Particularităţile unei opere care aparţine lui Ion Creangă

R1+Introducere:
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă incadrarea in curentul realism clasic
Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile umane care
își doreau să-si ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca modalitate de
abstragere din cotidian într-un ținut magic în care totul este permis, iar abaterile de la norme sunt
aspru sancționate.
Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă preia
în ,,Povestea lui Harap-Alb” schema populară, dar o umple de viață prin atmosferă, umor
dialogic, dramatizarea povestirii.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un basm cult,
păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește de basmul popular
prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe, amânarea
deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități excepționale,
importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea fantasticului,
digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
Realismul este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor personajelor: craiul
are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este aspru,
cârcotaș. Autorul scoate în evidență psihologia personajelor. Firul epic este, de fapt, un pretext
pentru elemente de viață interioară, pentru momente de sărbătoare, de bucurie colectivă, de
familiaritate. Creangă nu e satiric-el râde de oameni, cu oamenii. Personajele sunt individualizate
prin limbaj și dovedesc obiceiurile verbale ale omului de la țară: expresii dialectale, regionalisme,
propoziții eliptice, interjecții: ,,ghijoagă urâcioasă”, ,,una ca dumneata”. Limbajul personajului
principal evoluează în fapt odată cu acesta.
De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și localizat
în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și relația dintre
protagonist și antagonist, dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge
un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral
superior („- Fii incredintat că nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea bună te ajută, Harap-
Alb, zise Sfânta Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și abuziv care își maschează
cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”; ,,Spânul, bodrogănind
din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.). Chiar monștrii sunt țărani cu calități deosebite, dar nu
surprinzătoare în varietatea lumii satului.

R.2 Tema textului şi două secvenţe sugestive

Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și răul, cu
victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri (bildungsroman). Fiul
craiului nu pornește la drum pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a o primi în sine, sub forma
învățăturii morale, a experienței de viață.
Un prim episod ilustrativ pentru tema textului narativ este cel al coborârii fiului de crai în
fântână- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint- ,,un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența dintre
cele două personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți, fiul
de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de
fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a
slugii, contrastul dintre esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic
cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să
înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat
prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare
dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul
urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar
este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei
împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ,,Hei,
dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de
demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și
prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o
concluzie în final pozitivistă a autorului.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe întâmplări
supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea basmului devine
,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu). Nota comică adaugă viziunii fabuloase
şi una umoristică, desprinzându-se din portretele caricatură pe care autorul le face însoţitorilor lui
Harap-Alb sau din scenele în care sunt descrise probele pe care trebuie să le treacă eroul şi
însoţitorii săi: răcirea casei înroşite, consumarea bucatelor şi a băuturii, descoperirea fetei de
împărat. Pe lângă acest comic de situaţie este prezent şi comical de limbaj, deoarece personajele
apelează la zeflemea ,,Tare-mi eşti drag!...te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi!’’sau la
apelative caricaturale ,,Ţapul cel Roş’’, ,,Buzilă’’, ,,mangosiţi’’, acestea fiind şi elemente ale
oralitătii.

R.3 Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ

studiat

Un prim element de structură îl constituie titlul. Concret, eroul parcurge o aventură eroică
imaginară, un drum al maturizării, necesar pentru a deveni împărat. Numele personajului îi
reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă (Alb).
Perspectiva narativă este obiectivă, naratiunea la persoana III-a este realizata de un
narator omniscient,dar nu si obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflectii,
unele adresate interlocutorilor ipotetici(,,Si ce imi pasa mie?”).
Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială: „amu cică
era odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut
veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are
bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă.”(societatea in care traieste autorul)
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-Împărat avea trei fete. Îi trimite
craiului o scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul său, însă să fie vrednic. Această
vrednicie trebuie însă dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl își supune fiii la o probă: se
îmbracă în piele de urs și le iese în cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește curaj și sfătuit
de Sfânta Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta constituie un simbol
al trecerii spre altă etapă a vieții. Tatăl îl sfătuiește să se ferească de Omul Spân și de Omul Roș,
și îi dăruiește pielea de urs, calul, hainele de la nuntă.
Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia oară își încalcă
interdicția, astfel, Spânul îl supune prin vicleșug, îl testează și îl face slugă.
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului,
aducerea pietrelor prețioase din Padurea Cerbului și pe fata de împărat. Primele două probe sunt
trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta Duminică. A treia probă cuprinde mai multe
serii (triplicarea).
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc câte o aripă drept
răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă, Flămânzilă,
Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute la probele de la împărăție (reglarea temperaturii
din casa înroșită, ospățul, alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre,
ghicitul fetei și proba impusă de fata farmazoană - aducerea a „trei smicele de măr dulce și apă
vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”).
Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta îi dezvăluie adevărata
identitate a fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie capul fiului de crai, calul îl aruncă în
înaltul cerului, făcându-l praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu apă
moartă.
Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și
împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.
Concluzia(Incheierea)
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la elementele de
formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune fabuloasă asupra
realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de originalitate manifestată
prin umanizarea fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a personajelor, prin folosirea unor
tehnici narative aparte, prin adăugarea unei viziuni comice celei fabuloase şi prin oralitate.
Particularități de construcţie a unui personaj, Creangă

În general, personajele ocupă un loc esenţial în orice operă epică, întrucât ele asigură
desfăşurarea acţiunii şi sunt purtătoarele mesajului autorului, dar în lumea basmelor rolul lor
devine mai important prin semnificaţia morală şi prin simbolurile pe care le reprezintă la nivelul
viziunii auctoriale a textului. Această lume este populată de o diversitate de personaje care pot fi
reale sau fantastice, iar cele din urmă sunt înzestrate cu puteri supranaturale, ele fiind din punctul
de vedere al semnificaţiei morale, personaje pozitive şi negative, iar ca importanţă, principale,
secundare sau episodice.
În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’ la 1 august
1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un personaj principal, care este
şi personaj eponim. Acesta este purtătorul unor însuşiri puse în evidenţă de autor prin acţiune,
prin relaţiile sale cu celelalte personaje ale basmului, prin construirea conflictului sau printr-o
diversitate de procedee de caracterizare.

R.1.Statutul social, psihologic şi moral al personajului

Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb, care apare în
postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos din basmele
populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc,
fiind un om obişnuit, cu calităţi şi cu defecte: plânge când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte
calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când e pus în faţa unei noi
probe. Însă în decursul acţiunii parcurge un traseu al devenirii: este mai întâi slugă, apoi împărat,
după ce depăşeşte o serie de probe. Din punct de vedere psihologic, la început este fricos,
nesigur, iar , în final, un învingător, dovedindu-se din ce în ce mai învingător, mai stăpân pe sine,
cu ajutorul prietenilor săi, iar aceste atitudini îi marchează profund şi profilul lui moral.

R.2Trăsătura dominantă şi două secvenţe

O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în fântâna-
simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu
de trecut- pădurea labirint-,, un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de
crai cade în capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele două
personaje:,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă
Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat
până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale celui de lângă el și judecă lumea
după modelul său moral. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile
dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat
prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este cea mai
dificilă încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat. Spânul
urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar
este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și de apa moartă a fetei
împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese ,,verișoarelor” sale: ,,Hei,
dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de
demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și
prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o
concluzie, în final pozitivistă a autorului.

R.3 Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il constituie
modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea indirectă se realizează portretul spiritual al
fiului încă neiniţiat. Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la
problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne care cere
milostenie. Aceasta face parte din categoria personajelor confidente şi are rol important în
iniţierea eroului. Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează egoism şi
concentrare asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de cunoaştere
umană, pripeală.
Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să aştept eu
ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi întelepciunea. După insistenţele
bătrânei el îi dă bani: „ţine mătuşă, de la mine mai puţin şi de la Dumnezeu mai mult”. Din
aceste vorbe – mijloc de caracterizare indirectă – rezultă acum chibzuinţa, fiul întelegând că este
o fiinţă limitată.
Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba
bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul iniţierii fiului
este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi îi fixează fiului de crai
traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi deschide
porţile devenirii „ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului existenţial propus
este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului,
aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. A conduce sub semnul iubirii, al gloriei şi al cinstirii, a fi
puternic prin milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou. Inocenţa, lipsa de experienţă în a
vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului. Personaj năzdrăvan, cu calităţi
supranaturale, calul acumulează funcţiile de iniţiator şi de adjutant. Apariţia sa respectă un
anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos, apoi, după ce mănâncă jar, se
transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale – zboară, vorbeşte, deţine cunoştinţe
inaccesibile eroului. În descoperirea calului de către erou se poate vedea o probă pregătitoare,
căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia forma unei lecţii de viaţă.
După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi zboară cu el până la lună şi
soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii”. E o lecţie pe care i-o dă calul, anume că nimic
în viaţă nu rămâne nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul, „vorba ceea: una pentru alta”.
În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea răului.
Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi călăuză. A doua
oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat într-un
moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol foarte
important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este cunoaşterea
de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi credulitatea nu sunt defecte, ci
doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.
Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl numeşte pe
fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest moment, el duce un
traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele. Pus în situaţia de a aduce salată din
grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este descurajat şi se autocompătimeşte, însă calul îl
ajută să treacă peste acest moment îmbărbătându-l. Primeşte, de asemenea, ajutorul Sfintei
Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care se milostivise mai demult.
Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta Duminică. Harap-
Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui. Bătrâna îndrumătoare îl
învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa altora. Un conducător nu poate fi iubit
şi slăvit fără a cunoaşte suferinţa supuşilor săi „când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta
să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.”
Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe care
eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa furnicilor, crăiasa
albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
În ciuda ajutorului, esenţa eroului o constituie calităţile sale. Faptul este evidenţiat de Sfânta
Duminică, prin caracterizare directă. Important este, nu ajutorul propriu-zis, ci deschiderea
ochilor către sine însuşi pe care i-o facilitează: „fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi
inima ta cea bună te ajută Harap-Alb.”
Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte personaje sau
prin autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului”
întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic să-şi găsească
un nume. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria
mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrâna care îl ajută, i se adresează cu ,,luminate crăişor”,
fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care trebuie să-l împlinească. Ea îi evidențiază
calitățile morale , dar îl și dojenește numindu-l ,,slab de înger, mai fricos decât o femeie”. Fetele
împăratului Verde îi recunosc meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfătişare mult mai plăcută
şi seamănă a fi mult mai omenos”, în opoziție cu Spânul: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot
rogoz.”
În strânsă legătură cu acţiunea se află relaţia protagonistului cu celelalte personaje şi, implicit,
conflictul acestuia cu personajele opozante, acestea fiind alte modalităţi de construire a acestui
personaj şi de evidenţiere a însuşirilor lui.
În relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Păsări-Lăţi-
Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi el reprezintă
forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi generozitate. Însă cu celelalte
personaje, care reprezintă forţele răului, Spânul si Roşu-Împărat-el intră în conflict şi este
prezentat în antiteză cu acestea, mai ales cu Spânul. Dacă Harap-Alb este blând, supus,
respectuos, cinstit, prietenos şi iertător, Spânul este aspru, viclean, arogant, mincinos şi lipsit de
omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb este iubit de cei din jur, pe când Spânul este
dispreţuit pentru răutatea sa.

Acțiunea are în centru formarea personajului principal. Echilibrul inițial- ,,Amu cică era o
dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului Verde. Fără urmași la
tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția. După încercările
eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta Duminică să
ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe,
fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe calul cel rărciugos. Dar, pentru că
sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece proba craiului și va ca primi sfaturi
testamentare să se ferească de omul spân și de omul roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de
spân. Ajuns la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb trece prin trei probe: a salăților din grădina
ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor
adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă,
Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la
curtea Împăratului Verde, este ucis de Spân și este înviat de fata Împăratului Roș, eliberat astfel
de puterea jurământului. Răufăcătorul este pedepsit și restabilirea echilibrului este încununată de
nuntă și de o veselie care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul
ficțional marcată de întoarcerea la discrepanța socială:,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe
la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”

Concluzia/INCHEIERE
Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de caracterizare şi parcurge un
drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a dobândit o eficientă lecţie
de viaţă. Personajul este construit pe baza schemei narative a iniţierii, după modelul personajului
din basmele populare, pe baza antitezei cu personajul negativ şi prin diversitatea relaţiilor pe care
le stabileşte şi cu ceilalţi actori ai acţiunii. Cu toate acestea, el se deosebeşte de personajele
basmelor populare prin aceea că nu este înzestrat cu puteri miraculoase, supranaturale, ci este un
om obişnuit, cu defecte şi cu calităţi.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite.
Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va reface constant
organicitatea, construcția personajului principal oglindind această concepție.

Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul

Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este populată de o diversitate de

personaje, care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt reale sau fabuloase cele din urmă
fiind înzestrate cu puteri supranaturale, fie că sunt pozitive sau negative, iar ca importanţă:
principale, secundare sau episodice. O notă aparte inedită, în această lume fabuloasă o au
numeroasele relaţii dintre multitudinea personajelor reprezentante ale forţelor binelui şi ale
răului. În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’, la data
de 1 august 1877, există ca în orice astfel de creaţie un personaj principal care este şi personajul
eponim, Harap-Alb, care stabileşte cu celelalte personaje o diversitate de relaţii, dar cea mai
importantă este relaţia sa cu Spânul, personajul opozant şi negativ, deoarece aceasta este o relaţie
specifică, tensionată, întotdeauna întâlnită între cele două categorii ale oricărui basm: pozitive şi
negative.
Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor printr-o serie de elemente
ale textului: prin temă, prin acţiune, prin construirea conflictului şi evidenţierea legăturilor cu
celelalte personaje ale basmului, folosindu-se diferite procedee de caracterizare.

R.1 Statutul social, psihologic şi moral al celor două personaje

După cum se poate observa din conţinutul basmului, statutul social al celor două personaje este
prezentat încă de la începutul acţiunii, astfel, Harap-Alb apare în postura unui fecior de crai, fără
o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri
supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit cu
calităţi şi defecte, plânge când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este
îngândurat şi nesigur de fiecare dată când este pus în faţa unei noi probe.
Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut, apare şi Spânul, care
reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de crai să-l accepte ca însoţitor şi mai
târziu ca stăpân. În această calitate, Spânul contribuie mai întâi la individualizarea feciorului de
crai şi la dobândirea unei identităţi, numindu-l Harap-Alb.
Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-se mai
încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul este un învins şi devine,
de-a lungul acţiunii, simbolul stăpânului intolerant şi trufaş, dorind să-şi impresioneze rudele, iar
aceste atitudini ale personajelor le marchează profund şi profilul moral în care însuşirile lor sunt
total diferite.
Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de cal de la
început, dar care este tolerat în scop formativ:,,Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată,
pentru că fac pe oameni să prindă la minte…” Harap Alb dovedește calitatea neprețuită a unui
fond moral superior („- Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te
ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist el
reprezintă forțele binelui. Spânul este rău și plin de ură nejustificată, invidios, mascându-și cu
greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).

R.2Evidenţierea a două episoade care reliefează relaţia dintre cele două personaje
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea mezinului cu
Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare directă: „Fiul craiului
boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se lasă în fântână”. Naivitatea
tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi
cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe
ascuțișul paloșului”că-i va da ascultare întru toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și rău: om de
onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.
O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei de
împărat la Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece pe drum, el se îndrăgostește de tânără,
dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. Fata
farmazoană îl demască pe Spân,care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De
fapt, „ răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul
„pedagogului rău’’ s-a încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu ajutorul
obiectelor magice, el reintră în posesia paloșului și primește răsplata: pe fata Împăratului Roș și
împărăția.

R3.Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru relația

între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, limbaj.
Acțiunea are ca element central evoluția relației dintre cele două personaje. Echilibrul
inițial- ,,Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii
Împăratului Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i
conduce împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce
se dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său.
Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât
și pe calul cel răpciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece
proba craiului și va primi sfaturi testamentare să se ferească de omul Spân și de Omul Roș.
Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de Spân. Ajuns la curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb
trece prin trei probe: a sălăților din Grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei
Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa
albinelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă
calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului-Verde, este ucis
de Spân și este înviat din nou de fata Împăratului Roș, eliberat de puterea jurământului.
Răufăcătorul este pedepsit de cal și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o
veselie care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată
de întoarcerea la discrepanța socială: ,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are
bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul principal este cunoscut sub
sintagma de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea
drumului iniţiatic să-si găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă şi
naivitatea- ,,boboc în felul său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește
Spânului: ,,din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască
si să-şi pregatească plecarea i se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un
destin strălucit pe care trebuie să-l împlinească.
În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb calitățile : ,,Harap-Alb,
sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi mult mai omenos”. Naratorul notează
comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două personaje: ,,Vița
de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează direct: ,,Spânul,
bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.
Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este în relație cu
alte personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje fantastice, ,,era
tovarăs, era părtaș la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv, agresiv și înșelător prin
acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți.
Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două concepții asupra vieții.
Pentru Spân, răul este justificat și necesar. Trimful lui Harap-Alb validează însă concepția
conform căreia valorile pozitive sunt cele corecte. Atmosfera de bucurie în care ne introduce
Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin cele
două personaje, răul va fi învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va reface constant
organicitatea.
Concluzia
Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea” lui Creangă
în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de rând-slugă
mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.
Dintre toate aspectele textului, nu numai dintre aceste două episoade, se poate observa că, deşi
cele două personaje sunt prezentate în antiteză, ele se influenţează reciproc în evoluţia lor,
destinele lor se împletesc, se condiţionează aflându-se într-un raport de complementaritate.
Spânul contribuie la maturizarea lui Harap-Alb, iar acesta prin comportarea sa ireproşabilă îl
determină pe Spân să devină mai pretenţios, mai orgolios şi mai dornic de mărire, ceea ce îi va
grăbi sfârşitul, astfel, Harap-Alb parcurge un drum al iniţierii, al devenirii pe când Spânul merge
inevitabil pe calea degradării morale, determinate de o ambiţie nesăbuită şi de răutate.
Concluzionând asupra celor prezentate putem constata că relaţia dintre cele două personaje este
prezentă şi evoluează pe întregul parcurs al acţiunii, indiferent de momentele subiectului într-un
conflict permanent şi puternic, deoarece ele sunt construite pe baza opoziţiei pozitiv-negativ.