ROMANTISMUL este o mişcare artistică şi literară, aparută la sfârşitul

secolului al XVIII-lea, caracterizată prin sensibilitate, individualitate creatoare,

afirmarea originalităţii. Romanticii resping convenţiile impuse de clasici, cum
ar fi regula celor trei unităţi: de loc, de timp, de acţiune, resping tipologia
umană, alegerea personajelor din înalta societate. Ei sunt pasionaţi de mister, de
exotic, au gust pentru macabru, creează personaje şi situaţii excepţionale,
dezvoltă tema individualităţii, a libertăţii de exprimare şi a atingerii idealului.

“Luceafărul”, Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este, în timp, ultimul mare poet al romantismului,

comparabil cu Hölderlin sau cu Victor Hugo, cu Imre Madach sau cu
Lermontov, cu Edgar Poe sau Bürger, pentru a da numai câteva exemple.
Literatura română îl preţuieşte ca fiind “Poetul nepereche” sau “luceafărul
poeziei româneşti” (George Călinescu) şi îl situează în galeria marilor clasici.
Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl numeşte
“poet în toată puterea cuvântului”, intuind geniul său şi promovându-l în cadrul
cenaclului “Junimea” şi prin intermediul revistei “Convorbiri literare”.

Sinteză a gândirii eminesciene, poemul “Luceafărul” este publicat

iniţial in Almanahul Societăţii Academice “Romania jună” din Viena, în
aprilie 1883. Ulterior, în august 1883, apare în revista literară “Convorbiri
literare” şi este inclus în singurul volum antum eminescian. Filonul naşterii
poemului este de factură populară; Eminescu valorifică un basm popular cules
din Oltenia de germanul Kunish. Acesta se intitulează “Fata în grădina de aur”
şi prezintă iubirea dintre o fiică de împărat şi un zmeu, personaje simbolice
aparţinând unor lumi diferite. Ea îi cere acestuia să devină muritor, dar, în timp
ce zmeul merge la Creator pentru a-i cere să-l dezlege de nemurire, fata fuge în
lume cu un fiu de împărat pe nume Florin; zmeul se răzbună prăvălind o stâncă
peste cea care i-a trădat sentimentele. Acest filon este completat în mod inedit
cu inspiraţia din filosofie, autorul sintetizând poetic urmatoarele coordonate:
concepţia lui Schopenhauer cu privire la antiteza dintre geniu şi omul comun,
ideile exprimate de filosofia greacă, conform cărora Cerul şi Pământul se află la
originea lumii, viziunea vedică indiană asupra cosmogoniei şi a personajului
mitologic Hyperion, care este fiul Cerului.

1
 Viziunea despre lume a poetului este unică, creaţia
eminesciană reprezentând un univers imaginar aparte, cuprinzător şi inedit, care
îmbină teme şi motive romantice (istoria, fortuna labilis, visul, natura, iubirea,
zborul atemporal, cosmogeneza, relativitatea timpului şi a spaţiului) cu
elemente autohtone, aparţinând specificului naţional. Definit ca “poem al
contrariilor reunite sub semnul universalităţii” (Tudor Vianu),
“Luceafărul” este, aşa cum îl denumea însuşi poetul, o alegorie a locului şi a
menirii geniului în lume.

Structural, “Luceafărul” este alcătuit din 98 de catrene şi atinge

perfecţiunea formei şi a fondului de idei. Cele patru părţi reliefează două
planuri: terestru şi cosmic şi unesc elementele care aparţin celor trei genuri
literare- liric (intensitatea emoţională a poemului), epic (firul narativ,
personajele, modurile de expunere), dramatic (dramatizarea prin dialog,
conflictul central). Prima parte imbină armonios planul terestru cu cel cosmic,
prin prezentarea idilei dintre fata de împărat şi Luceafăr, care aparţin unor lumi
ireconciliabile. Incipitul este specific unui basm atipic: “A fost odată ca-n
poveşti/ A fost ca niciodată”; alegoria este proiectată într-un timp neprecizat,
unic. Fata de împarat este caracterizată prin superlativul de factură populară
“prea frumoasă”; ea este “una la părinţi”, “mândră în toate cele”, comparabilă
cu Fecioara şi cu luna, ceea ce denotă singularitatea ei în planul terestru.
Distincţia dintre cei doi este evidentă înca de la început: iubirea fetei are o latură
comună, derivă din obişnuinţă (“Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorinţa-i
gata”), pe când idealul erotic al Luceafărului derivă din nevoia de cunoaştere,
prin intermediul celui mai puternic sentiment (“El iar, privind de săptămâni,/ Îi
cade dragă fata”). Raspunzând la chemările fetei- “Cobori în jos, Luceafăr
bland”- Luceafărul se întruchipează în înger, apoi în demon, surprinzând omul
pe care Eminescu îl înţelege atât de bine, geniul sfâşiat de viaţă şi de moarte,
apolinic şi dionisiac, faptă şi conştiinţă, pasiune şi renunţare. Partea a doua
ancorează acţiunea, în totalitate, în sfera terestră, prezentând progresiv idila
dintre doi oameni obişnuiţi, ca exponenţi tipici ai lumii căreia îi aparţin. Astfel,
fata de împărat îşi pierde caracterul de unicitate şi devine Cătălina,
individualizare prin nume propriu menită să o coboare pentru totdeauna în
inferioritate. Ea este, de această dată, fermecată de vorbele meşteşugite şi
gesturile tandre ale “unui paj”, “viclean copil de casă”, “băiat din flori şi din
pripas/ Dar îndrăzneţ cu ochii”, pe nume Cătălin. Cei doi reprezintă simbolul
perechii, al cuplului uman bazat pe sentimentul de atracţie reciprocă. Fata de
împărat conştientizează că iubirea de Luceafăr este “un dor de moarte” şi, de

2
aceea, îl acceptă pe Cătălin, păstrând melancolia: “În veci îl voi iubi şi-n veci/
Va rămânea departe” (repetiţia locuţiunii adverbiale de timp sugerează
zădărnicia acestei iubiri). Cel de-al treilea tablou debutează cu o descriere unică
în literatura universală, anume prezentarea spaţiului infinit al macrocosmosului,
unde se poate pătrunde cu forţa gândului. Luceafărul porneşte către Demiurg,
către originile lumii, pentru a-şi împlini făgăduinţa de a deveni muritor. În limba
greacă veche, termenul Hyperion (aşa cum este denumit Luceafărul) provine din
“hyper” şi “ion”, care înseamnă “cel care merge deasupra”. Pentru “o oră de
iubire”, el acceptă să plătească “orice preţ”, însă materia universală nu-şi poate
nega condiţia primară de existenţă. Dispariţia sa de pe bolta cerească ar însemna
schimbarea ordinii fireşti a întregului cosmos, revenirea la haosul primordial,
moartea universului, căci el, Luceafărul, s-a născut odată cu lumea. Demiurgul
nu-i poate oferi decât ceea ce se află în concordanţă cu superioritatea condiţiei
sale: raţiunea supremă, calitatea de stăpân al universului terestru, dar, în mod
categoric, “moartea nu se poate”, căci fiinţa umană are un caracter perisabil:
“Dar piară oamenii cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni”. Atracţia erotică dintre
fata de împărat şi Luceafăr evidenţiază nostalgia timpului primordial. “Oglinda
subţire a visului” este distrusă, căci Luceafărul trăieşte o dezamăgire atât în
planul cunoaşterii, cât şi în cel afectiv. Ultima parte a poemului revine simetric
la prezentarea planului terestru şi cosmic. Idila pământenilor este plină de
farmec, ei trăind prin clipa fericirii şi liniştii sufleteşti, umbrită doar de
caracterul perisabil al acesteia. Fata, “îmbătată de amor”, adresează o ultimă
chemare Luceafărului, din dorinţa de ocrotire. Invocaţia nu se mai petrece în vis
şi este diferită faţă de primele două chemări, aceasta rugându-l să pătrundă “în
codru şi în gând”, pentru a-i binecuvanta destinul, “norocul”: “Cobori în jos,
luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi
luminează!”. Răspunsul Luceafărului denotă profunda dezamăgire, provocată de
conştientizarea condiţiei sale superioare şi, implicit, de imposibilitatea de a se
împlini prin iubire. Ultima strofă este o cugetare tristă a geniului, care pune în
antiteză cele două sfere incompatibile: “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul
vă petrece,/ Ci eu în lumea ea mă simt/ Nemuritor şi rece”.

Criticul literar Tudor Vianu identifică în structura acestui poem

alegoric trei niveluri existenţiale, pe care le numeşte “măşti lirice”, ipostaze ale
aceluiaşi eu. Prima ipostază este a muritorului cu aspiraţii înalte, reprezentat de
Cătălina şi varianta sa masculină, Cătălin, cea de-a doua ipostază este a omului
superior, geniul, care doreşte să se definească pe sine prin iubire. Cea de-a treia
ipostază înfăţişează demiurgul, ca simbol al perfecţiunii către care aspiră şi

3
geniul, şi omul comun, şi care se identifică eternităţii. Prezentarea condiţiei
geniului este filonul principal pe care se axează ampla creaţie de factură
romantică; alte procedee romantice sunt: inspiraţia din folclor, prezentarea
naturii în concordanţă cu sentimentele umane, metamorfozările Luceafărului,
folosirea antitezei ca procedeu artistic predominant, amestecul genurilor literare.

Limbajul artistic al operei se remarcă prin claritate şi perfecţiune

în îmbinarea cuvintelor în vederea obţinerii unor reprezentări inedite în
imaginaţia cititorului. Lexemele şi expresiile populare conferă un farmec aparte
creaţiei, fiind însă completat de exprimarea savantă, aforistică şi utilizând
chiasmul, o figură de stil complexă: “Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a
se naşte”. La nivel prozodic, este susţinută muzicalitatea, alături de multiplele
aliteraţii; cele 392 de versuri sunt grupate în catrene cu măsura de şapte-opt
silabe, ritm iambic şi alternanţă între rima feminină şi cea masculină.

În opinia mea, morala “Luceafărului” nu este alta decât cea

desprinsă din inegalabilul basm românesc cules de Petre Ispirescu, “Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”- generalul tânjeşte după întruchiparea
individuală, împovărat însa de “lumină”, de nemurire, iar, in antitează, umanul
aspiră catre idealitatea eternă, al cărui zbor nu este posibil din cauza forţei
gravitaţionale care o trage în jos, în “cercul strâmt”; fiecare categorie ispăşeşte
propria determinare şi cele două universuri rămân pentru totdeauna
incompatibile.

În concluzie, Mihai Eminescu se află în poemul “Luceafărul”, de

fapt, în postura de ucenic vrăjitor, care, prin prolifica sa forţă creatoare,
dezlănţuie puterile ascunse ale cuvintelor concentrate în versuri de o limpezime
exemplară, de o clasicitate a expresiei rar întâlnită. După “Zburătorul” lui Ion
Heliade Rădulescu, “Luceafărul” este prima creaţie care reia tema iubirii
imposibile dintre două fiinţe guvernate de alte principii, poetul armonizând
motive romantice şi elemente autohtone.