Ionizarea in atmosferă

Fenomene de ionizare în atmosferă

Atmosfera Prin definiţie, atmosfera reprezintă un amestec de gaze şi particule
solide şi lichide ce acoperă Pământul. Fără existenţa ei, viaţa nu ar mai fi
posibilă peTerra. Atmosfera se împarte în cinci componente: -Troposfera
(unde se concentrează 90% din aer) -Stratosfera (zonă în care se află stratul
de ozon) -Mezosfera -Ionosfera (ce reflectă undele radio) -Exosfera
Elementele din care este alcatuită sunt: azot, oxigen, argon, dioxid de carbon,
gaze rare, hidrogen, metan, oxid de azot, monoxid de carbon.
Interacţiunea dintre radiaţiile cosmice, radiaţiile radioactivităţii terestre şi
particulele care compun atmosfera produce ioni negativi şi pozitivi. Atomii şi
moleculele, care în mod normal sunt neutri din punct de vedere electric (nr.
de electroni = nr. de protoni) pot dobandi sarcină electrică atunci când există
surse energetice disponibile, acest proces numindu-se ionizare. Sursa de
energie disponibilă în acest caz este chiar atmosfera.
Cele mai importante fenomene de ionizare în atmosferă sunt următoarele:
Plasma, Aurorele polare, Ozonul
Plasma
În fizică, plasma reprezintă o stare a materiei,fiind constituită din ioni,
electroni şi particule neutre (atomi sau molecule), denumite generic neutri.
Aprinderea plasmei depinde de numeroşi parametri (concentraţie, câmp
electric extern), fiind imposibilă stabilirea unei temperaturi la care are loc
trecerea materiei din stare gazoasă în plasmă. Datorită sarcinilor electrice
libere plasma conduce curentul electric şi este puternic influenţată de
prezenţa câmpurilor electrice externe. În urma ciocnirilor dintre electroni şi
atomi pot apărea fenomene de excitare a atomilor, urmate de emisie de
radiaţie electromagnetică.
Dacă frecvenţa radiaţiei emise are valori în domeniul vizibil, se pot observa
fenomene luminoase. Atunci când energia electronilor este suficient de
mare,atomii sunt ionizaţi, creându-se noi sarcini, pozitive şi negative. Plasma
în natură Se aproximează că Universul este în proporţie de 99% plasmă.
Stelele sunt alcatuite din plasme dense, fierbinţi, iar materia interstelară din
plasmă rarefiată şi rece. Temperaturile ridicate din interiorul stelelor permit
formarea reacţiilor de fuziune nucleară (formarea din 2 nuclee a unui nou
nucleu cu masă atomică mai mare) ce asigură eliberarea unor cantităţi imense
de energie. La suprafaţa Pământului nu există condiţii prielnice formării
plasmei, însă ea se formează în anumite cazuri, în timpul fulgerelor sau
trăsnetelor. Diferenţele mari de potenţial între nori şi Pământ determină
ionizarea moleculelor din aer şi apariţia unui curent electric. Atomii excitaţi
emit radiaţie vizibilă. Fenomenele ce au loc în plasmă determină emisia de
radiaţie electromagnetică în domeniul vizibil, de aici rezultând strălucirea
stelelor.
Printre numeroasele aplicaţii ale plasmei se regăsesc şi lămpile cu descărcare
în gaz şi ecranul cu plasmă. Primele sunt utilizate în iluminatul public şi al
locuinţelor datorită randamentului mare faţă de becurile cu incandescenţă, iar
pereţii aparatelor cu plasma sunt acoperiţi, ca şi tuburile, cu substanţă
fluorescentă ce emite cele trei culori principale (roşu, albastru şi
verde),curentul electric fiind aplicat fiecărei celule în parte.
Aurorele polare
Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă
observată pe cerul nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca
rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru.
În funcţie de emisfera în care se produce, poartă numele de: -auroră boreală
(emisfera nordică) -auroră australă (emisfera sudică) Razele ce apar sunt
paralele între ele şi aliniate pe direcţia liniilor de câmp magnetic. Culoarea
este determinată de emisiunea de atomi de oxigen în straturile superioare ale
atmosferei, care produce tonalitatea verde. În cazul producerii unor furtuni
puternice, vântul solar oferă tonalitatea roşu închis, dată de atomii de azot în
combinaţie cu cei de oxigen.
Aurora polară se poate produce şi pe alte planete si poate fi creată şi
artificial, însă cea terestră, naturală, e provocată de ciocnirea unor particule
încărcate electric (exp. electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile
superioare ale atmosferei terestre.
Coliziunea particulelor cu atomii de gaz determină energizarea celor din
urmă. Are loc un proces de ionizare, disociere şi excitare a particulelor,
excitaţia rezultând în emisie de lumină. La fel şi în cazul televizoarelor,
electronii ating suprafaţa ecranului de fosfor, de unde rezultă lumina. În afara
vânturilor solare, fluxurile de plasmă caldă produc şi ele fenomenul de auroră
polară.
Aurorele artificiale pot apărea ca rezultat al exploziilor nucleare, precum cele
create în efectuarea de experimente. Un astfel de exemplu a fost testul
nuclear Starfish Prime, la 9 iulie 1962. Atunci cerul din regiunea Oceanului
Pacific a fost iluminat de către auroră pentru mai mult de şapte minute. Pe
fundal, fotografia aurorei artificiale din 1962. Mituri privind aurora polară În
mitologia nordică se spune că aurorele polare nu erau altceva decât luminile
stranii emanate de armurile unor fecioare numite Walkirii. Un vechi nume
scandinav pentru Luminile Nordului se traduce ca fulger de scrumbie,
crezându-se că luminile erau reflexe ale unor maldăre de scrumbii spre cer.
În Laponia, din contră, traducerea ar fi fost de focuri de vulpe, animalele
scoţând scânteile cu cozile lor. Poporul Sami credea că nu e bine să se facă
gălăgie la apariţia aurorei. Dar poate cea mai ciudată teorie legată de auroră
este cea a folclorului inuit, cum că era compusă din spiritele morţilor ce jucau
fotbal cu cranii umane în ceruri.
Ozonul
Ozonul este o molecula constituita din 3 atomi de oxigen (O3), ce se
dezintegreaza rapid, fiind instabila. Ozonul este un produs natural datorat
unor reactii chimice, insa el poate fi creat si artificial si folosit la tratarea
apelor, fiind si un puternic oxidant. Cel mai cunoscut exemplu legat de
prezenta ozonului este stratul de ozon, care protejeaza Pamantul de radiatiile
UV. Ozonul este produs si de fulgere in timpul furtunilor, de unde si mirosul
de aer proaspat dupa aceasta. In fapt, “ozon” provine din greaca si este tradus
“miros”. Este periculoasa inhalarea ozonului in cantitati mari, deoarece poate
produce iritari ale mucoaselor, dureri de cap, tulburari pulmonare si chiar
deces la expunerea excesiva. Producerea ozonului se poate realiza cu ajutorul
unui generator special: sunt utilizate aerul ambiant si o sursa de oxigen (un
tub sau un generator), care vor determina uscarea aerului si eliminarea
prafului prin filtrare. Generatorul trebuie racit dupa efectuarea procesului,
deoarece reactia produce o cantitate mare de caldura.
Ozonul ajuta la tratarea apelor: – Din piscine – Menajere – Potabile –
Folosite in industrie Acesta elimina bacteriile, oxidand peretii acestor celule,
patrunzand in celula si oxidand apoi toate elementele sale esentiale. De
asemenea, elimina gustul si mirosul apei si poluantii.
Ionizarea
Ionizarea este procesul prin care atomii câștigă sau pierd electroni. Pot apărea
două cazuri: atomii pot pierde electroni sau electronii sunt capturați de
câmpul nucleului atomului, rezultând ioni pozitivi (cationi) și, respectiv, ioni
negativi (anioni). Cantitativ, ionizarea este descrisă prin energie de ionizare
sau afinitate pentru electroni.
Particulele alfa
Particulele alfa (numite după și notate cu litera greacă α) constau din doi
protoni și doi neutroni legați împreună într-o particulă identică cu un nucleu
de heliu; deci poate fi scris ca He2 + sau 42He. Sunt o formă de radiații
ionizante, cu penetrare limitată. Masa particulei alfa este de 6,644656 ×
10−27 kg, echivalentă cu o energie de 3,72738 GeV. Sarcina electrică a unei
particule alfa este + 2e, unde e este sarcina electronului, e =
1,602176462x10−19C.
Particulele alfa sunt emise de nuclei radioactivi, cum ar fi uraniul sau radioul,
într-un proces numit dezintegrare alfa. Aceasta uneori lasă nucleul într-o stare
excitată, cu emisia unei raze gamma care eliberează excesul de energie. Spre
deosebire de descompunerea beta, decăderea alfa este mediată de o forță
nucleară puternică. De obicei, particulele alfa nu au suficientă energie pentru
a scăpa de potențialul nucleului. Cu toate acestea, prin efectul tunel, pot
părăsi zona centrală.
Când se emite o particulă alfa, masa atomică a unui element scade cu
aproximativ 4.0015 u, datorită pierderii a 2 neutroni și 2 protoni. numărul
atomic al atomului scade cu 2, ca urmare a pierderii a 2 protoni; atomul
devine un element nou. De exemplu, prin descompunere alfa, radiul este
transformat în radon.
Energia particulelor alfa variază, particulele cu energie ridicată fiind emise de
nuclee mai mari, dar majoritatea particulelor alfa au energii cuprinse între 3 și
7 MeV. Aceasta este o cantitate substanțială de energie pentru o singură
particulă, dar datorită masei lor mari, particulele alfa au o viteză redusă (cu o
energie cinetică tipică de 5 MeV, viteza este de 15.000 km / s), mai mică
decât orice alt tip comun de radiații (particule β, raze γ etc.).
Datorită încărcăturii și a masei mari, particulele alfa sunt ușor absorbite de
materiale și pot călători doar câțiva centimetri în aer. Ele pot fi absorbite de o
foaie de hârtie sau de straturile exterioare ale pielii umane (aproximativ 40
micrometri, la o adâncime de câteva celule) și în general nu sunt periculoase
pentru organismele vii dacă sursa nu este inhalată sau înghițită.
Datorită masei sale ridicate și a absorbției puternice, totuși, dacă radiația alfa
ajunge în corp (cel mai adesea când inhală sau înghite material radioactiv),
aceasta este cea mai distructivă formă de radiație ionizantă. Este cel mai
puternic ionizant și, în doze suficient de mari, poate provoca toate
simptomele iradierii.
Se estimează că distrugerea cromozomilor datorită particulelor alfa este de
aproximativ 100 de ori mai mare decât cea cauzată de o doză echivalentă de
radiație. Emițătorul de poloniu-210 alfa este suspectat că joacă un rol
important în cancerul pulmonar și al vezicii biliare cauzat de fumat.
Gazele ionizate
Gazele ionizate sunt gaze reale în care unii dintre atomii constitutivi sunt
disociați în ioni pozitivi și electroni. Gazele ionizate constau din atomi
nedisociați (neutri din punct de vedere electric), ioni pozitivi și electroni. În
general, se comportă ca medii continue, principala lor caracteristică fiind
concentrația gazului ionizat, definită de raportul dintre numărul total de
particule constitutive (atomi, ioni și electroni) și volumul ocupat de gaz.
Efectul tunel
Efectul tunel rezultă din capacitatea unui obiect cuantic de a traversa o
barieră potențială la scara atomică, ceea ce ar fi imposibil în conformitate cu
legile mecanicii „sensu stricto” clasice. Acest fenomen poate fi explicat prin
faptul că funcția de undă asociată cu o particulă nu este anulată în zona
barierei, ci se atenuează în majoritatea situațiilor într-o manieră exponențială
în această zonă. Dacă funcția de undă nu devine matematic zero la ieșirea din
barieră, există probabilitatea ca particula în cauză să treacă această barieră
potențială. Această probabilitate de traversare depinde de existența unor stări
cuantice accesibile particulei de ambele părți ale barierei, precum și de
întinderea zonei ocupate de barieră. Efectul de tunelare a fost descoperit de
Gamov, Condon și Gurney în 1928 și poate fi folosit pentru a explica emisia
la rece a electronilor din metale, descompunerea alfa și alte fenomene.
În 1928, George Gamow a dezvoltat teoria decăderii alfa a unui nucleu prin
efectul de tunelare. Clasic, particula este menținută în nucleu datorită energiei
foarte mari necesare pentru a scăpa sub potențialul enorm al nucleului. Este
nevoie de multă energie pentru a dezintegra miezul. Cu toate acestea, în
mecanica cuantică, există probabilitatea ca particula să scape ca un tunel prin
potențialul său. Gamow a rezolvat un model potențial pentru nucleu și a
stabilit o relație între timpul de înjumătățire al particulelor și energia emisiei.

Dezintegrarea alfa prin efectul tunel a fost rezolvată în același timp de

Ronald Gurney și Edward Condon. La scurt timp după aceea, ambele grupuri
au analizat dacă particulele ar putea „pătrunde” în nucleu.
După participarea la un seminar de a lui Gamow, Max Born a recunoscut
generalitatea acestui efect. El și-a dat seama că fenomenul tunel nu este
limitat doar la fizica nucleară, ci este un rezultat general al mecanicii cuantice
care se aplică la mai multe sisteme. Astăzi efectul tunel se poate aplica și la
cosmologia universului tânăr.
Acest efect a fost aplicat mai târziu și în celalte situații, cum ar fi de emisie la
rece a electronilor, și probabil cel mai important, la fizica materialelor
semiconductoare și supraconductoare. Fenomene, cum ar fi emisia de câmp a
electronilor, sunt explicate prin efectul tunel.
O altă aplicație majoră este microscopul de tunelare de electroni, cu care se
pot vedea suprafețe la nivel atomic și obiecte prea mici pentru microscoapele
convenționale.
Efectul de tunelare este un mecanism utilizat de enzime pentru a crește viteza
de reacție. S-a demonstrat că enzimele folosesc efectul de tunelare pentru a
transfera atât electroni cât și nuclee, cum ar fi protoni și deuteriu. S-a
demonstrat chiar și la enzima glucozoxidază, unde nucleele de oxigen s-au
deplasat prin efectul tunel, în condiții fiziologice.
Trecerea particulei printr-o barieră de potențial
Se consideră o particulă care, mișcându-se de la stânga la dreapta, cade pe o
barieră de potențial de înălțime U0 și lărgime l.
Din punct de vedere clasic, particula are următoarea comportare. Dacă
energia particulei este mai mare decât înălțimea barierei (W>U0), particula
trece peste barieră; pe porțiunea 0<x<l se micșorează doar viteza particulei,
însă după x>l, din nou viteza devine cea inițială, întocmai cum o particulă de
energie cinetică mv2/2 poate trece peste un deal de
înălțime h dacă mv2/2>mgh. Dacă W<UO, particula este reflectată de barieră
schimbându-și sensul de mișcare; prin barieră, particula nu poate trece.
Din punctul de vedere al mecanicii cuantice, particula se comportă altfel. În
primul rând, chiar pentru W>U0 există o probabilitate diferită de zero ca
particula să fie reflectată. În al doilea rând, pentru W<U0 există o
probabilitate diferită de zero ca particula să treacă prin barieră și să ajungă în
domeniul X>l. O astfel de comportare a microparticulelor, imposibil de
explicat din punct de vedere clasic, rezultă direct din ecuația lui Schrodinger.
Se consideră cazul W<U0. Ecuația lui Schrodinger are forma:

 d2ψ/dx2 + Wψ*2m0/ħ2=0
înainte de a ajunge la groapa de potențial și imediat după, și

 d2ψ/dx2 + (W-U0)ψ*2m0/ħ2=0
în groapa de potențial, când W-U0<o.
Soluțiile generale ale acestor ecuații diferențiale sunt:

1. ψ1=A1eikx + B1e-ikx
2. ψ2=A2eα + B2e-α
3. ψ3=A3eikx + B3e-ikx
unde k2=2m0W/ħ2 și α2=2m0(U0-W)/ħ2.
Soluția de tipul eikx corespunde unei unde care se propagă în sensul pozitiv
al axei x, iar soluția e-ikx unei unde care se propagă în sens contrar (unda
reflectată).
Imediat după trecerea barierei de potențial există numai unda care a trecut
prin barieră și se propagă de la stânga la dreapta. Ca urmare, B3=0. Pentru a
determina și ceilalți coeficienți, se folosesc condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească funcția ψ. Din condiția de continuitate a lui ψ și ψ' rezultă:

 ψ1(0)=ψ2(0),
 ψ2(l)=ψ3(l),
 ψ'1(0)=ψ'2(0),
 ψ'2(l)=ψ'3(l),
adică:

 A1 + B1 = A2 + B2;

 A2eαl + B2e-αl = A3eikl;
 ikA1 - ikB1 = αA2 - αB2;
 αA2eαl - αB2e-αl = ikA3eikl
Raportul pătratelor modulelor amplitudinilor undelor reflectatat și incidenta,

 R = |B1|2/|A1|2, determină probabilitatea de reflexie a particulei de

bariera de potențial și se numește coeficient de reflexie.
Raportul pătratelor modulelor amplitudinilor undelor trecuta de bariera,
respectiv incidenta,

 D = |A3|2/|A1|2, determină probabilitatea de trecere a particulei prin

bariera de potențial și se numește coeficient de trecere. Acest coeficient
mai este egal cu modului raportului densității fluxului de particule, care
trec prin barieră la densitatea fluxului de particule care cad pe barieră.
Rezolvând sistemul de ecuații, pentru coeficientul de trecere se obține:

 D~e-2αl=e-2√(2m0(U0-W) * l/ħ.
Această relație arată că există o probabilitate anumită ca dintr-un număr de
particule care întâlnesc o barieră de potențial, o parte să treacă prin barieră ca
printr-un tunel, de unde și denumirea de efect tunel.
Echilibrul chimic
Echilibrul chimic este o stare a reactanților și a produșilor unei reacții
chimice reversibile ce se desfășoară la temperatură constantă. Reacția fiind
reversibilă nu apare epuizarea sau consumul total al reactanților la atingerea
echilibrului[1].
Echilibrul este descris cantitativ de legea acțiunii maselor care spune că
raportul dintre produsul concentrațiilor produșilor de reacție și produsul
concentrațiilor reactanților este o constantă.
unde:
K este constanta de echilibru la o temperatură dată
[A] ,[B] ,[C] și [D] sunt concentrațiile molare ale compușilor A, B, C,
D
Un sistem chimic format din reactanți și produși de reacție, care pot sa
reacționeze între ei, se află în stare de echilibru dacă are o compoziție
constantă în timp, la o anumită temperatura și la o anumită presiune.
Caracteristicile unui sistem în stare de echilibru chimic:

 este stabil
 prezintă mobilitate
 are caracter dinamic

Ionosfera

Ionosfera este partea superioară a atmosferei, caracterizată printr-o ionizare

produsă de radiația solară. Acesta joacă un rol important în electricitatea
atmosferică și în formarea marginii interioare a magnetosferei. Are o
importanță practică, deoarece, printre alte funcții, influențează propagarea
undelor radio în locuri îndepărtate de pe Pământ.

Ionosfera este o coajă de electroni, atomi și molecule încărcate electric care

înconjoară Pământul, care se întinde de la o înălțime de aproximativ 50 km
până la mai mult de 1000 km. Își datorează existența în primul rând
radiațiilor ultraviolete ale soarelui.
Bibliografie

http://ro.scribd.com/doc/52435680/Fen-opticefotonicea http://www.scientia.ro/univers/40-terra/51-
atmosfera-terestra.html http://ro.wikipedia.org/wiki/Plasm%C4%83
http://www.apetratate.ro/files/_pdf/121-ozon.pdf https://ro.wikipedia.org/wiki/Ionizare
https://ro.wikipedia.org/wiki/Particul%C4%83_alfa https://ro.wikipedia.org/wiki/Gaze_ionizate
https://ro.wikipedia.org/wiki/Efectul_tunel https://ro.wikipedia.org/wiki/Echilibru_chimic
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ionosfer%C4%83