„Povestea lui Harap-Alb”, Ion Creangă

Tema şi viziunea despre lume într-un basm cult studiat

Ion Creangă este adesea amintit ca fiind „reprezentantul sufletului
românesc printre popoarele lumii, al sufletului moldovenesc printre români şi al
sufletului ţăranului printre moldoveni” (George Călinescu). El este un scriitor
clasic, contemporan cu Ioan Slavici, I.L.Caragiale şi Mihai Eminescu, care
valorifică spiritualitatea ancestrală românească, fiind „unic în sine, divin în
cititori” (Mihail Sadoveanu).

Basmul cult este o specie a genului epic în proză, cu numeroase

personaje ridicate la rangul de simbol, în care se prezintă confruntarea dintre
bine şi rău, soluţionată, de regulă, printr-un final fericit. Acţiunea basmului
implică prezenţa fabulosului şi este supusă unor stereotipii care înfăţişează
parcurgerea drumului maturizării de către erou.

„Povestea lui Harap-Alb” a fost publicată în revista „Convorbiri

literare” la data de 1 august 1877 şi se bucură de la început de o receptare
pozitivă, fiind tradus în germană, franceză şi italiană la doar cincisprezece ani
de la prima ediţie. Basmul poate fi interpretat şi ca un bildungsroman, structura
compoziţională având ca element constructiv călătoria pe care o întreprinde
Harap-Alb, care devine un act iniţiatic în vederea formării protagonistului
pentru viaţă.

Originalitatea lui Creangă, viziunea sa despre lume, este determinată de

următoarele elemente: specificul naraţiunii, specificul fantasticului, nota comică
şi oralitatea stilului. Se asociază supranaturalul popular cu evocarea universului
rural, în mod realist, astfel încât comportamentul personajelor şi relaţiile dintre
ele ilustrează cotidianul din lumea satului. „Povestea lui Harap-Alb” este un
hipertext compus din mai multe microbasme, căci eroul nu este supus doar la
trei probe, ci la mai multe. Tema basmului are sursă folclorică, prezentând
confruntarea binelui cu răul. Se reiau anumite motive narative specifice:
superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, probele,
demascarea răufăcătorului, pedeapsa şi căsătoria.
 Titlul operei este alcătuit din substantivul articulat „povestea”, ce
sugerează tenta de zicere cu valenţe mitice şi din antroponimul „Harap-Alb” cu
ecouri oximoronice. Astfel, „Harap” provine din limba arabă, „arap” (negru), ca
sugestie a sclavului, a primei condiţii a eroului, aceea de neiniţiat, căruia i se
adaugă adjectivul „Alb”, care sugerează cea de-a doua condiţie, aceea a eroului
maturizat, capabil să-i succeadă la tron lui Verde Împărat.

Deşi naraţiunea este heterodiegetică (relatarea evenimentelor se

realizează la persoana a III-a, de către un nartor extradiegetic), ea nu este
neapărat şi obiectivă. Neimplicat direct în evenimente, naratorul îşi ia libertatea
de a subiectiviza uşor naraţiunea, emiţând reflecţii moralizatoare şi observaţii
personale. De exemplu, pe fiul craiului îl numeşte „boboc în felul său” cu
prilejul intrării în fântână a eroului.

Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea,

basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea.
Naraţiunea are ritm rapid prin reducerea digresiunilor, în timp ce dialogul are o
dublă funcţie, ca în operele dramatice: dezvoltarea acţiunii şi caracterizarea
personajelor.

Construcţia subiectului urmează o schemă simplă. Cei doi fraţi, craiul

şi Verde Împărat, conduc fiecare câte o împărăţie la două capete ale lumii,
foarte îndepărtate unul de celălalt. Neavând descendenţi masculini, Verde
Împărat îi scrie fratelui său să-i trimită pe unul dintre fii ca să îi urmeze la tron.
Proba curajului îl desemnează pe cel mic ca fiind capabil de a întreprinde
călătoria către ţinuturile unchiului său. Trecând prin numeroase peripeţii,
depăşind cu isteţime, bunătate şi mult ajutor multiplele probe ale formării sale,
acesta îşi îndeplineşte ţelul de a deveni împărat, căsătorindu-se cu fata de care s-
a îndrăgostit.

În basm sunt prezente anumite clişee cu roluri bine determinate,

cum ar fi formulele specifice: iniţială, mediană, finală. Incipitul basmului este o
formulă iniţială: „Amu cică era odată…”. Aceasta are drept corespondent în
basmul popular începutul „A fost odată ca niciodată” şi are rolul de a introduce
cititorul în lumea miraculoasă în care totul este posibil. Finalul este construit tot
ca o formulă specifică redată în manieră cultă: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi
acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi cine are
bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”. Formula de încheiere face
trecerea de la universul ficţional imaginat de autor la realitatea cotidiană a
fiecărui cititor. Pe lângă valoarea lui hiperbolică, aceasta are puternice accente
sociale; dacă lumea basmului e dominată de veselie perpetuă, lumea reală are
determinări legate de condiţia socială a fiecăruia. Formulele mediane dau
continuitate acţiunii, menţinând starea de curiozitate şi atenţie a lectorului:
„[…]ca cuvântul din poveste înainte mult mai este” sau „Şi merg ei o zi, şi merg
două, şi merg patruzeci şi nouă”.

Astfel, parcurgerea drumului iniţiatic de către erou debutează cu

trecerea podului, probă a curajului, respectiv a calităţilor războinice, condiţie
iniţială obligatorie pentru cel care aspiră la tronul împărătesc. Mezinul trece
această probă cu ajutorul calului năzdrăvan, care „dă năvală asupra ursului”.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea labirintică, simbol
ambivalent, loc al morţii, dar şi al regenerării, căci pentru protagonist se va
încheia o etapă şi va începe alta. Cele trei apariţii ale Stăpânului îl determină să
încalce sfatul părintesc şi îl tocmeşte pe acesta drept călăuză. Coborârea în
fântână echivalează cu o nouă naştere a eroului, sub un alt nume, Harap-Alb, şi
cu o altă misiune, sluga răufăcătorului.

Ajunşi la curtea Împăratului Verde, Spânul îl supune pe erou la trei

probe: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii de cerb pe care
sunt bătute nestemate şi a fetei Împăratului Roş. Primele două probe le trece cu
ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiectele
magice necesare. A treia probă presupune o altă etapă a iniţierii; este mai
complexă şi necesită mai multe ajutoare. Acest al doilea drum începe cu
trecerea altui pod, cu aceeaşi simbolistică, pătrunderea într-o altă etapă a
maturizării. Drept răsplată pentru bunătatea sa, Harap-Alb primeşte de la crăiasa
furnicilor şi cea a albinelor, câte o aripă. De asemenea, fiind prietenos şi
comunicativ, îşi găseşte ajutoare în personaje himerice: Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.

La curtea Împăratului Roş, Harap-Alb este supus la două serii de

probe, fiind ajutat de cele cinci personaje miraculoase: casa de aramă- cu
ajutorul lui Gerilă (proba focului), ospăţul pantagruelic- cu ajutorul lui
Flămânzilă şi Setilă (proba pământului şi a apei) şi alegerea macului de nisip-
cu ajutorul furnicilor. De aici, alte trei probe se leagă de fată: păzirea nocturnă şi
prinderea fetei transformată în pasăre- cu ajutorul lui Ochilă şi Păsări-Lăţi-
Lungilă, ghicitul fetei- cu ajutorul albinei. Fata Împăratului Roş- „o farmazoană
cumplită” impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei trebuie să
aducă „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii
în capete”. Drumul de întoarcere spre împărăţia unchiului său impune eroului o
nouă probă, aceea a dragostei; el se îndrăgosteşte de fată, dar nu îşi dezvăluie
identitatea. Finalul basmului aduce refacerea echilibrului iniţial, prin
demascarea răufăcătorului şi pedepsirea lui prin moarte. Harap-Alb, căruia
Spânul îi tăiase capul, este readus la viaţă de către fata împăratului Roş,
renăscând sub o nouă identitate, aceea de iniţiat, capabil de a conduce o familie
şi o împărăţie. Prin moartea lui simbolică, este absolvit de jurământul făcut şi
capabil de a-şi continua firul vieţii.

În opinia mea, poveştile lui Creangă se dezvoltă din acelaşi orizont

fabulos în care se proiectează întreaga sa operă literară. Basmul pune în
evidenţă idealul de dreptate, de adevăr şi de cinste şi nu urmăreşte să ofere
modele abstracte sau greu accesibile, supranaturalul fiind un mijloc de a face
naturalul mai uman. În ansamblul ei, „Povestea lui Harap-Alb” poate fi
considerată un model, un etalon al acestei specii literare, dar şi „cel mai frumos
basm românesc” (Pompiliu Constantinescu) prin capacitatea de „oglindire… a
vieţii în moduri fabuloase” (George Călinescu).

În concluzie, geniul humuleştean este exact această capacitate

extraordinară de a-şi lua eroii în serios, de a le trăi aventurile, de a pune cu
voluptate în fiecare personaj propriile aspiraţii nerostite, vicii, slăbiciuni,
tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă. Creangă este creatorul unei „comedii
umane” profunde, universale în tipicitatea ei, râsul său fiind un hohot al zeilor,
un râs homeric. El nu este un simplu „povestariu” cum s-a spus (Vladimir
Streinu), care se lasă condus de succesiunea de „funcţii ale basmului” (Vladimir
Propp), mai puţin atent la conexiunea lor fluentă şi îndeosebi la expresia
literară, ci este un demiurg care integrează în universul imaginar acele elemente
ce slujesc cel mai bine ideea artistică fundamentală.

Construcţia personajului principal

Protagonistul basmului, fiul de crai devenit Harap-Alb, este cel mai
reprezentativ dintre personajele pozitive ale lui Creangă. El nu deţine puteri
supranaturale, notorietatea sa provenind din bunătatea sufletului său, cu ajutorul
căreia reuşeşte să parcurgă drumul sinuos al maturizării.

La început el este fiul cel mic crescut în umbra fraţilor, dar care are
ocazia unică de a-şi dovedi, ca în basmele populare, superioritatea.
Sensibilitatea sa este dublată însă de o ambiţie imensă şi de mult curaj. Eroul
central este foarte sociabil, fapt care îl ajută în demersurile sale pentru că, prin
comunicarea cu cei din jur, reuşeşte să-şi facă prieteni loiali. Cele cinci
personaje miraculoase sunt gata să îl însoţească oriunde. De asemenea, se
dovedeşte foarte mărinimos, ajutând furnicile şi albinele prin fapte nobile, care
nu întârzie să-şi afle răsplata.

Din punctul de vedere al modalităţilor de caracterizare, putem

remarca, în primul rând, caracterizarea directă, făcută de narator sau de alte
personaje: fiul de crai este considerat „boboc în felul său la trebi de aieste”,
„slab de înger”, „mai fricos ca o femeie”, „naiv”, uneori „mânios”. Sfânta
Duminică îl prezintă milostiv şi generos („fii încredinţat că nu eu, ci puterea
milosteniei şi inima ta cea bună te ajută”), dar tot ea este cea care justifică
necesitatea parcurgerii de către protagonist a unui ritual de iniţiere, anticipând şi
statutul său ulterior („Când vei ajunge şi tu mare şi tare, [...] vei crede celor
asupriţi şi necăjiţi pentru că ştii acum ce-i necazul”). Caracterizarea indirectă
reiese din faptele sale, din vorbe, din atitudinea faţă de ceilalţi, din limbaj.
Frumuseţea sa spirituală şi optimismul sunt evidente în fiecare moment al
scrierii.

Harap-Alb este caracterizat şi prin opoziţia cu personajul negativ,

simbol al forţei răului. Nici Spânul nu are trăsături miraculoase, dar el
reprezintă omul rău, maleficul, inumanul. Portretul său fizic se reduce la o
singură trăsătură exprimată direct „un om spân” (un bărbat căruia nu îi creşte
barbă), naratorul sugerând concepţia populară potrivit căreia unei anomalii
fizice îi corespunde o deficienţă caracterială majoră. El reuşeşte să-l păcălească
pe erou datorită vicleniei şi astfel are loc o schimbare de statut. Spânul devine
fiul de crai, iar acesta se transformă în sluga primului. Spânul are rolul unui
iniţiator, este un „rău necesar”, fără de care nu s-ar fi putut realiza iniţierea
eroului.

Cea mai pregnantă relaţie între personaje este aceea dintre eroul
central, fiul craiului, şi Spân. În sens restrâns, Spânul poate fi considerat
Diavolul, fiinţa de dincolo, aşa cum însuşi se prezintă, Dragonul , Păzitorul
Pragului, pentru că poate fi găsit la cele două părţi iniţiatice ale eroului , pe
când, conform numelui dobândit, Harap-Alb, personajul reflectă condiţia dublă
a acestuia: slugă (Harap) de origine nobilă (Alb); sugestia cromatică alb- negru
sugerează traversarea unei stări intermediare. Spânul devine astfel un simbol al
experienţelor nefaste din viaţa omului, a căror apariţie este neplăcută, uneori
chiar dramatică, dar care ajută la maturizarea fiecăruia dintre noi.

În opinia mea, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm omogen,

petrecut în „illo tempore”, o povestee unde timpul şi locul nu există, doar
eternitatea pusă în scenă de către „fiinţele de hârtie” (Roland Barthes), în special
de către protagonist, Harap-Alb, aflat în strânsă relaţie cu antagonistul, Spânul,
care nu este doar o întruchipare a răului, ci are rolul iniţiatorului, este la
cunoştinţă de scenariul iniţiatic al personajului principal, prin care se respectă
arhetipul eroului de basm, care, prin acţiunile sale, realizează un act de
civilizare sub legile binelui şi ale adevărului suprem.

În concluzie, geniul humuleştean este exact această capacitate

extraordinară de a-şi lua eroii în serios, de a le trăi aventurile, de a pune cu
voluptate în fiecare personaj propriile aspiraţii nerostite, vicii, slăbiciuni,
tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă. Creangă este creatorul unei „comedii
umane” profunde, universale în tipicitatea ei, râsul său fiind un hohot al zeilor,
un râs homeric. El nu este un simplu „povestariu” cum s-a spus (Vladimir
Streinu), care se lasă condus de succesiunea de „funcţii ale basmului” (Vladimir
Propp), mai puţin atent la conexiunea lor fluentă şi îndeosebi la expresia
literară, ci este un demiurg care integrează în universul imaginar acele elemente
ce slujesc cel mai bine ideea artistică fundamentală.