Aurorele polare sunt, probabil, unele dintre cele mai interesante
spectacole ale naturii. Misterul formarii lor i-a intrigat permanent pe oamenii de stiinta si, chiar daca astazi el a fost descifrat in ceea mai mare parte a sa, nu putini sunt cei care cred ca acest fenomen reprezinta o manifestare a unor forte aflate dincolo de capacitatea de intelegere a oamenilor. Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cerul nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală, termen folosit iniţial de Galileo Galilei, cu referire la zeiţa romană a zorilor, Aurora, şi la titanul care reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod normal în intervalele septembrie-octombrie şi martie-aprilie. În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră australă, după James Cook, o referinţă directă la faptul că apare în sud. Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat şi pe alte planete din sistemul solar, precum Jupiter, Saturn, Marte şi Venus. Totodată, fenomenul este de origine naturală, deşi poate fi reprodus artificial prin explozii nucleare sau în laborator. Aurora se formeaza in timpul unei eruptii solare. O data la 11 ani, activitatea solara cunoaste un maxim, produs de rotatia inegala a Soarelui. Polii sai nu se invirt cu aceeaşi viteza ca si centrul, fapt care provoaca asa-zisele umbre solare. Rupte din Soare, particulele calatoresc in jur de doua zile inainte de a ajunge in preajma Terrei, care este protejata de centurile magnetice, al caror rol este tocmai acela de a opri respectivele particule. In consecinta, acestea sunt obligate sa ocoleasca aceste centuri magnetice si sa ajunga pe Pamant prin cei doi poli magnetici (nord si sud). Cand moleculele din atmosfera ajung in contact cu o serie de gaze, produc culori diferite. Cele mai multe dintre aurore au o culoare verde, dar in componenta lor intra si rosul si movul.
Aurora apare în mod obişnuit atât ca o strălucire difuză cât şi ca
o cortină extinsă în spaţiu orizontal. Câteodată se formează arcuri care îşi pot schimba forma permanent. Fiecare cortină este compusă dintr-o serie de raze paralele şi aliniate pe direcţia liniilor de câmp magnetic, sugerând faptul că fenomenul de pe planeta noastră este aliniat cu câmpul magnetic terestru. In general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen în straturile superioare ale atmosferei (aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care produce tonalitatea verde. Când se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei sunt atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri altitudine), producând tonalitatea roşu închis prin emisia de atomi de azot (predominantă) şi oxigen. Aurora boreala Aurora australa
Fenomenul poate apărea şi ca o luminescenţă ultravioletă, violetă
sau albastră, datorată atomilor de azot, prima dintre acestea putând fi foarte bine observată din spaţiu,dar nu de pe Pământ, pentru ca atmosfera absoarbe razele UV.
Poză a unei aurore australe făcută în 2005 de satelitul NASA
Ovalul auroral reprezinta zonele in care aurorele pot fi observate
cel mai bine. In timpul eruptiilor solare puternice, aurorele sunt vizibile sub latitudinile joase (latitudini magnetice in raport cu polul magnetic), fapt care permite observarea lor din mai multe puncte de pe Glob. Cei mai familiarizati cu acest spectacol unic sunt locuitorii din asa-zisul oval auroral. Regiunile din lume in care aurorele pot fi observate cel mai bine sunt: Norvegia, Suedia, Finlanda, nordul Rusiei, Alaska si nordul Canadei. Aurorele pe alte planete
Oamenii de stiinta au putut constata ca aurorele se formeaza si pe
alte planete, in special pe Jupiter si Saturn, la suprafata acestora. In plus, s-a constatat ca acest fenomen nu este specific Pamantului, el fiind propriu tuturor planetelor cu magnetism si cu atmosfera. Ca şi cele terestre, aurorele de pe Saturn creează regiuni ovale totale sau parţiale în jurul polului magnetic. Pe de altă parte, aurorele produse pe această planetă durează de obicei zile, spre deosebire de cele terestre care durează abia câteva minute. Pe planeta Jupiter efectele de aurora par sa fie provocate de vanturile solare,pe de altă parte, lunile planetei Jupiter, sunt la rândul lor surse importante producătoare de aurore.
Aurora pe Jupiter
S-a constatat că sistemul de aurore de pe Marte este similar celui
de pe Terra, fiind comparat cu furtunile de slabă şi medie intensitate petrecute pe Pământ. Venus, care nu posedă un câmp magnetic, prezintă de asemenea fenomenul de auroră, prin care particulele atmosferice sunt ionizate în mod direct de către vânturile solare, fenomen prezent de asemenea pe Pământ.
Aurorele artificiale
Aurorele se pot forma de asemenea prin explozii nucleare în
straturile superioare ale atmosferei (la 400 Km). Acest fenomen a fost demonstrat prin aurora artificială creată în urma testului nuclear american Starfish Prime la 9 iulie 1962. Atunci, cerul din regiunea Oceanului Pacific a fost iluminat de către auroră pentru mai mult de şapte minute. Acest efect a fost anticipat de omul de ştiinţă Nicholas Christofilos, care lucrase la alte proiecte referitoare la exploziile nucleare. Simulări ale efectului în laborator au început să fie produse la finalul secolului XIX de către omul de ştiinţă norvegian Kristian Birkeland, care a demonstrat, utilizând o cameră de vid într-o sferă, că electronii erau atraşi de regiunile polare ale sferei. Recent, cercetătorii au reuşit să creeze un efect auroral de culoare verde, cu vizibilitate redusă pe Terra, emiţând raze radio pe cerul nocturn. La fel ca în cazul fenomenului natural, particulele atingeau ionosfera, stimulând electronii din plasmă. La ciocnirea electronilor cu atmosfera terestră erau emise razele de lumină. Acest experiment a adus noi informaţii despre efectele ionosferei în comunicaţiile prin radio.
Auroră cauzată de testul nuclear american Starfish Prime
Dincolo de aceste explicatii aurorele polare raman totusi un spectacol
unic, grandios, pe care tehnica moderna il face observabil nu numai de catre locuitorii latitudinilor mari, ci de toti cei pentru care natura inca nu si-a dezvaluit toate misterele.