Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

Opera literară „Povestea lui Harap-Alb“ de Ion Creangă este un basm cult, publicat în
Perioada Marilor Clasici, în revista „Convorbiri literare “, în anul 1877. Viziunea autorului este
de factură realistă, fapt observabil în umanizarea fantasticului, în modelarea prin hiperbolizare a
unor situații de viață de tip rural, chiar humuleștean.
Realismul este evidențiat, pe lângă inserarea secvențelor veridice (lovirea calului cu frâul
de către mezin) între cele fantastice (transformarea calului slab și bătrân într-unul înaripat), de
prezența personajului ce iese din tiparele basmelor populare. Protagonistul nu are puteri
supranaturale, prezentând atât calități, cât și defecte și fiind autohtonizat, provenind parcă din
Humuleștiul lui Creangă.
Încadrarea textului în specia basmului cult este susținută de următoarele trăsături: tema
specifică, prezența tiparului narativ (patru secvențe), folosirea formulelor inițiale, mediane și
finale și triumful forțelor binelui. În plus, apar personaje specifice fantasticului: protagonistul-
Harap-Alb, antagonistul-Spânul, împăratul, fata de împărat, donatorii (Craiul, Sfânta Duminică,
regina albinelor și cea a furnicilor) și ajutoarele (Sfânta Duminică, albinele, calul, furnicile,
Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Gerilă și Păsări-Lăți-Lungilă).
De asemenea, întâlnim motivele literare specifice: superioritatea mezinului; motivul
podului, ce semnifică trecerea de la un mod de existență la altul și reprezintă proba curajului
pentru protagonist; labirintul, reprezentând proba ce îl pune în dificultate pe erou, călătoria,
nunta și cifrele magice: trei fii de crai, trei apariții ale Spânului, câte trei probe la care este supus
Harap-Alb de către Spân, la curtea Impăratului Roș și de către fata de împărat.
Tema basmului este lupta dintre bine și rău, dar se remarcă și o temă inițiatică, opera
având aspect de bildungsroman prin prezentarea procesului de formare a personalității eroului.
Titlul este de tip analitic, făcând trimitere la ideea de fantastic. Din punct de vedere
morfologic, este compus dintr-un substantiv comun, făcând trimitere la o specie literară și un
substantiv propriu, ce reprezintă numele protagonistului. „Harap-Alb“ este un nume oximoronic,
evidențiând schimbarea statului social al personajului principal. Termenul „Harap“ are sensul de
slugă de culoare (arab), iar „Alb“ devine atributul împăratului, arătând neinițierea, statutul de
neofit al eroului. Opoziția alb-negru sugerează antiteza bine-rău, calități-defecte, personajul fiind
unul realist, atipic, neavând însușiri specifice unui Făt-Frumos.
Cronotopul este unul mitic, acțiunile desfășurându-se într-un „illo tempore”, sugerat prin
termenul „odată “ . Spațiul este incert , vag , „între două capete de lume “, respectiv împărațiile
celor doi frați, Craiul și Împăratul Verde.
Formulele specifice îndeplinesc funcții precise și diferite . Astfel, formula inițială „Amu
cică era odată într-o țară un crai... “ introduce lectorul în lumea ficțiunii, iar termenii vorbirii
populare „amu “, „cică “ exprimă incertitudinea desfășurării evenimentelor. Formulele mediane :
„Și mai merge el cât mai merge “ delimitează secvențele narative și au rolul de a întreține atenția
cititorului. Formula finală-„Și-a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se duce
acolo bea și mănâncă “- scoate cititorul din lumea fantasticului și îl aduce în realitatea crudă,
unde societatea este divizată între bogați și săraci („Iară pe la noi cine are bani bea și mănâncă,
iară cine nu, se uită și rabdă “).
O secvență sugestivă pentru ilustrarea temei este cea de la fântână, reprezentând prima
etapă a inițierii mezinului. Spânul varsă apa acestuia din ploscă, manipulându-l să coboare în
fântână pentru a se răcori. Fântâna anticipează tema inițiatică, făcând trimitere la ideea de
evoluție de la contingent la transcendent. Tânărul, „boboc în felul său la trebi de aiestea “,
coboară în fântână ca într-un infern din care va ieși cu identitatea schimbată . Antagonistul îl
închide acolo, obligându-l prin amenințări să îl slujească până când va muri și va învia,
anticipând finalul basmului. Cei doi fac schimb de identitate, iar fiul de crai devine sluga
Spânului, sub numele de Harap-Alb. Aflată în relație cu motivul apei vii și al apei moarte,
fântâna este asociată, în mitologie, cu „apa divină”, „apa abisului”, „uterul universal”, toate
conducând către ideea de (re)naștere, iar „botezul” primit de la Spân este debutul adevăratei
inițieri.
Începând cu momentul căpătării statutului de slugă, Harap-Alb este supus la numeroase
probe, remarcându-se procedeul triplicării. Astfel, la curtea Împăratului Verde, feciorul este
supus de către Spân la trei probe: aducerea „sălăților” din grădina ursului, a capului cu nestemate
al cerbului și aducerea fetei Împăratului Roșu. Ajungând la Împăratul Roșu, acesta este supus
altor trei probe: cea a casei de aramă încinsă, ospățul pantagruelic și alegerea macului din nisip.
Fata împăratului îi încredințează alte trei misiuni: păzirea acesteia, alegerea ei dintre două fete
identice și aducerea smicelelor de măr dulce, a apei vii și a apei moarte. Pe toate le depășește cu
ajutorul altor personaje, adevărați pedagogi în drumul maturizării.
O altă secvență sugestivă este cea a morții inițiatice (a zecea probă), reprezentând ultima
etapă a procesului de maturizare a eroului. Ajungând la curtea Împăratului Verde, fata
Împăratului Roș divulgă schimbul de identitate dintre Spân și Harap-Alb. Crezând că a fost
trădat, antagonistul îi taie capul fiului de crai. Rolul de inițiator al Spânului se încheie când este
aruncat de către supraveghetorul eroului, calul, din înaltul cerului, făcându-se „praf și pulbere “.
Protagonistul este readus la viață de către fata Împăratului Roșu, care se folosește de puterile ei
supranaturale și de obiecte magice: smicelele de măr dulce , apa vie și apa moartă. Alături de
aceasta, Harap-Alb, pășește spre o nouă etapă a vieții sale, devenind parteneri pe viață.
Se remarcă elemente de artă narativă specifice stilului lui Creangă. Erudiția
paremiologică constă în aglomerarea dictoanelor și proverbelor, precum „Capul de-ar fi
sănătos, că belele curg gârlă “; „Dă-i cu cinstea să piară rușinea“. Există mijloace lingvistice
prin care se realizează umorul precum: porecle (Buzilă, Chiorilă, Chitilă), diminutive
(„trebușoară”, „buzișoare”), portrete caricaturale („o altă drăcărie și mai mare, o namilă de om
“_ Flămânzilă). Oralitatea stilului se realizează prin folosirea cuvintelor populare („boboc, la
trebi de aieste “, „amu “), a exclamațiilor „ptiu! “ și a interogaților retorice.
În concluzie, opera „Povestea lui Harap-Alb“ de Ion Creangă este un basm cult, o
capodoperă a prozei fantastice de inspirație folclorică, în care sunt inserate elemente de realism și
care a fost considerată de criticul Garabet Ibrăileanu „o adevărată epopee a poporului român “.