răului şi mai ales este înzestrat cu arta de a-şi face prieteni.
Numele primit de erou, Harap-Alb, rezumă cel mai bine această faţă dublă a fiinţei umane.Având o
structură oximoronică(Harp=rob de culoare +alb), el simbolizează evoluţia personajului de la statutul de
slugă la aceea de stăpân, traiectorii care implică experienţe diverse.
Basmul “Povestea lui Harap-Alb” este o ilustrare magistrală a genialităţii lui Ion Creangă, un
exemplu de operă cultă impregnată de spirit folcloric, având şi o valoare moralizatoare.

“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
Ioan Slavici, prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist, fin psiholog,
un creator de tipologii. Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru
chibzuinţă şi înţelepciune, orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de autor.
Nuvela “Moara cu noroc” a apărut în volumul de debut “Novele din popor”, din 1881 şi s-a bucurat
de o largă aprecieire critică. Caracterizată de G.Călinescu drept o nuvelă solidă “cu subiect de roman”,
“Moara cu noroc” este un text în care viziunea este realistă, obiectivă şi în care se acordă o mare importanţă
analizei psihologice.
“Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică ; subiectul fiind inspirat din actualitatea imediată, în ea
analizându-se evenimente dramatice care influenţează viaţa individului. Conflictul vizează situaţia socială a
personajului, dar şi nivelul său existenţial sau sentimental, evidenţiindu-se complexitatea sufletelor simple.
Denumirea “Moara cu noroc” indică locul acţiunii. În acelaşi timp, numele hanului sugerează şansa
de îmbogăţire a lui Ghiţă. Titlul nuvelei îşi schimbă semnificaţiile în final, prin inversarea sensului
termenului “noroc”. Într-o lume în care norma morală a dispărut, valorile sunt răsturnate, aducând tristeţe şi
moarte.
Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste pe care setea de îmbogăţire la are asupra individului,
hotărându-i destinul, pe măsura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc.
Structural nuvela este alcătuită din 17 capitole în care acţiunea evoluează gradat. Câteva nuclee
epice, unele chiar senzaţionale (uciderea femeii, moartea lui Lică etc), apar fireşti în desfăşurarea
subiectului. El atinge un punct maxim în capitolul XVI, în care, de fapt, se produce deznodământul ,
dramatic. Capitolul XVII este o simplă concluzie, pe care o rosteşte bătrâna : ”Simţeam eu că nu are să iasă
bine; dar aşa le-a fost data.” Epilogul încheie acţiunea, aşa cum , în prolog, tot vorbele bătrânei o deschisese:
”Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa căci dacă e vorba nu bogăţia , ci liniştea colibei tale te face fericit.”
Incipitul nuvelei îl prezintă pe cizmarul Ghiţă, care este nemulţumit de starea lui social și hotărăşte
să ia în arendă hanul Moara cu noroc, fără a ţine cont de vorbele bătrânei, mama Anei. La han apare Lică
Sămădăul, şeful porcarilor din acele locuri. Ghiţă înţelege că anii cât va sta la Moara cu noroc depind de
Lică . Ideea de a strânge bani pe seama Sămădăului îl ispiteşte. E gata să-şi pună capul în primejdie un an,
doi, pentru a se îmbogăţi. Lică îl amestecă în afacerile sale necurate , şi Ghiţă se înstrăinează treptat de
familie, dar, în primul rând, de soţia lui Ana. Adus ca martor în procesul Sămădăului, care era bănuit că
tâlhărise împreună cu tovarăşii săi un arendaş şi omorâse o femeie şi pe copilul ei, Ghiţă depune mărturie
falsă.
O altă secvență semnificativă îl surprinde pe Ghiță având o tresărire de orgoliu mai târziu, îi promite
jandarmului Pintea că i-l va da pe Lică în mână. Hotărându-se să plece la Ineu după Pintea , Ghiţă îl lasă la
han pe Lică, folosindu-se de Ana ca momeală. Apoi se întorce la Moara cu noroc şi o ucide pe Ana. Din
ordinal lui Lică, Răuţ îl omoară pe Ghiţă şi dă foc Morii . Pentru a nu fi prins de Pintea, Lică se sinucide
sfâmându-şi capul de un stejar.
Observator atent al realităţii, Slavici îşi lasă personajele să evolueze de la sine, potrivit cu destinul
fiecăruia. Naraţiunea este la persoana a III-a; sunt momente când naratorul împrumută vocea eroilor, aşa se
întâmplă la începutul şi la sfârşitul romanului când împrumută vocea bătrânei.
Personajele lui Slavici sunt creaţii complexe, dar verosimile, pentru că se schimba în faţa noastră.
Ghiță este personajul principal al nuvelei, fiind prezent în toate momntele cheie ale acțiunii. În
caracterizarea acestuia, autorul îmbină mijloacele directe cu cele indirecte. El este unul dintre cele mai
reprezentative personaje din literatura română, impunându-se prin complexitate, dar şi putere de
individualizare, ilustrând consecinţele distrugătoare pe care le are asupra omului setea de înavuţire.
Drama lui Ghiţă se dezvăluie treptat prin faptele şi gândurile lui şi prin opiniile celorlalte personaje.
Nemulţumit de condiţia sa social, Ghiţă tinde firesc spre bunăstare şi îşi convinge familia să se mute pentru
trei ani la cârciuma aflată la încrucişarea unor drumuri importante pentru negoţ, Moara cu noroc. La
început , el nu vrea decât să agonisească atâţia bani încât să angajeze vreo zece calfe cărora să le dea el de
cârpit cizmele oamenilor .
Bun meseriaş, harnic, blând şi cumsecade, trudind pentru fericirea familiei sale, Ghiţă devine „tot
mai ursuz”, „pus pe gânduri”, „nu mai zâmbea ca mai înainte”.
La prima întâlnire pe care o are cu „Stăpânul acestor locuri”, Ghiţă încearcă să fie autoritar şi dârz în
faţa lui Lică să reziste la propunerile nelegiuite ale acestuia, dar e înfrânt de extraordinara forţă morală pe
care o are Lică asupra tuturor.
Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice profunde, sondând reacţii, gânduri, trăiri,
în cele mai adânci zone ale conştiinţei personajului. Conflictul interior este puternic, lupta dându-se între
fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Ghiţă îşi face reproşuri, are remuşcări sincere şi dureroase :
“aşa m-a lăsat Dumnezeu ! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e
însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare.” Patima pentru bani îl dezumanizează şi Ghiţă cade pradă
propriului său destin căruia nu i se poate opune. Greşelile lui atrag pedeapsa destinului ( al cărui
“instrument” devine Lică) şi Ghiţă este împuşcat.
Bun cunoscător al psihologiei umane, a rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor,
Ioan Slavici este neîndurător cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale morale, pedepsindu-şi
personajele proporţional cu greşelile săvârşite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru
nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se înfăptuiseră la cârciuma Moara cu noroc.

Baltagul de Mihail Sadoveanu

Viaţa satului românesc (tema spiritualităţii satului românesc) este principala temă a
epicii sadoveniene, întrucât „ţăranul român a fost principalul meu erou”(Sadoveanu). Ţăranul sadovenian
este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viaţa aspră ca
şi meleagurile prăpăstioase pe care este sortit să trăiască (cum ilustrează
prozatorul în legenda de la începutul romanului „Baltagul”).
Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu a apărut în 1930 şi este un adevărat “poem al naturii şi al
sufletului omului simplu, o “Mioriţa” în dimensiuni mai mari”. Scriitorul utilizează, ca surse de inspiraţie în
alcătuirea romanului, baladele populare: Salga, Dolca şi Mioriţa.
„Baltagul” cumulează deopotrivă, într-un spațiu epic restrâns, caracteristicile de roman tradițional,
prin tematica abordată, realitățile satului românesc cu o civilizație arhaică; un roman cu o acțiune polițistă,
prin demersul justițiar al personajului principal, Vitoria Lipan; un roman mitic, prin inserția în simbolistica
textului a unor repere mitice profunde, mitul lui Osiris, Marea Trecere, mitul lui Orfeu și, evident, mitul
existenței noastre pastorale; un roman monografic și sintetic, care prezintă, într-o structură narativă
concentrată, o viziune profundă asupra lumii. Titlul este semnificativ, întrucât în mitologia
românească, baltagul – secure cu două tăişuri – este arma magică menită să îndeplinească dreptatea, este o
unealtă justiţiară.
Teama romanului o reprezintă lumea arhaică a satului românesc de la munte. Scrierea urmărește și
aventura căutării, a descoperirii adevărului într-un univers ghidat mai ales de legile nescrise, de tradiţii,
obiceiuri, superstiţii, de aceea s-a spus ca romanul poate fi considerat şi o monografie a vieţii pastorale, prin:
prezentarea satului Măgura cu scenele de viaţă cotidiană, descrierea gospodăriei ţărăneşti şi a obiceiurilor
păstoritului, prezentarea locurilor de popas în călătoria Vitoriei până la Dorna, cu marile ceremonii ale
existenţei umane (botezul, nunta) și prezentarea credinţei creştine dar şi a practicilor magice
Opera este alcătuită din 16 capitole, structura romanului evidenţiind două componente: una simbolică
– mitică şi cealaltă epică – realistă, care se interferează în permanență.
Romanul are ca motto două versuri din balada “Mioriţa”(“Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un
câne...”) şi începe cu legenda pe care Nechifor o spunea la nunţi, botezuri şi logodne, o legendă ce scoate în
evidenţă viaţa aspră a muntenilor.
Modalitatea narativă se remarcă prin lipsa mărcilor formale ale naratorului
şi relatatrea la persoana a III-a, fapt ce argumentează detaşarea acestuia de
evenimente. Naratorul este omniscient şi omniprezent, viziunea
sa este însă „dindărăt”, lăsând viaţa personajelor să decurgă
neîntrerupt.
Timpul în care are loc acţiunea este limitat şi cronologic, întâmplările
se petrec din toamnă şi până în primavară. Perspectiva spaţială
este reprezentată de meleagurile stâncoase ale munţilor din
Moldova, ilustrând viaţa grea a muntenilor.
Acțiunea operei poate fi structurată pe trei idei esenţiale : primele şase capitole cuprind aşteptarea
femeii dominată de nelinişte, de semne rău prevestitoare, prezentându-se aici şi gospodăria Lipanilor din
Măgura Tarcăului, oamenii şi obiceiurile locului. În capitole 7-13 sunt prezentate căutările Vitoriei,
împreună cu fiul ei , Gheorghiţă, pe drumul parcurs de Nechifor. Eroina reface drumul parcurs de soţul ei ,
întrebând peste tot de “bărbatul cu căciulă brumărie şi calul negru ţintat”. Ea află la Vatra Dornei, că Lipan a
cumpărat 300 de oi şi că, împreună cu el mai erau doi munteni, care-l rugaseră să le vândă 100 de capete.
Vitoria urmează drumul parcurs de cei trei şi descoperă că între Suha şi Sabasa soţul ei a dispărut
Ultima parte (capitolele 14-16) prezintă găsirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor şi ritualul
înmormântării, demascarea criminalilor şi înfăptuirea actului jusţiţiar.
O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului este cea
care deschide ” una din cele mai bune scrieri” sadoveniene (George Călinescu apare în prologul romanului
și evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan la cumătrii și nunți despre rostul neamurilor
stabilit de Dumnezeu în vremuri de început. ”Suntem în Dacia…, ca punct de plecare. Intriga romanului e
antropologică.”(G. Călinescu). Aflăm profilul muntenilor al căror portret exponențial dual este pe de o parte
Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte: ”umblăm domol…,ostenim zi și noapte,
tăcem…, asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele.” Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor
esențiale ale păstorului dispărut: priceput în meșteșugul său, cu înfățișarea îndesată și spătoasă, mustața
neagră și sprâncenele aplecate, prosper și cunoscut în târguri depărtate,obligat la o viață dură, cu îndelungi
absențe. Vitoria este, de asemenea, o femeie încă frumoasă, ”din categoria oamenilor tari”
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria reconstituie crima
și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin
inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a
determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și
povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În punctul culminant, povestește
crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin
imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa
dumnezeiască”.
Vitoria se întoarce la ale sale, se gândeşte că are o fată de măritat şi îşi planifică împlinirea în timp
a datinilor creştineşti pentru memoria lui Nechifor Lipan, după ce viaţa îşi va relua cursul normal.
 Personajul principal al romanului este Vitoria Lipan, figură reprezentativă de erou popular, deoarece
întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară.
Mihail Sadoveanu dezvăluie neliniştea eroinei cauzată de întârzierea lui Nechifor, plecat la Dorna să
cumpere oi. Inteligentă şi cu o voinţă puternică, Vitoria se hotărăşte să afle adevărul şi pleacă în căutarea
soţului. Înzestrată cu o adevărată vocaţie de detectiv, ea demască ucigaşii, care-şi primesc pedeapsa,
împlinindu-se, astfel, dreptatea.
Romanul lui Mihail Sadoveanu, considerat o scriere monografică ce evocă o lume veche, cu
rânduieli bazate pe legea nescrisă a tradiţiei, este şi romanul Vitoriei Lipan , personajul principal în jurul
căreia se organizează subiectul.
Vitoria Lipan, ţărancă din Măgura Tarcăului, trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte, în cadrul
căreia barbaţii işi câştigau pâinea cu toporul ori cu caţa, iar femeile prelucrau lâna oilor . Ea întruneşte
calităţile fundamentale ale omului simplu pe care le apreciază cel mai mult poporul român: cultul
adevărului, al dreptăţii, al respectării legii strămoşeşti şi al datinii.
Personajul se individualizează atât prin mijloace de caracterizare directă, portretul fizic al eroinei este
prezentat de autor, dar mai ales prin caracterizare indirectă: din fapte, acţiuni, felul cum gândeşte, cum
vorbeşte, monologul interior etc.
Scriitorul îi realizează un portret sumar, concentrând frumuseţea, forţa launtrică: ochii căprui ,, aprigi
şi încă tineri căutau zări necunoscute", sau ,,..răsfrângeau lumina castanie a părului". Neliniştea interioară,
zbuciumul sufletesc încep să se manifeste când ea îşi dă seama de întârzierea întoarcerii soţului sau, peste
obiceiul din trecut. Lipan era ,,dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani", plecat la Dorna să cumpere
oi .Munteanca îşi cunoaşte barbatul aşa cum ştie semnele vremii şi înţelege că trebuie să plece pe urmele lui
să-l caute
În acţiunea sa, Vitoria dovedeşte spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, dvotament şi
neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi, trăsături ce reies din faptele, vorbvele şi gândurile ei-
prin caracterizare indirectă. Dialogul şi relaţiile cu alte personaje ale romanului evidenţiează o bună
cunoaştere a sufletului omenesc.
Rolul Vitoriei este unul deosebit de complex: ea este agentul justiţiei, al dreptăţii, joacă rolul
iniţiatorului ce modelează personalitatea unui iniţiat – Gheorghiţă – este vocea unei gândiri milenare şi este
femeia ce caută să-şi întregească unitatea pierdută a iubirii.
Dacă pe Gheorghiţă îl iniţiază în viaţă responsabilizându-l şi maturizându-l prin actul justiţiar pe care
el însuşi îl înfăptuieşte, Vitoria se iniţiază în moarte, coboară odată cu soţul ei în infern, de unde se întoarce
vindecată de ură şi de jale.
Inteligent, sfios şi ascultător, Gheorghiţă – personaj secundar – este fiul lui Nechifor şi al Vitoriei
Lipan. Aflat la începutul romanului la vârsta adolescenţei, parcurge, alături de mama sa , un drum al iniţieirii
către formarea lui ca bărbat, fiind construit prin modalităţiile caracterizării indirecte, adică prin faptele,
sentimentele şi gândurile personajului.
Personaj constituit în absenţă, Nechifor este şi adevăratul factor ordonator al mişcării şi tensiunii
epice.
Naraţiunea este modul de expunere dominant, realizând întregul schelet al acţiunii, care evoluează
amplu, având un caracter veridic, în spiritul unui realism romantic.
În romanul „Baltagul” , autorul prezintă destinul omului de a fi muritor şi rolul tradiţiei în împlinirea
acestui destin: întâmplările narate „se altoiesc pe tulpina unitară a eposului morţii şi ritualelor
ei”(Perpessicius); dar „Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate şi mai puţin sentimentalism decât
în acest roman”(Nicolae Manolescu-„Sadoveanu sau utopia cărţii”).

Ion
de Liviu Rebreanu

Publicat în 1920 romanul „Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care
înfăţişează universul rural în mod realist .Nucleul romanului se află în nuvela anterioară: „Rușinea”, iar
prima formă a sa a primit numele de „Zestrea” . Scrierea are la baza trei experiențe de viață petrecute la
distanță în timp: un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare, care a sărutat pământul „ca pe o ibovnică“;
povestea unei fete înstărite, bătută cumplit de tatăl său pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac și
leneș, "care nu iubea pământul și nu știa să-l munceasca“; dar și convorbirea scriitorului cu un țăran , care i
s-a plâns de necazurile datorate lipsei de pământ cu "atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parc-ar fi fost
vorba despre o fiinta vie și adorată".
Opera literară “Ion” de L.Rebreanu este un roman de tip obiectiv, aparţinând prozei interbelice, prin
specificul relaţiei narator- personaj şi al naratorului ( omniscient şi omniprezent). Se observă obiectivitatea/
impersonalitatea naratorului , naraţiunea la persoana a III-a , atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea.
De asemenea, este roman realist, social, cu tematică rurală.
Titlul romanului este sintetic și desemnează ca protagonist pe Ion, personaj eponim, concentrând astfel
tragica istorie a țăranului român din primele decenii ale secolului al XX-lea.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului , în condiţiile satului ardelean de la
începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi
consecinţele actelor sale.
Concepţia autorului despre roman , înţeles ca un corp geometric perfect, se reflectă artistic, în
structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care
intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului.
Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementrare, coordonate ale evoluţiei ulterioare a
personajului principal: “Glasul pământului “ şi “Glasul iubirii”. Titlurile celor treisprezece capitole sunt
semnificative, discursul narativ având un “Început” şi un”Sfârşit”.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa tărănimii şi a intelectualităţii rurale. Trecerea
de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată
prin înlănţuire.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.
O scenă semnificativă apare în incipitului romanului. Acţiunea începe într-o zi de duminică, în care
locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În centrul adunării este
grupul de jucători .Cercul horei, centru al lumii satului este o descătuşare dionisiacă de energii.
Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaţilor respectă stratificarea
economică. Fruntaşii satului , primarul şi chiaburii, discută separat de ţăranii mijlocaşi, aşezaţi pe prispă. În
satul tradiţional lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnităţii umane, fapt redat de atitudinea lui
Alexandru Glanetaşu.
Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea vin să privească „petrecerea
poporului”, fără a se amesteca în joc.
În cel de-al doilea capitol al romanului, intitulat „Zvârcolirea”, o altă scenă scoate în evidenţă dragostea
lui Ion pentru pământ. Acesta este un fel de personaj pe care tânărul ţăran îl admiră şi de care se simte
copleşit: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”. Natura în
zorii zilei îi trezeşte sentimentul umilinţei şi al înfricoşării în faţa „uriaşului” care îl impresionează: „Cât
pământ, Doamne!… ” Ipostaza umilă este urmată de mândria de a stăpâni „tot cuprinsul”.
Aceasta scenă este completată de cea a sărutării pământului. Protagonistul cade în genunchi şi sărută
pământul într-un gest simbolic care concentrează soarta ţăranului, adevărat prizonier al patimii sale pentru
pământ. Apoi, când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte de parcă cineva i-ar fi luat „cea mai
bună delniţă de pământ”. Se poate vorbi deci de un personaj „bolnav” de posesiune, de a avea pământ. Este
trăsătura prin care se diferenţiază de Ilie Moromete, care nu este un erou pentru “a avea”, ci pentru “a fi”,
pentru a rămâne ţăranul patriarhal, consecvent principiilor sale.
Semnificaţia scenei este aceea că, pentru Ion, pământul este vital, ca îi este „ mai drag decât o mamă”.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este defavorabilă celui din
urmă. El are familie: soţie , un băiat, poet visător, Titu, şi două fete de măritat, dar fără zestre, Laura şi
Ghighi.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total comunităţii. Visul său
de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită
de sfinţirea bisericii.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului românesc
tradiţional: tradiţii legate de marile momente din viaţa omului( nunta, botezul, înmormântarea), obieceiuri de
Crăciun, relaţii de familie, hora, jocul popular, portul, gura satului, cârciuma, instituţiile (biserica, şcoala) ,
autorităţile.
Ion este eroul central al romanului, simbol al destinului tragic al ţăranului român din Transilvania .
 Realizat în manieră relistă , cu câteva nuanţe naturaliste, personajul complex, contradictoriu va trăi
drama ancestrală a pământului şi apoi drama iubirii.
Exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ , el este o individualitate prin modul în care îl
obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre , pentru că Vasile Baciu şi
tatăl lui Ion dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său :o face pe Ana de ruşinea satului
înainte de nuntă , iar apoi umblă după nevasta lui George.
La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac , este “iute şi harnic, ca mă-sa”,
iubeşte munca şi pământul .Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului, care îl considera capabil de
a-şi schimba condiţia:”Când a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învăţătorului
Herdelea.”Băiatul renuţă însă la şcoală, pentru că pământul îi este mai drag decât cartea.
Insultat de Vasile Baciu, în faţa satului , la horă se simte ruşinat şi mânios dorind să se
răzbune.Vasile Baciu îl va numi:”sărăntoc, tâlhar, hoţ”. Orgolios, lipsa pământului îi apare ca o condiţie a
păstrării demnităţii umane.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă şi când intră cu plugul pe locul lui Simion
Lungu, pentru că fusese înainte al Glanetaşilor:”Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”.De la
Simion Lungu luase câteva brazede de pământ, dar el îşi doreşte mai mult. De aceea vede în căsătoria cu
Ana soluţia.Întrebarea întâmplătoare a lui Titu “Poţi să-l sileşti?” este luată de Ion ca un sfat pentru mijlocul
prin care să-l determine pe Baciu să accepte căsătoria şi să-i dea pământul: dragostea Anei.
Este viclean cu Ana : o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoaria o stabileşte cu Baciu când fata
ajunsese deja de râsul satului. Este naiv crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a face o foaie de
zestre. Este rândul lui Vasile Baciu să se arate viclean. După nuntă începe coşmarul Anei, bătută şi alungată
de cei doi bărbaţi.
Prin intervenţia preotului Belciug, Vasile îi dă toate pământurile lui Ion , la notar.
Instinctul de posesie asupra pâmântului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde altei nevoi lăuntrice,
patima pentru Florica. Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George.Viclenia îi
dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George în a cărui casă poate veni oricând ca
prieten. Destinul face ca George să-l omoare cu câteva lovituri de sapă pe Ion venit noaptea în curtea lui
după Florica.. Ion devine astfel o victimă a lăcomiei şi a orgoliului său.
În realizarea caracterizării autorul îmbină caracterizarea directă cu cea indirectă.
Naratorul prezintă iniţial, în mod direct, biografia personajului, iar pe parcursul romanului , elemente
de portret moral.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiează trăsăturile sale. Este respectuos
cu învăţătorul şi preotul, dar ironic cu Vasile Baciu.Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de ţăran , iar
numele devine emblematic.
Este aspru , chiar brutal, cu cei pe care-i consideră vinovaţi pentru propria condiţie, aceea de ţăran
sărac. Pe tatăl său îl acuză că i-a băut averea, iar pe mama sa că l-a “făcut” sărac.
Dar relaţia fundamentală se stabileşte între protagonist şi un personaj simbolic mai puternic decât el:
pământul. Iubeşte pământul mai presus de orice: “Iubirea l-a stânit de mic copil[…] De pe atunci i-a fost mai
drag decât o mamă.”Pământul –stihie striveşte în final omul, care nu întâmplător este ucis cu o sapă.
Ion este un personaj romanesc memorabil şi monumental, ipostază a omului teluric, dar supus
destinului tragic de a fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrânată : pământul –stihie şi legile
nescrise ale satului tradiţional.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele( caracterizarea indirectă). Fiind
omniscient şi omnipresent, naratorul realizează portretul sau biografia personajelor( caracterizare directă).
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ.Descrierea iniţială are,
pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie simbolică şi de
anticipare.Pasajele descriptive, de pe parcursul scrierii, susţin interesul cititorului pentru desfăşurarea epică.
Dialogul susţine veridicitatea şi concentrarea epică, ajutând şi la caracterizarea personajelor.
“Ion” de Liviu Rebreanu este un roman de tip obiectiv prin specificul relaţiei narator-personaj, prin
obiectivitate/ impersonalitatea naratorului omniscient , care întreţine “iluzia realităţii”, prin utilizarea
naraţiunii la persoana a III-a, prin verosimilul întâmplărilor.

Enigma Otiliei
de G.Călinescu
 G.Călinescu a fost un scriitor, publicist, critic şi istoric literar, academician român. Acesta este
considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români.
Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu, după „Cartea nunţii”, “Enigma
Otiliei” aparţine perioadei interbelice, perioadă în care literatura română îşi organizează realizările
valorice în jurul curentului modernist teoretizat de Eugen Lovinescu.
„Enigma Otiliei„ este un roman realist - balzacian prin: prezentarea critică a unor aspecte ale
societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, motivul paternității și al moștenirii, structură,
specificul secvențelor descriptive, realizarea unor tipologii, veridicitatea, utilizarea narațiunii la persoana a
treia. Scrierea depășește modelul realismului clasic prin spiritul critic si polemic, prin elemente ale
modernității (ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de
caracterizare).
Titlul operei a fost iniţial „Părinţii Otiliei”, acesta reflectă ideea balzaciană a paternităţii, pentru că
fiecare dintre personaje determină într-un fel destinul orfanei Otilia, ca nişte părinţi. Autorul schimbă titlul,
iar accentul cade pe Otilia, astfel aceasta devine o enigmă pentru că fiecare personaj din roman o percepe
diferit.
Tema operei este prezentarea unor aspecte ale burgheziei bucureştene de la începutul secolului al
XX-lea, ceea ce determină caracterul citadin şi social al operei. Romanul prezintă formarea unui tânăr, care
înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie
Romanul este alcătuit din 20 de capitole, având o structură circulară. Incipitul fixează veridic cadrul
temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909…”) şi spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii
caselor, a casei lui Costache Giurgiuveanu, a interioarelor), şi prezintă principalele personaje. Finalul este
închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria începutului cu finalul se realizează
prin descrierea străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu din perspectiva lui Felix, în momente
diferite, ale existenţei sale.
Acțiunea este construită pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje:
destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică Raţiu etc.
Un prim-plan al romanului prezintă cele două familii – Costache Giurgiuveanu – Otilia şi Tulea.
Mobilul principal al tuturor acţiunilor care se desfăşoară este moştenirea, averea lui Costache Giurgiuveanu,
pe care o vânează clanul Tulea. Eforturile lor sunt canalizate statornic spre înlăturarea Otiliei, fiica vitregă a
lui Costache Giurgiuveanu, fata celei de-a doua soţii, crescută de acesta fără acte de adopţiune legală.
Alt plan al romanului prezintă destinul tânărului Felix Sima, rămas orfan, venit să studieze medicina
în Bucureşti şi dornic de a face carieră, şi care trăieşte prima experienţă erotică.
Un episod care reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al galeriei personajelor din
incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi Tulea,
cititorul face cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte
înaltă şi încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă
table şi cărţi, se află cei care vor avea un rol important în desfăşurarea epică a romanului. Naratorul notează
minuţios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea
lui Pascalopol pentru ea- îi oferă cu discreţie un inel cu safir, răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui
Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o distracţie nouă pentru Otilia, refuzul speriat al lui
Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui , ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins
dintr-o comedie de moravuri, prezentat dintr-o perspectivă critică și polemică.
Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene se află în capitolul al
XVIII-lea. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de
asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale,
plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor
culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o seringă contra
cost. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se
instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea
bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat
asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din
nou să o facă în fapt. Episodul concentrează epic schema întregului roman.
Otilia Mărculescu, unul dintre personajele principale ale romanului Enigma Otiliei de George
Călinescu, ilustrează într-un stil aparte ideea de „etern feminin”.
 Personajul eponim al romanului,aceasta este fiica adoptivă a lui Costache Giurgiuveanu din a doua
căsătorie. În stil caracteristic balzacian, aparența acesteia este surprinsă cu precizie de „ochiul de estet” al lui
Felix: „fata părea să aibă vreo 18-19 ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri arată și mai
copilaroasă între multele bucle și gulerul de dantelă.”. Caracterizată indirect de mediu, aceasta iese în
evidență prin contrast, într-o societate burgheză snoabă și delăsătoare, Otilia fiind mereu atentă la aparențe.
Prin antiteză, aceasta apare ca opusul Auricăi prin feminitatea ei misterioasă și rafinată.
Confuzia lui Felix dar si a cititorului este accentuată prin prezența unui mijloc modern de
caracterizare - tehnica oglinzilor paralele numită și reflectare poliedrică. Astfel, Otilia este văzută diferit de
fiecare actant în parte: „fe-fe-fetița" cuminte și iubitoare pentru moș Costache; fata exuberantă, „admirabilă,
superioară" pentru Felix ; femeia capricioasă, „cu un temperament de artistă" pentru Pascalopol; "o
dezmățată, o stricată" pentru Aglae; „o fata deșteaptă" cu spirit
practic pentru Stanică; o rivala în casatorie pentru Aurica; "cea mai elegantă conservatoristă si mai mandră"
pentru colegii lui Felix.
În fata lui Felix are gesturi familiare, tandre, ce ilustrează deseori o grijă maternă pentru el. Finalul
romanului este decis în privinta destinului ce-l va avea Otilia, modernismul personaului constă și în faptul că
nimeni nu poate dezlegă misterul ce se țese în jurul ei, Felix împreună cu Pascalopol, ajungând în finalul
romanului la concluzia că după atâția ani, pentru ei, Otilia nu a rămas decât o enigmă.
Pe plan social, Otilia se erijează rapid ca adevărată stăpână a casei la care Felix învață să se ducă
pentru fiecare problemă.
În Otilia a proiectat autorul ideea misterului, a enigmei feminităţii, gravă şi zglobie, un văl de umbre
şi lumini, de aparenţe vioi strălucitoare şi de înceţoşate mistere.
Portretul fizic a lui Felix il ilustreaza foarte bine si pe cel moral: „ fata îi era juvenilă și prelungă,
aproape feminină” – de unde putem deduce sensibilitatea personajului; cu „ suvite mari ...ce-i cadeau de sub
șapcă”, obrazul de „culoare maslinie” , iar nasul de „ o tăietura elenică” îi dădea un „aer voluntar”.
Comportamentul, gesturile, atitudinea și faptele conturează o fire raționala, lucidă, Încă de la început
simte pentru Otilia o simpatie aproape spontană care se transformă în iubire, fiind chinuit de lupta ce se
dădea în adancul sufeltului sau între a crede barfele clanului Tulea și a păstra o dragoste pură pentru fata. Îl
descumpănește comportamentul derutant al Otiliei, nu-și poate explica schimbările bruște de atitudine ale
fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Odată cu plecarea Otiliei la Paris rămâne deznădăjduit însă nu renunță,
dimpotrivă, eșecul în dragoste îl maturizează, păstrând în suflet o iubire inocentă. Este foarte lucid și realist,
intelegend ca intr-o societate degradata moral dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, casatoria fiind o
afacere pentru avere, deci pentru supravieturire, el insusi „se casatoreste intr-un chip care se cheama stralucit
si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente”.
În relațiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, simțindu-se deasupra
superficialității și meschinăriei lumii burgheze. Este ambițios, învață să faca eforturi pentru a se remarca pe
plan profesional, este ferm si tenace, muncind cu multa perseverenta pentru a deveni un nume in medicina,
publicand un studiu de specialitate intr-o revista franceza
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” reflectă în mod realist imaginea societăţii burgheze în
Bucureştiul transformărilor începutului de secol XX., înscriindu-se în sfera realismului critic balzacian, dar,
precum personajele sale, depăşeşte limitele acestui tipar.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
(Roman subiectiv, psihologic, modern, interbelic)

Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea, manifestându-se, cu precădere în perioada

interbelică, în paralel și în opoziție cu tradiționalismul, urmărind înnoirea literaturii. Modernismul românesc
s-a construit în jurul revistei „Sburătorul”, apărută sub direcția lui Eugen Lovinescu. În proză, modernismul
își găsește reprezentanți de seamă în Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, Hortensia Papadat
Bengescu, Eugen Barbu etc.
 În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" (1930), Camil Petrescu surprinde drama
intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează
prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd,
văzut ca iminenţă a morţii.
Ultima este un roman subiectiv, prin narațiunea la persoana I, prezența analizei psihologice, a
memoriei involuntare, timpul prezent și subiectiv, anticalofilismul, dar și autenticitatea.
Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând două ipostaze
existenţiale: „Ultima noapte de dragoste", care exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută şi
"întâia noapte de război", care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd, ca iminenţă a morţii. Dacă
prima parte este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nu trăise o dramă de iubire până la
scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei române, în
timpul Primului Război Mondial, fiind considerată un jurnal de front.
Incipitul romanului îl constituie prezentarea lui Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al
acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primăvara anului 1916, contribuind la amenajarea
fortificaţiilor de pe Valea Prahovei şi din apropierea Dâmbovicioarei. Scris la persoana I, naratorul-personaj
incriminează cu ironie usturătoare incompetenţa sistemului de apărare militară a ţării, în preajma Primului
Război Mondial.
Discuţia ofiţerilor la popotă se poartă în jurul unui fapt divers comentat de presă privind achitarea -
de către tribunal - a unui bărbat care îşi ucisese soţia surprinsă în flagrant de adulter. Intervenţia lui Ştefan
Gheorghidiu este explozivă, agresivă şi surprinzătoare pentru ceilalţi:"Cei care se iubesc au drept de viaţă şi
de moarte unul asupra celuilalt".
Memoria involuntară, declanşată de discuţia de la popotă, Gheorghidiu aduce în prezent (timpul
subiectiv), prin retrospecţie şi personajul mărturisește: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu. o colegă de
la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Iubirea lor fusese alimentată şi de orgoliul tânărului, întrucât Ela
era cea mai frumoasă studentă de la Litere şi Ştefan, student la Filozofie, era "măgulit de admiraţia pe care o
avea mai toată lumea pentru mine, pentru că eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase
studente". Căsătoria lor este liniştită o vreme, mai ales că duc o existenţă modestă, aproape de sărăcie,
iubirea fiind singura lor avere.
Moartea unchiului Tache îi aduce lui Ştefan Gheorghidiu o moştenire substanţială, fapt care
surprinde pe toată lumea şi schimbă radical viaţa tânărului cuplu, societatea mondenă căpătând pentru Ela
importanţă primordială. Ştefan descoperă că soţia sa este subjugată de problemele pragmatice, amestecându-
se în certurile iscate de testament, în afaceri, deşi el ar fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor
acestea vulgare". Ela este atrasă într-o lume mondenă, lipsită de griji, dar şi de adevărate orizonturi,
preocupată numai de modă, de distracţii nocturne sau escapade. Excursia la Odobeşti declanşează criza de
gelozie a personajului, care pune sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei, orice element exterior provoacă în
sufletul său catastrofe chinuitoare.
„Cartea a doua" a romanului o imagine de groază a frontului, cu o armată dezorganizată, ofiţeri
incompetenţi şi ostaşi cu totul dezorientaţi.Ofiţerul Ştefan Gheorghidiu descoperă o realitate dramatică, nu
atacuri vitejeşti, nu strigăte neînfricate şi entuziaste de eroism, ci ordine date anapoda de către conducătorii
militari, marşuri istovitoare, foamete şi mai ales iminenţa permanentă a morţii cu care oamenii se află faţă
în faţă în fiecare clipă.
Semnificativă este scena din capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu". Un soldat, Marin
Tuchei, şopteşte întruna: „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu..."; altul este şocat pentru că a văzut cum
un obuz i-a retezat capul lui A Măriei, care "fugea, aşa fără cap, după dumneavoastră, domnule locotenent. “
Rănit şi spitalizat, Ştefan Gheorghidiu se întoarce în Bucureşti şi este primit de Ela cu drăgălăşenie,
dar el o simte ca pe o străină şi-i propune să se despartă, gândind nepăsător: "sunt obosit, mi-e indiferent
chiar dacă e nevinovată". El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri Adică tot trecutul".
Ca toate personajele camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior,
care nu se potriveşte în nici un fel cu societatea mediocră, necinstită la care încearcă să se adapteze, fără
succes, deoarece nu se aseamănă cu firea lui onestă, inflexibilă, hipersensibilă, fiind impresionabil numai
de bine, frumos şi adevăr.
Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama singurătăţii intelectualului lucid, analitic şi reflexiv, care devine
conştient că "o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie". El trăieşte, aşadar, în lumea ideilor
pure, căci vede idei.
 Principalele modalităţile de caracterizare sunt proprii analizei psihologice şi evidenţiază
autenticitatea personajului-narator: monologul interior, dialogul, introspecţia stărilor sufleteşti,
autoanaliza şi autointrospecţia, precum şi noile elementele ale esteticii romanului, timpul obiectiv şi
subiectiv, memoria involuntară, jurnalul.
Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", Ştefan
Gheorghidiu identificându-se în totalitate cu autorul Camil Petrescu, este un personaj-narator, deoarece
relatează la persoana I şi analizează cu luciditate toate evenimentele şi stările interioare prin care trece
acest intelectual dominat de incertitudini.
Student la Filozofie, intelectual lucid, Ştefan trăieşte în lumea cărţilor şi nu se poate adapta lumii
afacerilor, reprezentată de unchiul Tache, Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru, cu care eroul nu are
nici o legătură spirituală. Unii critici literari consideră că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un
învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze. El se înalţă deasupra
societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un
război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitor între toate personajele camilpetresciene
În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni,
un om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...] şi din acest monolog nervos se
desprinde [...] o viaţă sufletească [...], un soi de simfonie intelectuală".
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este
analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea
subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un proces verbal".
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern, psihologic, având drept
caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, memoria afectivă, narațiunea la
persoana I și autenticitatea trăirii.

Floare albastră
de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar apărut în Anglia și Germania în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea ca o reacție împotriva clasicismului şi a excesului de raţionalism prezent în gândirea iluministă,
punând accent pe sentimente. Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului românesc și ultimul
mare poet romantic european (in linie cronologică), integrat seriei de scriitori care au dat strălucire acestui
curent.
Publicat în 1873 în revista „Convorbiri literare”, poemul „Floare albastră” pune în prim- plan
dezvoltarea unui motiv poetic romatic de circulaţie europeană, prezent şi la Novalis sau Leopardi, unde
floarea albastră sugerează tenaţia către infinit, un ideal de fericire şi iubirea pură. La Eminescu, motivul
florii albastre trimite și la o sursă autohtonă, floarea de nu-mă-uita.
Poezia se structureaza în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/temporalitate, masculin/feminin,
detaşarea apolinică/trăirea dionisiacă, aproape/departe, atunci/acum, rece/cald, abstract/concret, care se
însumează în opoziţia viaţă-moarte. Această concepţie la făcut pe T. Maiorescu să-l declare pe Eminescu
iubitor de antiteze cam exagerate. Preferința pentru această figură de stil îl aduce mai aproape de romantism.
Poezia este structurată pe patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte
două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv.
Incipitul este reprezentat de o interogaţie retorică adresată de fată bărbatului visător, „cufundat în
stele” şi în „ceruri nalte”. Compoziţia romantică se ilustrează prin confruntarea a două planuri antitetice:
lumea concretă a iubirii şi cunoaşterii terestre şi lumea abstractă a geniului, a cunoaşterii absolute. Fiecare
simbol prezent este o metaforă prin care se conturează lumea genialităţii: soarele fiind simbolul cunoaşterii,
marea –simbol al genezei, câmpiile – ale cunoaşterii, piramidele – simboluri ale aspiraţiei către înalt. În
această secvenţă se creionează portretul spiritual al omului de geniu, pe care iubita îl doreşte alături de ea,
să-şi găsească împreună fericirea: „Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!”
Cea de-a patra strofă constituie monologul eului liric, în care se accentuează superioritatea
preocupărilor şi a gândirilor sale. Iubita este mititică, şi, deşi poetul recunoaşte că “ea spuse adevărul”, se
distinge o uşoară ironie privind neputinţa de a fi fericit cu o iubirea normală, atitudine exprimată cu
superioritate de omul de geniu: „Eu am râs n-am zis nimica.”
Secvenţa a treia, de altfel şi cea mai amplă, este reprezentată de un monolog al fetei. Acesta începe
printr-o chemare în codru, specifică poeziei romantice eminesciene:- -Hai în codru cu verdeaţă, / Und-
izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă.” Urmează prezentarea unui adevărat
ritual erotic : “Şi mi-i spune –atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca
de mă iubeşti.” Pentru a fi mai convingătoare fata îşi face un scurt autoportret din care reiese fiorul şi emoţia
întâlnirii, recurgând la comparaţia “Voi fi roşie ca mărul” şi epitetul cromatic ”de-aur părul”
Finalul aparţine eului liric şi este încărcat de profunde idei filosofice. Uimirea acestuia pentru
frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: “Ca un stâlp eu stam în lună!”,
dar şi de suprlativele “Ce frumosă, ce nebună”.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii
absolute, ce nu poate fi realizată, idee regăsită în strofa finală: „Şi te-ai dus dulce minune,/ Şi-a murit
iubirea noastră - / Floare-albastră! Floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”
Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi
diferite. Repetiţia motivului „florii albastre”, devenit elemnet de recurenţă, simbol al iubirii absolute,
semnifică tristeţea şi neputinţa poetului de a-şi împlini idealul. Versul “Totuşi este trist în lume!”, ce încheie
poezia, a stârnit numeroase controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui totuşi/totul, deoarece
manuscrisul s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, care arată că termenul totuşi
corespunde cel mai bine simţirii eminesciene.
Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este cea care adresează chemearea spre iubire,
aspiră cărte refacerea perfecţiunii umane primordiale, redate de mitul androginului. În schimb eul liric este
cel care se află în ipostaza daimonului, investit cu ştiinţă si condamnat la singurătate. Astfel, idila „Floare
albastră” face trecerea de la ipostaza paradisiacă a iubirii la cea demonică din „Luceafărul.”
Stilul poeziei este armonios şi clar. Figurile de stil sunt reprezentate, în primul rând de epitete:
“trestia cea lină”, balta cea senină” etc. Verbele aflate la viitor popular – “vom şedea”, “mi-i spune”, mi-i
tinea”, “oi desface”- amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului
liric.
Lirismul subiectiv, redat prin verbe şi pronume la persona I singular şi plural, se îmbină în mod
admirabil, în creaţia eminesciană, cu lirismul obiectiv, ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi
pronume la persona a III-a („zise”, „stă”, „dispare”, „este trist”). Muzicalitatea aparte a textului este oferită
şi de rima îmbrăţişată, măsura de 7-8 silabe şi ritmul trohaic.
Înscrisă în romantism, „Floare albastră” nu este numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie,
deoarece Eminescu suprapune peste tema erotică pe cea a timpului, temă centrală a creaţiei eminesciene.

LUCEAFĂRUL
DE MIHAI EMINESCU

Pentru prima dată romantismul a apărut în Germania şi în Anglia, ţări în care tradiţia clasică era mai
puţin puternică, şi s-a extins apoi treptat în Franţa şi în restul Europei, precum şi dincolo de ocean.
Romantismul este antidotul rigorii clasicilor, dogmatismului estetic, rațiunii reci și convenționalului.
Acest curent literar a reprezentat pentru scriitori momentul în care au dat frâu liber imaginației, fiind
cunoscut în literatura universală ca un promotor al manifestării fanteziei și exprimări sentimentelor, al
originalității, spontaneității și sincerității emoționale.
Eminescu a fost considerat de critica straină și românească ultimul mare romantic european în ordine
cronologică, după Victor Hugo. Partea a treia din „Legendele secolelor" a lui Victor Hugo a apărut în același
an (1883) cu capodopera eminesciana „Luceafărul".
Prin formația și orientarea sa culturală, dar și prin firea sa profundă și interiorizată Eminescu a fost atras cel
mai mult de romantismul german.
Opera literară „Luceafărul de Mihai Eminescu a apărut în Almanahul Societății Academice Social-
Literare „Romania Jună” din Viena (1883), fiind mai apoi reprodus în revista „Convorbiri literare”.
Creația se încadrează în curentul romantic prin temele romantic ( geniul, iubirea, natura, cunoașterea,
cosmogonia), prin folosirea antitezei între omul de geniu și omul comun și cele doua planuri, terestru și
cosmic, prin sursele de inspirație( basmul "Fata din gradina de aur", propria biografie, mitologia româneasca
și filosofia germană). Nu în ultimul rând, amestecul genurilor literare este un procedeu romantic, poemul
conținând elemente de elegie, meditație, idilă și pastel.
 Titlul poemului indică motivul central , "Luceafărul", și susține alegoria pe tema romantică a locului
geniului, fiind văzut ca o ființă solitară și nefericită. Titlul unește două mituri: cel românesc al stelei
călăuzitoare și cel grecesc al lui Hyperion, sugerând prin aceasta natura duală a personajului de tip romantic.
Incipitul poemului stă sub semnul basmului, și amintește de formula inițială a acestuia, având rolul
de a crea cadrul fabulos și perspectiva temporală de natura mitică. Adverbul „odată” sugerează timpul
nedeterminat, în care orice intâmplare căpătă importanța unui act fundamental. Comparațiile „ca-n povesti”
și „ca niciodată” dovedesc unicitatea, devenind și o trăsătură a fetei de împărat, caracteristică ce reiese din
primele două strofe prin superlativul popular „prea frumoasă”, sintagma „una la părinți”, dar mai ales prin
comparația amplă: „Cum e fecioara între sfinți / Și luna între stele”. Spațiul și decorul poemului sunt de
tipul celor din basme.
Fereastra dinspre care fata privește spre „Luceafar” este simbol al deschiderii și sugerează
posibilitatea evadării din spațiul limitat al palatului spre spațiul infinit al universului cosmic. De asemenea,
acest prim tablou conturează un portret romantic al fetei visătoare prin poziția nostalgică a capului sprijinit
în mâini, stând cu coatele pe pervaz,contemplând intinderea mării și a cerului. Această stare de reverie, vagă
la început, naște un obiect al visării care devine treptat realitate, străbătându-se astfel calea de la imaginarul
oniric la existentul obiectiv.
O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea despre lume este conţinută de tabloul final
al poeziei . Cadrul protector, romantic, găzduieşte cuplul Cătălin- Cătălina într-o nouă vârstă a iubirii,
adâncită şi maturizată.
Nostalgica chemare a fetei adresată astrului nopţii aduce o schimbare de percepţie : “Cobori în jos,
luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază / Pătrunde-n codru şi în gând/ Norocu-mi luminează”. “Casa” şi
“viaţa” devin “codru” şi “noroc”. Reacţia Luceafărului, diferită de cea „din trecut”, dovedeşte acceptarea
legii superioare a raţiunii, a datului obiectiv al incompatibilităţii : “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu
sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu, în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi
rece”.
Particularităţile prozodice susţin specificul viziunii prin concordanţa idei-formă, pefecţiunea prozodică
adâncind impresia produsă de conţinut. Organizat în 98 de catrene, cu măsură de 7-8 silabe, rimă încrucişată
şi ritm iambic, poemul variază de la pasaje elegiace, cu tonalitate gravă-în tablourile I, III sau IV la cele
dinamice, jucăuşe, în tabloul II. Aliteraţiile, asonanţele şi rima interioară, alternarea registrului minor cu cel
major, a rimelor masculine cu cele feminine sugerează trecerea de la planul cosmic la cel terestru şi invers,
ca o continuă înălţare şi cădere, în consonanţă deplină cu ideea poemului
Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul Luceafărul - sinteză a operei poetice eminesciene -
armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice cultivate
de scriitor, cât şi simbolurile eternităţii/ morţii şi ale temporalităţii/ vieţii.

Testament
de Tudor Arghezi
Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea, manifestându-se, cu precădere în perioada
interbelică, în paralel și în opoziție cu tradiționalismul, urmărind înnoirea literaturii. Modernismul românesc
s-a construit în jurul revistei „Sburătorul”, apărută sub direcția lui Eugen Lovinescu. În poezie, modernismul
își găsește reprezentanți de seamă în Barbu, Blaga și Arghezi.
Poezia “Testament” este aşezată în deschiderea volumului de debut al poetului, “Cuvinte potrivite”
(1927) , şi are valoarea unei arte poetice , concentrând ideile estetice ale autorului , concepţia despre poet,
artă, poezie, creaţie şi anticipând marile teme ale operei argheziene, precum şi formula artistică ce-l va
consacra.
Titlul “Testament “ este sugestiv pentru ideea fundamentală a poeziei, aceea a relaţiei spirituale
dintre generaţii şi a responsabilităţii urmaşilor faţă de mesajul primit de la străbuni. Putem spune că avem
un “act oficial”întocmit de poet, prin care lasă moştenire urmaşilor opera sa literară: “Nu-ţi voi lăsa drept
bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte.”
Poezia începe printr-o negaţie care are rolul de a accentua valoarea deosebită a moştenirii, pe care
acesta o lasă prin testament urmaşilor, accentuând faptul că ea constituie o acumulare spirituale la străbunii
mei”, realizată cu mult efort : “Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci”.
 Continuarea operei înfăptuite de strămoşi constituie o treaptă în evoluţia spirituală a omenirii:
“Cartea mea-i , fiule , o treaptă.” Poetul aşază “cartea” la căpătâiul civilizaţiei omeneşti, cu îndemnul de a
respecta acest bun spiritual şi a-l aduce spre progres: “Aşaz-o cu credinţă căpătâi, / Ea e hrisovul vostru ce-
l dintâi.”
Evoluţia spirituală este ilustrată prin instrumentele pe care poetul le enunţă în poezie, de la munca
fizică, omenirea a progresat către o activitate intelectuală: “Ca să schimbăm acum, întâia oară,/ Sapa-n
condei şi brazda-n călimară”.
Limbajul poetic vine din vorbirea bătrânilor, “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, din care
poetul a ivit “cuvinte potrivite”.
Cuvântul arghezian este omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească :”Am luat ocara şi
torcând uşure / Am pus-o când să-mbie , când să-njure”.
Datoria poetului este aceea de a ilustra în poezia sa, durerile neamului românesc, imaginea grotească
a stăpânului jucând “ ca un ţap înjunghiat” fiind subliniată de biciul răbdat întors în cuvinte ca simbol al
izbăvirii şi pedepsirii celor ce au provocat suferinţele. Pentru a-şi exprima ideile acestea Arghezi recurge la
estetica urâtului, o nouă manieră de a exprima frumosul, dându-i astfel o nouă valoarea : “Din bube,
mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
Poetul este conştient că prin arta sa încalcă tradiţia , agresează “arta frumosoasă” şi gratuită a celor ce
l-au precedat , instaurând o nouă dimennsiunea actului artistic, astfel încât poezia clasică va fi transformată
radical şi ireversibil”domniţa suferă în cartea mea”.
Ultima strofă dă o definiţie concretă operei literare care , în concepţia lui Arghezi este o îmbinare
armonioasă între talent şi trudă: “Slova de foc şi slova făurită /Împerecheate-n carte se mărită”.
Poetul devine un rob al cititorului , trudind din greu pentru ca cititorul să-i înţeleagă mesajul .
Întreaga operă literară este rodul unei tradiţii strămoşeşti în care se înscrie şi opera lui , pe care o lasă
moştenire urmaşilor , aşa cum a preluat-o şi-a înfrumuseţat-o:“Fără a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace
mânia bunilor mei.”
Arghezi inovează şi la nivelul mijloacelor artistice. În primul rând se observă o serie de construcţii
aflate în antiteză :”graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”/ “am ivit cuvinte potrivite”;”bube mucegaiuri şi
noroi”/”frumuseţi şi preţuri noi”;”veninul”/”miere”;”slova de foc” / “slova făurită”. Metaforele sunt şi ele
surprinzătoare; pentru termenul de “operă ” autorul folosind termenii: “carte”, “hrisov”, “ocară”, “cuvinte
potrivite”, “Ciorchine de negi”, “Dumnezeu de piatră”, “slova de foc şi slova făurită”.
Limbajul popular este semnificativ în poezie prin expresiile şi cuvintele populare: “pe brânci”,
“saricile”, “plăvani”, “poale”, “zdrenţe” , “ţap înjunghiat”, se mărită”.
Muzicalitatea poeziei este dată de o metrică variabilă şi rima împerecheată a poeziei.
„Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbelice, cu
elemente tradiţionale şi moderniste.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea, manifestându-se, cu precădere în perioada

interbelică, în paralel și în opoziție cu tradiționalismul, urmărind înnoirea literaturii. Modernismul românesc
s-a construit în jurul revistei „Sburătorul”, apărută sub direcția lui Eugen Lovinescu. În poezie, modernismul
își găsește reprezentanți de seamă în Barbu, Blaga și Arghezi.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’ se situează în deschiderea volumului de debut al lui
Lucian Blaga, „Poemele luminii", din 1919 şi constituie „ars poetica", ce va anticipa sistemul filozofic pe
care îl va realiza 15 ani mai tarziu.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este o mediaţie filozofică cu profunde accente lirice, o
confesiune elegiaca pe tema cunoaşterii, care poate fi paradisiacă, misterul fiind parţial redus cu ajutorul
logicii, al intelectului, al raţiunii şi luciferica, ce potenţează misterul, îl revelează prin trăirile interioare,
prin imaginaţie şi stare poetică. Aceste idei poetice le exprimase Blaga anterior în volumul „Pietre pentru
templul meu" din 1919 („Câteodata, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l
adâncim aşa da mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare-") şi ulterior în „Cunoaşterea luciferică"
din 1933, volum ce a fost apoi integrat în lucrarea „Trilogia cunoaşterii".
 „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care, ca artă poetică, este o meditaţie pe tema semnificaţiei
artei, a tipului de cunoaştere pe care poezia îl presupune. Tema poeziei susţine că numai prin iubire este
posibilă cunoaşterea lumii.
Titlul poeziei este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice, exprimând
crezul că datoria poetului este să potenţeze misterele universului („corola de minuni a lumii”)ci nu să le
lămurească, reducă(„“nu strivesc”).
Compoziţional , poezia are trei secvenţe marcate de obicei, prin scrierea cu iniţială majusculă a
versurilor.
Prima secvenţă exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la forma negativă :”nu strivesc”, “nu ucid(cu
mintea)”, atitudinea poetică faţă de tainele lumii. Verbele se asociază metaforei “calea mea”(destinul poetic
asumat).
A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: “eu” /”alţii”, “lumina
mea”/”lumina altora”. Metafora centrală a textului este aceea a lumii ca fiinţă, care instituie o modalitate
unică de existenţă a poeziei lui L.Blaga. Eul poetului se vrea contopit cu această “lume”- “flori”, “buze”,
“ochi”, “morminte”.
Punctul de maximă concentrare semantică a textului, simbolul nominal-“lumină”-, care, paradoxal,
sporeşte “a lumii taină”, dezvoltă simbolistica imaginii, lăsându-se invadat până la identificare cu eul
artistului. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre metafora “ lumina altora” şi “lumina
mea”.Antiteza este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol conclusiv, deşi exprimată prin raportul de
cauzalitate (“căci”). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie (“tot…se schimbă …sub ochii mei”)
şi de iubire (“căci eu iubesc”).
Confesiunea lui Blaga se organizează în jurul unei opoziţii cu sens figurat: ”lumina mea”-“lumina
altora”, pronumele personal “eu”, fiind cuvântul cheie al întregii poezii, exprimând metaforic conceptul de
“cunoaştere”. Caracterul confesiv al poeziei este susţinut de repetarea , de şase ori în poezie, a pronumelui
personal “eu”.
Elementele de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar,
întunericul. Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere ( cu metrică variabilă), al căror ritm interior redă fluxul
ideilor şi frenezia sentimentelor. Forma modernă este o eliberare de rigorile clasice, o cale directă de
transmitere a ideii şi sentimentului poetic. Referindu-se la stilul înnoitor al lui Lucian Blaga, Eugen
Lovinescu afirma că poetul din Lancrăm este „unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii
noastre".
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“ de Lucian Blaga este o artă poetică modernă, în care
interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice la relaţia poet-lume şi poet-creaţie..

Riga Crypto şi lapona Enigel

de Ion Barbu

Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea, manifestându-se, cu precădere în perioada

interbelică, în paralel și în opoziție cu tradiționalismul, urmărind înnoirea literaturii. Modernismul românesc
s-a construit în jurul revistei „Sburătorul”, apărută sub direcția lui Eugen Lovinescu. În poezie, modernismul
își găsește reprezentanți de seamă în Barbu, Blaga și Arghezi.
Asemenea poeziei „După melci”, poezia „Ryga Crypto şi lapona Enigel” face parte din cea de-a doua
perioadă de creaţie barbiană- etapa baladescă şi orientală- , fiind o baladă cu aspect medieval , cu ritmuri de
descântec popular.
Titlul acestui „Luceafăr întors”, cum o numeşte chiar autorul, conţine numele celor două personaje,
sugerând o dimensiune narativă a textului.
Poemul este o poveste de iubire , care poate fi văzută , în acelaşi timp , ca o problemă de cunoaştere.
La nivel formal , “Riga Crypto şi lapona Enigel” este alcătuită din două părţi , fiecare dintre ele
presupunând câte o nuntă: una reală , consumată, împlinită şi una iniţiaţică, neîmplinită, modificată în final,
prin căsătoria lui Crypto cu măsălarniţa.
 Partea întâi (strofele I – IV) prezintă scenariul unei nunţi cu vin vechi şi “beteli cu fundă”. În acest
cadru , menestrelul este rugat să mai spună povestea Rigăi Crypto. Naratorul este trist şi “aburit”, fapt care
ar putea sugera tenta elegiacă a zicerii sale.
Partea a doua(strofele V-XXVII) cuprinde povestea nuntiri nerealizate a doi parteneri aparţinând
unor regnuri diferite: o ciupercă şi o fată.
Crypto este rege peste ciuperci şi îşi trăieşte “ în pat de râu şi –n humă unsă” existenţa eternă. El se
îndrăgosteşte de Enigel, care mergând cu turmele ei de reni, spre sud, la păşunat , este ademenită de regale
ciupercă .
Aspiraţia erotică a lui Crypto exercită o atracţie asupra lui Enigel, astfel încât ea adoarme pe “trei
covoare de răcoare”; întreaga poveste se petrece în vis ca şi în “Luceafărul”.
Plăpândul rege cu existenţă eternă încearcă să atragă, în lumea lui fiinţa umană, care refuză: “Te-aş
culege , rigă bland…
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând
Teamă mi-e , te frângi curând,
Lasă. Aşteaptă de te coace”
Cuvintele ei constituie o încercare de a-l determina pe Crypto să renunţe la aventură , pentru el
neexistând” coacere”, căci riga reprezintă ipoteza statică a creaţiei.
Trăind , ca toţi nordicii, cu nostalgia soarelui în suflet , Enigel percepe invitaţia “ la somn fraged şi
răcoare” ca pe o blasfemie: “C o lamă de bluestem
Vorba-n inimă-ai înfiptă!”
Pentru fiinţa umană, “somnul” echivalând cu o involuţie , Enigel se pregăteşte să-şi urmeze drumul.
Discuţia prelungindu-se , Crypto este surprins de soare, tocmai când imprudentul îndrăgostit ieşise
din conul lui protector de umbră.
“Că- greu mult soare să îndure
Ciupercă crudă de pădure.”
Atins de razele arzătoare, regale ciupercă va suferi o transformare demonică, pedeapsă pentru că a
încercat să-şi contrazică destinul, ajungând să nuntească cu măsălarniţa.
Finalul , la suprafaţă, pare a trimite la o legendă a plantelor otrăvitoare, dar în profunzime semnifică
fiinţele alienate, doborâte de o aspiraţie mult prea mare faţă de mărginita lor putere.
Aici miza poetului este simbolul care se ascunde în spatele formelor concrete, şi de aici
expresivitatea poeziei. Termeni precum :“menestrel”, “nuntă”, “ciupercă”, “laponă”, “soare”, “fântână”,
“umbră” aparţin lumii obişnuite, dar în context devin simboluri şi alcătuiesc sensuri de mare diversitate.
Apar termini constrastanţi, lumină şi umbră, carnea şi suflet, soare şi răcoare, rouă şi gheaţă desemnând
elemente ale celor două lumi aflate în contrast.
Limbajul abstract şi livresc al marilor idei se împleteşte cu cel colocvial , al dialogurilor, mai ales al
replicilor ce-i revin rigăi.Anecdoticul baladei este doar un paravan, un pretext pentru aventura lirică a
spiritului. Nu dimensiunea legendară contează ci ipostazele cunoaşterii.
Varietatea de rime şi de ritmuri este caracteristică acestui poem, aceasta datorându-se construcţiei
matematice a marelui poet.

“O scrisoare pierdută”
de I.L.Caragiale

Comediile lui Caragiale, alături de majoritatea schițelor, alcătuiesc un univers comic atât de original
şi de românesc , încât a pătruns în stratul cel mai profound al conştiinţei noastre culturale. Acestea sunt
inspirate din viaţa burgheziei române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ele îşi extrag substaţa
comică din evidenţierea contactelor caracteristice parvenirii. Scriitorul se opreşte la niveluri sociale diferite ,
de la micul înavuţit al mahalalei la marea burghezie de provincie, în fond subliniind acelaşi fenomen. În “O
scrisoare pierdută” parvenitismul e urmărit la un nivel mai mare, pentru că eroii aparţin marii burghezii
provinciale.
 Titlul operei desemnează „obiectul buclucaș”(G.Calinescu), generator de conflict .S-a spus de multe
ori ca personajul principal al piesei este chiar “scrisoarea pierdută,”. Scrisoarea apare în două ipostaze în
operă ca armă de santaj a lui Catavencu(de la Tipătescu pentru Zoe) și a lui Dandanache.
„O scrisoare pierdută “ este o comedie de moravuri politice, ilustrând dorinţa de parvenire a
burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi . Pe fondul agitaţiei oamenilor politici
aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei – Caţavencu şi grupul de
intelectuali independenţi - şi membrii partidului de guvernământ – Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu.
Locul acţiunii este capitala unui judeţ de munte , iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat
la sfârşitul secolului al XIX-lea.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda,
poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la
evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi
presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la „ciupelile”
poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate. Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a
proverbului amintit de Tipătescu- „dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de
poliţist în afara orelor de serviciu face parte din “datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii
prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în
favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde luptele de culise între oponenţi
şi mai puţin de opinia electoratului.
A doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile
de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache.
Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din
“diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească.
Sciziunile în interiorul partidelor, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării interesului,
scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează tema
piesei. Tot acum Trahanache scoate la iveală şi plafonarea personajului principal-Ștefan Tipătescu- într-o
situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.
Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care satirizează întâmplări, aspecte
sociale, moravuri prin intermediul personajelor ridicole, în care se nasc conflicte puternice. Comedia are
scopul de a îndrepta acele tare umane şi sociale prin râs, având, aşadar, rol moralizator. Mijloacele de
construire a comicului sunt foarte variate: comicul de situaţie, comicul de moravuri, comicul de limbaj,
comicul de nume, comicul de caracter etc.
Comicul de nume (onomastic) ilustrează principalele trăsături de carcter ale personajelor. De
exemplu, numele lui Ghiţă Pristanda sugerează caracterul servil şi umil faţă de şefi , lipsa de personalitate,
deoarece „pristanda” este un joc popular, asemănător cu brâul, ce se dansează după reguli prestabilite, într-o
parte şi alta, conform strigăturilor şi comenzilor unui conducător de joc. Numele Caţavencu vine de la
“caţă”, ce înseamnă palavragioaică, şi”cațaveică”, haină cu două feţe, de unde reiese demagogia şi ipocrizia
personajului. Sarcasmul lui Caragiale atinge apogeul comicului prin numele lui Agamemnon Dandanache,
constând în alăturarea ridicolă a numelui marelui strateg grec, celebru pentru priceperea strategică în
războaie cu “dandana”, care înseamnă încurcătură , sugerând astfel ridicolul personajului, dus până la
grotesc.
Comicul de limbaj este cu totul remarcabil şi un mijloc de carcterizare ce-l individualizează net pe
Caragiale în întreaga literatură română. Acest tip de comic poate fi definit prin câteva particularităţi:
greşelile de vocabular- “famelie”, “renumeraţie”,”bampir”-, încălcarea regulilor gramaticale şi ale logicii
–“După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostrum realizat “-, repetiţia obsedantă a
unor cuvinte sau sintagme ce duc la ticuri verbale, contradicţia stilurilor- Caţavencu ţine în faţa lui Pristanda
un discurs în stil oratoric deşi vorbise până atunci pe un ton familiar.
Comicul de situaţie reiese , aşa cum îi arată şi numele, din situaţiile cele mai surprinzătoare în care
sunt puse personajele, provocate de coincidenţe, de încurcături, confuzii şi împrejurări echivoce. Întreaga
piesă se bazează pe astfel de situaţii, fiecare scenă fiind în parte o ilustrare a acestui comic.
Comicul de caracter conturează personaje ridicole, creează tipologii umane, dominate de trăsături
morale definitorii pentru caracterul acestora.
 Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului , este tipul slugarnicului, prezent în piesă de la început până la
sfârşit în toate momentele cheie ale acţiunii. „Scrofulos la datorie” este conştient că trebuie să-şi
servească şeful , nu din conştiinţa „misiei”, ci din interes personal: „famelie mare, renumeraţie mică ,
după buget.” Lipsit de demnitate, funcţionar servil, încalcă legea coştient şi-l arestează abuziv pe
Caţavencu, deoarece primise ordin „verbal” de la conu Fănică: „curat violare de domiciliu! da’ umflaţi-l!”,
atitudine mărturisită prin monologul personajului . Linguşitor, se pune bine şi cu Nae Caţavencu în
eventualitatea că acestuia i-ar fi izbutit şantajul :” eu gazeta dumneavoastră o citesc ca Evanghelia
totdeauna”. Se pretează la mici furtişaguri, ghidându-se după o deviză a nevestei lui : „Ghiţă, Ghiţă!
Pupă-l în bot şi papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând..”.Indirect din faptele sale , se observă că este un
profitor mărunt, el cumpără mai puţine steaguri decât ar fi trebuit , iar diferenţa de bani şi-o însuşeşte
fraudulos. Incultura, lipsa de instrucţie sunt evidenţiate prin comicul de limbaj: deformează neologismele-
„bampir”, „famelie”, „catindrală”, „scrofulos”, „renumeraţie”- are ticuri verbale care frizează
prostia :”Curat!”
Creator al unei opera perene prin tipurile şi situaţiile imaginate, clasic prin echilibrul formei, rigoarea
compoziţiei şi viziunea moralizatoare, realist prin detaliu şi prin intenţia critică , I.L.Caragiale rămâne unul
dintre cei mai moderni dramaturgi români, dincolo de curente şi de mode literare.