Particularități de construcţie a unui personaj, Creangă

În general, personajele ocupă un loc esenţial în orice operă epică, întrucât ele asigură desfăşurarea
acţiunii şi sunt purtătoarele mesajului autorului, dar în lumea basmelor rolul lor devine mai important
prin semnificaţia morală şi prin simbolurile pe care le reprezintă la nivelul viziunii auctoriale a
textului. Această lume este populată de o diversitate de personaje care pot fi reale sau fantastice, iar
cele din urmă sunt înzestrate cu puteri supranaturale, ele fiind din punctul de vedere al semnificaţiei
morale, personaje pozitive şi negative, iar ca importanţă, principale, secundare sau episodice.
În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’ la 1 august 1877,
există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un personaj principal, care este şi
personaj eponim. Acesta este purtătorul unor însuşiri puse în evidenţă de autor prin acţiune, prin
relaţiile sale cu celelalte personaje ale basmului, prin construirea conflictului sau printr-o diversitate
de procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb, care apare în
postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos din basmele
populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc,
fiind un om obişnuit, cu calităţi şi cu defecte: plânge când dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se
vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când e pus în faţa unei noi probe. Însă
în decursul acţiunii parcurge un traseu al devenirii: este mai întâi slugă, apoi împărat, după ce
depăşeşte o serie de probe. Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este, în final, un învingător,
dovedindu-se din ce în ce mai învingător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, iar aceste
atitudini îi marchează profund şi profilul lui moral.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în fântâna- simbol
ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut-
pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în
capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele două personaje: ”Fiul craiului,
boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă
experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa
părintească, nu crede în relele intenții ale celui de lângă el și judecă lumea după modelul său moral.
La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape
existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența,
răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este cea mai dificilă
încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat. Spânul urzește planuri
de răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal
din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este
pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-
voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe
om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit.
Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă însuşirile
personajului
Un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il constituie modalităţile
de caracterizare. Prin caracterizarea indirectă se realizează apoi portretul spiritual al fiului încă
neiniţiat. Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la problema
destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne care cere milostenie. Aceasta
face parte din categoria personajelor confidente şi are rol important în iniţierea eroului.
Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează egoism şi concentrare asupra sinelui:
„acum am altele pe capul meu”.
Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de cunoaştere umană,
pripeală.
Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să aştept eu
ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi întelepciunea. După insistenţele
bătrânei el îi dă bani: „ţine mătuşă, de la mine mai puţin şi de la Dumnezeu mai mult”. Din aceste
vorbe – mijloc de caracterizare indirectă – rezultă acum chibzuinţa, fiul întelegând că este o fiinţă
limitată.
Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba bunătăţii.
Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul iniţierii fiului este o călătorie
în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi îi fixează fiului de crai traseul existenţial. Îi
atrage atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi deschide porţile devenirii „ca să vezi
cât poate să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului existenţial propus este pus sub semnul excelenţei:
„ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”.
A conduce sub semnul iubirii, al gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin milostenie este ceea ce îl
aşteaptă pe erou.
Inocenţa, lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului.
Personaj năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de iniţiator şi de adjutant.
Apariţia sa respectă un anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos, apoi, după ce
mănâncă jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale – zboară, vorbeşte, deţine
cunoştinţe inaccesibile eroului. În descoperirea calului de către erou se poate vedea o probă
pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia forma unei lecţii de
viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi zboară cu el până la lună şi
soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii”. E o lecţie pe care i-o dă calul, anume că nimic în
viaţă nu rămâne nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul, „vorba ceea: una pentru alta”.
În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea răului. Prima
dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi călăuză. A doua oară, Spânul
are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat într-un moment de
cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol foarte important în iniţierea
protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este cunoaşterea de
oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi credulitatea nu sunt defecte, ci
doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.
Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl numeşte pe fiul
craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest moment, el duce un traseu al
umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele.
Pus în situaţia de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este descurajat şi se
autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment îmbărbătându-l. Primeşte, de
asemenea, ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care se milostivise mai demult.
Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta Duminică. Harap-Alb
acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui. Bătrâna îndrumătoare îl învaţă
că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa altora. Un conducător nu poate fi iubit şi slăvit
fără a cunoaşte suferinţa supuşilor săi „când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.”
Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe care eroul îl
depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor,
Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
În ciuda ajutorului, esenţa eroului o constituie calităţile sale. Faptul este evidenţiat de Sfânta
Duminică, prin caracterizare directă. Important este, nu ajutorul propriu-zis, ci deschiderea ochilor
către sine însuşi pe care i-o facilitează: „fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea
bună te ajută Harap-Alb.”
Acțiunea are în centru formarea personajului principal. Echilibrul inițial- ,,Amu cică era o dată un crai
care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului Verde. Fără urmași la tron, acesta
are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția. După încercările eșuate ale
fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul,
armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai
respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe calul cel rărciugos. Dar, pentru că sfârșește prin
a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece proba craiului și va ca primi sfaturi testamentare să se
ferească de omul spân și de omul roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân. Ajuns la
curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb trece prin trei probe: a salăților din grădina ursului, a cerbului
fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta
Duminică, crăiasa albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă.
Cultivă calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este
ucis de Spân și este înviat de fata Împăratului Roș, eliberat astfel de puterea jurământului.
Răufăcătorul este pedepsit și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie care
ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de întoarcerea
la discrepanța socială: ,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și
mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte personaje sau prin
autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului” întrucât nu
are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic să-şi găsească un nume. Prin
intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea sunt deprins a
asculta de tată”. Bătrâna care îl ajută, i se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul
are un destin strălucit pe care trebuie să-l împlinească. Ea îi evidențiază calitățile morale , dar îl și
dojenește numindu-l ,,slab de înger, mai fricos decât o femeie”. Fetele împăratului Verde îi recunosc
meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfătişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos”,
în opoziție cu Spânul: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.”
În strânsă legătură cu acţiunea se află relaţia protagonistului cu celelalte personaje şi, implicit,
conflictul acestuia cu personajele opozante, acestea fiind alte modalităţi de construire a acestui
personaj şi de evidenţiere a însuşirilor lui.
În relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Păsări-Lăţi-Lungilă,
calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi el reprezintă forţele
binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi generozitate. Însă cu celelalte personaje,
care reprezintă forţele răului, Spânul si Roşu-Împărat-el intră în conflict şi este prezentat în antiteză
cu acestea, mai ales cu Spânul. Dacă Harap-Alb este blând, supus, respectuos, cinstit, prietenos şi
iertător, Spânul este aspru, viclean, arogant, mincinos şi lipsit de omenie. Datorită calităţilor sale,
Harap-Alb este iubit de cei din jur, pe când Spânul este dispreţuit pentru răutatea sa.
Concluzia
Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi numeroase de caracterizare şi
parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a dobândit o
eficientă lecţie de viaţă. Personajul este construit pe baza schemei narative a iniţierii, după modelul
personajului din basmele populare, pe baza antitezei cu personajul negative şi prin diversitatea
relaţiilor pe care le stabileşte şi cu ceilalţi actori ai acţiunii. Cu toate acestea, el se deosebeşte de
personajele basmelor populare prin aceea că nu este înzestrat cu puteri miraculoase, supranaturale,
ci este un om obişnuit, cu defecte şi cu calităţi.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform
viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va reface constant organicitatea,
construcția personajului principal oglindind această concepție.