Sunteți pe pagina 1din 13

Auroră polară

101 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte













De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la fenomenul optic de auroră polară. Pentru alte sensuri,
vedeți Aurora.

Aurora australă în Wellington, Noua Zeelandă.

Aurora boreală în Alaska


Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe
cerul nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului
particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera
nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală, termen folosit inițial
de Galileo Galilei, cu referire la zeița romană a zorilor, Aurora, și la titanul care
reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod normal în intervalele septembrie-
octombrie și martie-aprilie. În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră
australă, după James Cook, o referință directă la faptul că apare în sud.

Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat și pe alte planete din Sistemul
Solar, precum Jupiter, Saturn, Marte și Venus. Totodată, fenomenul este de origine
naturală, deși poate fi reprodus artificial prin explozii nucleare sau în laborator.

Mecanism[modificare | modificare sursă]


Aurora apare în mod obișnuit atât ca o strălucire difuză cât și ca o cortină extinsă în
spațiu orizontal. Câteodată se formează arcuri care își pot schimba forma
permanent. Fiecare cortină este compusă dintr-o serie de raze paralele și aliniate pe
direcția liniilor de câmp magnetic, sugerând faptul că fenomenul de pe planeta
noastră este aliniat cu câmpul magnetic terestru. De asemenea, variabilitatea unor
anumiți factori poate determina formarea de linii aurore de tonalități și culori diferite. [1]

Auroră australă înregistrată la 22:50 (ora locală) în Lakes


Entrance, Victoria, Australia
Aurora polară terestră[modificare | modificare sursă]
Duration: 5 minutes and 58 seconds.5:58Aurora boreală văzută din Stația Spațială
Internațională.
Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de
exemplu electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei
terestre, aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de
1 până la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină
energizarea acestora din urmă. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei
este transmisă atomului atins, într-un proces de ionizare, disociere și excitare a
particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom, care încarcă energie și
determină un efect de ionizare de tip domino în alți atomi. Excitația rezultă în emisie,
ducând atomul în stări instabile, dat fiind că aceștia emit lumină în frecvențe specifice
când se stabilizează. Dacă procesul de stabilizare a oxigenului durează până la o
secundă, azotul se stabilizează și emite lumină instantaneu. Acest proces, esențial în
formarea ionosferei terestre, este comparabil cu cel ce stă la baza ecranului
de televizor: electronii ating suprafața de fosfor, alterând nivelul de energie al
moleculelor, fapt care rezultă în emisiunea de lumină.
În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen în
straturile superioare ale atmosferei (aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care
produce tonalitatea verde. Când se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale
atmosferei sunt atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri altitudine),
producând tonalitatea roșu închis prin emisiunea de atomi de azot (predominantă) și
oxigen. Atomii de oxigen emit tonalități de culori variate, deși, de cele mai multe ori,
se întâlnesc roșul sau verdele.

Fenomenul poate apărea și ca o luminescență ultravioletă, violetă sau albastră,


datorată atomilor de azot, prima dintre acestea putând fi foarte bine observată din
spațiu (dar nu de pe Pământ, pentru că atmosfera absoarbe razele
UV). Satelitul NASA Polar a observat efectul în raze X, imaginile ilustrând precipitații
de electroni de energie ridicată.

Interacțiunea între moleculele de oxigen și azot, ambele generatoare de tonalități ale


culorii verde, creează efectul de „linie verde aurorală”. În același fel, interacțiunea
dintre acești atomi poate produce efectul de „linie roșie aurorală”, deși mai rar și
prezent în altitudini mai ridicate.

Magnetosferă schematică a Terrei


Planeta noastră este atinsă permanent de vânturi solare, fluxuri rarefiate
de plasmă caldă (gaz de electroni liberi și cationi) emise de Soare în toate direcțiile,
ca rezultat al temperaturii înalte a coroanei solare, stratul exterior al stelei. Pe
durata furtunilor magnetice, fluxurile pot fi mai puternice, asemenea câmpului
magnetic interplanetar apărut între două corpuri celeste, determinând
conturbarea ionosferei în răspuns la furtuni. Asemenea tulburări afectează calitatea
comunicațiilor radio sau a sistemelor de navigare, putând afecta astronauții din
aceste regiuni, celulele solare ale sateliților artificiali, indicația busolelor și
acțiunea radarelor. Acțiunea ionosferei este complexă și dificil de modelat,
îngreunând prezicerea fenomenelor de acest tip.

Magnetosfera terestră este o regiune din spațiu dominată de câmp magnetic. Ea se


constituie ca un obstacol în drumul vântului solar, cauzând dispersarea sa pe sensul
de întoarcere. Lățimea sa este de aproximativ 190 000 Km, iar în timpul nopților o
lungă coadă magnetică se extinde pe distanțe chiar și mai mari.

Aurorele sunt încadrate în general în regiuni cu format oval, apropiate polurilor


magnetice. Când activitatea efectului este calmă, regiunea dispune de o dimensiune
medie de 3 mii de kilometri, putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri când
vânturile solare se intensifică.
Sursa de energie a aurorelor este dată de vânturile solare care circulă pe Terra.
Atât magnetosfera, cât și vânturile solare pot conduce electricitate. Este cunoscut
faptul că dacă două conductoare electrice legate într-un circuit electric sunt introduse
într-un câmp magnetic, iar unul dintre ele se deplasează în jurul celuilalt, în circuit
este generat un curent electric. Generatoarele electrice și dinamurile utilizează acest
principiu, însă conductoarele tradiționale pot fi înlocuite de plasme sau chiar alte
fluide. În acest context, vântul solare și magnetosfera sunt fluide conductoare de
electricitate cu mișcare relativă, fiind astfel capabile să genereze curent electric, care
produce efect luminos.

Cum polurile magnetice și geografice ale planetei noastre nu sunt aliniate, în același
fel regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic. Cele mai bune puncte de
observație a aurorelor se găsesc în Canada pentru aurorele boreale și pe
insula Tazmania sau în sudul Noii Zeelande pentru aurorele australe.

Auroră cauzată de testul


nuclear american Starfish Prime
Auroră artificială[modificare | modificare sursă]
Aurorele se pot forma de asemenea prin explozii nucleare în straturile superioare
ale atmosferei (la 400 km). Acest fenomen a fost demonstrat prin aurora artificială
creată în urma testului nuclear american Starfish Prime la 9 iulie 1962. Atunci, cerul
din regiunea Oceanului Pacific a fost iluminat de către auroră pentru mai mult de
șapte minute. Acest efect a fost anticipat de omul de știință Nicholas Christofilos,
care lucrase la alte proiecte referitoare la exploziile nucleare. Potrivit veteranului
american Cecil R. Coale, anumite hoteluri din Hawaii au organizat petreceri ale
bombei curcubeu pe acoperișurile lor pentru a acompania proiectul Starfish Prime,
contrazicând rapoartele oficiale care indicau aurora artificială ca improbabilă.
Fenomenul a fost filmat pe Insula Samoa, situată la o distanță de 3 200 Km de insula
Johnston, locația exploziei.

Simulări ale efectului în laborator au început să fie produse la finalul secolului al XIX-
lea de către omul de știință norvegian Kristian Birkeland, care a demonstrat, utilizând
o cameră de vid într-o sferă, că electronii erau atrași de regiunile polare ale sferei.
Recent, cercetătorii au reușit să creeze un efect auroral de culoare verde, cu
vizibilitate redusă pe Terra, emițând raze radio pe cerul nocturn. La fel ca în cazul
fenomenului natural, particulele atingeau ionosfera, stimulând electronii din plasmă.
La ciocnirea electronilor cu atmosfera terestră erau emise razele de lumină. Acest
experiment a adus noi informații despre efectele ionosferei în comunicațiile prin
radio.[2]

Aurore pe alte planete[modificare | modificare sursă]


Auroră pe Jupiter. Punctul luminos din
extremitatea stângă reprezintă limita câmpului magnetic exercitat de satelitul Io, în
timp ce punctele de mai jos sunt provocate de Ganymede și Europa
Atât Jupiter cât și Saturn posedă câmpuri magnetice mult mai puternice decât cele
terestre (Uranus, Neptun și Mercur sunt de asemenea magnetice) și dispun ambele
de centuri de radiații. Efectul de auroră polară a fost observat pe ambele planete, mai
clar, cu telescopul Hubble.[3]

Aceste efecte de auroră par să fie provocate de vânturile solare. Pe de altă parte,
lunile planetei Jupiter, în special Io, sunt la rândul lor surse importante producătoare
de aurore. Aurorele sunt formate de curenții electrici din câmpul magnetic, generați
de mecanismul de dinam relativ la mișcările de rotație a planetei și de translație a
lunii sale. În particular, Io are vulcani activi și o ionosferă, iar curenții săi generează
emisiunea de unde radio, fenomen studiat din 1955.[3]

Ca și cele terestre, aurorele de pe Saturn creează regiuni ovale totale sau parțiale în
jurul polului magnetic.[3] Pe de altă parte, aurorele produse pe această planetă
durează de obicei zile, spre deosebire de cele terestre care durează abia câteva
minute. Evidențele[4] arată că emisiile de lumină din cadrul fenomenelor de auroră
produse pe Saturn sunt datorate participării emisiilor de atomi de hidrogen.

Sonda spațiala Mars Express a detectat în 2004 o auroră pe Marte. Marte deține
un câmp magnetic mai slab decât cel terestru, iar până la acel moment se credea că
lipsa unui câmp magnetic puternic ar face imposibilă apariția unui asemenea efect[3]
[5]
. S-a constatat că sistemul de aurore de pe Marte este similar celui de pe Terra,
fiind comparat cu furtunile de slabă și medie intensitate petrecute pe Pământ. Cum
planeta se plasează întotdeauna cu latura sa diurnă spre planeta noastră,
observarea efectelor de auroră e posibilă doar prin intermediul misiunilor spațiale
care să învestigheze partea nocturnă a planetei roșii.

Venus, care nu posedă un câmp magnetic, prezintă de asemenea fenomenul de


auroră, prin care particulele atmosferice sunt ionizate în mod direct de către vânturile
solare, fenomen prezent de asemenea pe Pământ.[3]

Istoricul cercetărilor[modificare | modificare sursă]


Aurorele boreale sunt studiate la nivel științific încă din secolul XVII.
În 1621, astronomul francez Pierre Gassendi a descris fenomenul observat în sudul
Franței. În același an, astronomul italian Galileo Galilei a început investigarea
fenomenului ca parte dintr-un studiu referitor la mișcările astrelor cerești. Faptul că
raza acoperită de studiul său era continentul european s-a concretizat în observarea
fenomenului în nordul continentului, de unde numele de auroră boreală. În secolul
XVIII navigatorul englez James Cook a constatat prezența fenomenului observat de
Galileo în Oceanul Indian, botezându-l aurora australă. De atunci a devenit clar că
efectul nu era exclusiv emisferei nordice terestre, motiv pentru care a apărut
denumirea de auroră polară. În aceeași epocă, astronomul britanic Edmond Halley a
emis ipoteza potrivit căreia câmpul magnetic terestru ar fi legat de fenomenul de
formare a aurorelor boreale. În 1741, Hiorter și Anders Celsius au fost primii care au
înregistrat evidențe ale controlului magnetic când se observau aurorele.

Experimentul lui Kristian Birkeland cu camere de


vid
Henry Cavendish a calculat în 1768 altitudinea la care apare fenomenul, însă a fost
abia în 1896 când prima auroră a fost reprodusă în laborator de către Kristian
Birkeland. Omul de știință, a cărui experimente în camera de vid cu raze de electroni
și sfere magnetice au demonstrat că electronii se orientau spre regiunile polare, a
propus în 1900 ipoteza conform căreia electronii din auroră ar proveni din razele
solare. Această presupunere este problemtică datorită lipsei de dovezi în spațiu,
nemaifiind considerată valabilă în cercetarea actuală. Birkeland [6] a dedus totodată
în 1908 orientarea de la est la vest a curenților magnetici.

Alte evidențe ale legăturii dintre fenomen și câmpul magnetic sunt registrele statistice
ale aurorelor polare. Elias Loomis (1860) și, mai târziu, Hermann Fritz (1881)[7] au
stabilit că aurora apare de principiu într-o regiune de forma unui inel pe o rază de
aproximativ 2500 de kilometri depărtare de polul magnetic terestru. Loomis a
descoperit totodată legătura dintre formarea aurorelor și activitatea solară, observând
ocurența aurorelor boreale în Canada, într-un interval de 20 până la 40 de ore după
o erupție solară.

Auroră polară produsă în laborator


Lucrările lui Carl Stormer în domeniul mișcării particulelor electrificate în câmp
magnetic au facilitat comprehensiunea mecanismului de formare a aurorelor.
În deceniul 1950 a fost descoperită emisia de materie a Soarelui, denumită vânt
solar, efect care explică, între altele, și poziționarea cozii cometei, întotdeauna opusă
față de Soare. Această teorie a fost formulată de fizicianul american Newman
Parker în 1957, fiind confirmată în anul următor de satelitul Explorer I. Începând de
atunci, explorarea spațială a permis augmentarea cunoștințelor despre aurorele
terestre, și totodată observarea fenomenului pe alte planete, ca Jupiter și Saturn.

James Van Allen a invalidat în 1962 teoria potrivit căreia aurora constituie
excesul centurii de radiații. El a demonstrat că gradul mare de disipare a energiei
aurorei ar seca rapid întreaga centură de radiații. Curând după aceea s-a constatat
că cea mai mare parte a energiei rezidă în cationi, în timp ce particulele aurorei sunt
aproape întotdeauna electroni cu energie relativ scăzută.

În 1972 s-a descoperit faptul că aurorele și curenții magnetici asociați lor produc o
puternică emisie de radio de 150 kHz, efect ce poate fi observat doar din spațiu.

Culori[modificare | modificare sursă]


1. Culoarea observată cel mai adesea are o tonalitate tipică de galben-
verzui, fiind produsă de moleculele de oxigen situate la înălțimea de
circa 96 kilometri.
2. Aurorele de culoare roșie sunt rare și sunt produse de particulele de
oxigen situate la înălțimi de peste 320 kilometri.
3. Moleculele de azot produc aurore boreale de culoare albastră sau
albastră-purpurie.
4. Au mai fost observate aurore de culoare galbenă și violet, dar sunt
extrem de rare.[8]

Fenomenul în cultura populară[modificare | modificare sursă]


Sunetele aurorei[modificare | modificare sursă]
În decursul istoriei, diverse persoane au scris și vorbit despre sunete asociate
fenomenului de auroră. Exploratorul danez Knud Rasmussen menționa acest efect
în 1932 în descrierea tradițiilor folclorice ale eschimoșilor din Groenlanda. Aceleași
sunete sunt menționate în același context de antropologul canadian Ernest
Hawkes în 1916. Caius Cornelius Tacitus, un istoric din Roma antică, scria în opera
sa „Germania” că locuitorii Germaniei susțineau perceperea acelorași sunete [9].

Actualmente, diverse persoane continuă să relateze despre aceste sunete, în ciuda


faptului că înregistrări ale lor nu au fost publicate niciodată și ținând cont că există
suspiciuni științifice serioase la ideea cum că asemenea sunete provocate de aurore
au fost auzite. Energia aurorelor și alți factori fac improbabilă atingerea solului de
către aceste sunete, iar sincronizarea sunetelor cu modificările vizibile ale aurorei
intră în conflict cu decalajul de timp necesar propagării sunetului pentru ca acesta să
fie auzit. Anumite persoane speculează că fenomenele electrostatice induse de
aurore pot explica sunetele.

Aurora în folclor[modificare | modificare sursă]


Aurora boreală
În Mitologia după Bulfinch (1855) de Thomas Bulfinch există câteva idei preluate
din mitologia nordică:

Walkiriile sunt fecioare belicoase, suite pe cai și înarmate cu căști și lănci. /.../ — Thomas
Când ele călăresc înainte în misiunea lor, armurile lor emană o lumină stranie Bulfinch
tremurată, care străfulgeră cerurile nordice, făcând ceea ce oamenii numesc
„aurora borală” sau „Lumina Nordului”.[10]

În ciuda unei descrieri marcante, nu sunt relatări în literatura scandinavă care să


susțină această afirmație. Deși activitatea aurorală este frecventă astăzi
în Scandinavia și Islanda, e posibil ca polul nord magnetic să fi fost situat destul de
departe de această zonă în secolele anterioare documentării mitologiei nordice,
explicându-se astfel lipsa de referințe.[11].

Prima mențiune despre norðurljós în mitologia nordică se regăsește în


cronica Konungs Skuggsjá (1250). Autorul său a auzit despre fenomen de la
compatrioții săi întorși din Groenlanda și furnizează trei explicații: că oceanul ar fi fost
înconjurat de focuri vaste, că razele solare ar fi putut atinge „latura nocturnă” a lumii
sau că ghețarii ar putea stoca energie așa încât să devină fluorescenți.

Auroră boreală văzută de pe Stația Spațială


Internațională
Un vechi nume scandinav pentru Luminile Nordului se traduce ca fulger de scrumbie.
Se credea că luminile erau reflexe lansate de mari maldăre de scrumbii spre cer. O
altă sursă scandinavă se referă la focurile care înconjoară extremele nordică și
sudică a lumii. Această sursă evidențiază faptul că nordicii au reușit să se
aventureze în Antarctica, deși o singură referință este insuficientă pentru a extrage o
concluzie solidă.

Numele finlandez pentru auroră este revontulet, care semnifică focuri de vulpe.
Potrivit legendei, vulpile de foc trăiau în Laponia, iar revontulet erau scânteile pe care
le scoteau acestea cu cozile lor.
În estoniană se cheamă virmalised, spirite din regate înalte. În anumite legende
acestea au caracter negativ în timp ce în altele sunt personaje pozitive.

Poporul Sami credea că omul trebuia să fie liniștit și silențios când era văzut de
luminile nordului (denumite guovssahasat în limba sa). A lua în derâdere luminile
nordului sau a cânta despre ele era considerat a fi periculos, putând cauza luminile
să descindă și să ucidă persoana în cauză. Algonchinii credeau că luminile erau
strămoșii lor dansând în jurul unui foc ceremonial. În folclorul inuit, aurora boreală era
compusă din spiritele morților care jucau fotbal cu cranii umane în ceruri. Inuiții
foloseau totodată aurora pentru a-și chema copiii acasă înainte de lăsarea
întunericului, susținând că dacă o persoană scotea sunete în prezența ei, aurora ar fi
coborat și ar fi incendiat-o.

Poză a unei aurore australe făcută în 2005 de


satelitul NASA IMAGE, suprapusă digital peste „Blue Marble”
În folclorul leton, în special dacă este de culoare roșie și apare iarnă, aurorele sunt
considerate a fi sufletele războinicilor morți, semn precursor unui mare dezastru
(război sau foamete).

E considerat o referire la aurore un fragment biblic din cartea lui Ezechiel:

M-am uitat și iată a venit de la miază-noapte un vânt năprasnic, un nor gros și — Ezechiel
un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, din 1:4
mijlocul căreia sclipea ceva ca un metal incandescent în mijlocul focului.

Aurora în media[modificare | modificare sursă]


Aurorele au fost reprezentate cu multe ocazii în mediul cinematografic, între altele în
filmul animat Happy Feet - Mumble cel mai tare dansator, a cărui acțiune se petrece
în Antarctica și prezintă o auroră australă. În filmul Frecvența
vieții din 2000 cu Dennis Quaid, o auroră boreală cauzează o anomalie temporală. În
consecință, un fiu a reușit să comunice cu tatăl său printr-o stație de radioamator în
trecut, schimbând cursul istoriei.

Fenomenul a trezit atenția și în muzică și poezie. Poetul american Wallace Stevens a


denumit „The Auroras of Autumn” (ceea ce în engleză înseamnă „aurorele toamnei”)
unul dintre lungile sale poeme, precum și volumul de poeme din 1950 în care a
apărut acesta. Luminile Nordului sunt menționate în cântecul „Amber Waves” al
compozitoarei americane Tori Amos; aurorele constituie totodată tema cântecului
omonim din 1978 al formației folk rock Renaissance. Muzicianul Neil Young s-a
referit la aurora boreală în cântecul său „Pocahontas”, publicat pe albumul Rust
Never Sleeps. Formația finlandeză The Rasmus menționa de asemenea fenomenul
în cântecul „Still Standing” de pe albumul lor din 2003 numit Dead Letters.

În jocul electronic The X-Files: The Game (Dosarele X: Jocul) „luminile” sunt utilizate
de Guvernul Federal al Statelor Unite ale Americii pentru a ascunde existența
vieții extraterestre și a OZN-urilor. În benzile desenate, o membră a echipei de
supereroi Alpha Flight, creată de Marvel Comics, se cheamă Aurora, făcând referire
la Luminile Nordului.

Formația muzicală Sonata Arctica Are o piesa instrumentală denumita sugestiv


"Revontulet", care este denumirea in Finlandeza a Aurorei Polare

Galerie[modificare | modificare sursă]


O coroană aurorală

Auroră boreală văzută de pe Stația Spațială Internațională

Trei momente ale unei aurore de pe Saturn capturate de telescopul spațial Hubble


Auroră boreală capturată în Suedia

Aurora Boreală, văzuta de la 11 000 m altitudine, Canada

Auroră boreală, Salangen

Auroră boreală, Salangen

Auroră boreală surprinsă într-o noapte polară

Note[modificare | modificare sursă]


1. ^ ro „Aurora polara, un fenomen fascinant”. flu.ro. Arhivat din original la 3 mai 2009.
Accesat în 17 iulie 2009.
2. ^ en Crearea primului show artificial de cer de neon
3. ^ a b c d e ro Elena Tomescu. „Aurora borealis#Aurora pe alte planete”. Accesat în 17 iulie
2009.
4. ^ en Studiu despre activitatea aurorală pe Saturn
5. ^ en Auroră detectată pe Marte
6. ^ en Birkeland, Kristian (1908). "The Norwegian Aurora Polaris Expedition 1902-3."
7. ^ de Fritz, Hermann (1881). "Das Polarlicht."
8. ^ Amiiko - Cunoaste Lumea!. „Aurora Boreală. Ce este? Când, unde și cum apare?”.
Arhivat din original la 5 aprilie 2017. Accesat în 5 aprilie 2017.
9. ^ pt Germania, opera lui Corneliu Tacitu, vorbind despre aurorele văzute de locuitorii
Germaniei
10. ^ en Textul lui Thomas Bulfinch despre Walkirii Arhivat în 14 februarie 2011, la Wayback
Machine.
11. ^ en Critică la textul despre Walkirii în mitologia nordică

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]


 en Secretele aurorei polare
 en Explorarea magnetosferei terestre - viziune generală a magnetosferei, incluzând aurorele
 en Eather, Robert H. (1980). American Geophysical Union, ed. Majestic Lights - The Aurora in
Science, History, and The Arts. Washington, DC. ISBN 0-87590-215-4. Verificați datele
pentru: |date= (ajutor)
 en Savage, Candace Sherk (1994 / 2001). Sierra Club Books / Firefly Books, ed. Aurora -
The Mysterious Northern Lights. San Francisco. ISBN 0-87156-419-X. Verificați datele
pentru: |date= (ajutor)

Vezi și[modificare | modificare sursă]


 Câmpul magnetic terestru
 Magnetosferă
 Furtună magnetică
 Vânt solar

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Auroră polară

 en Fizica aurorei
Articole

 pt Aurora: Cerul în flăcări


 en Articol: Aurora boreală și vikingii
Imagini

 es Galerie de imagini a aurorelor australe


 en Imagini cu aurore boreale în Groenlanda Arhivat în 23 februarie 2007,
la Wayback Machine.
 en Imagini cu aurore boreale în Alaska și Canada Arhivat în 23 iunie 2005,
la Wayback Machine.
Multimedia

 Cele mai spectaculoase imagini cu aurora boreală, surprinse într-un clip


uluitor (VIDEO), 23 aprilie 2012, Descoperă
 Frumusețea aurorei boreale, cum nu ați mai văzut-o până acum! (VIDEO),
(diaporamă de Terje Sorgjerd și Ole Christian Salomonsen), 27 martie
2011, Descoperă
 Spectaculoasele lumini nordice surprinse într-un nou timelapse (VIDEO),
19 mai 2013, Descoperă - sursa
 Spectaculos: aurora australă a fost surprinsă de pe Stația Spațială
Internațională (FOTO), 19 iulie 2011, Descoperă
 Locuri pentru a vedea aurora boreală în Europa, momondo
 Aurora boreală în Laponia, ProTV
 GND: 4130058-0

 LCCN: sh85009555
ntrol de
toritate
 NDL: 00567224

 NKC: ph124326
Categorii:
 Fenomene optice
 Atmosfera Pământului
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 31 iulie 2023, ora 06:22.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiți

S-ar putea să vă placă și