Cernomen, 1371[modificare | modificare sursă]

Vedeți și: Bătălia de la Cernomen

Câștigurile teritoriale otomane după bătălia de la

Cernomen
Până în 1370, Murad controla cea mai mare parte a Traciei, ceea ce a făcut ca Imperiul
Otoman să devină cel mai important vecin al celui de-al Dolea Țarat Bulgar și al teritoriilor
sârbești controlate de Uglieșa. Uglieșa a încercat fără succes în 1371 să formeze o alianță
antiotomană a statelor balcanice. Bizantinii, vulnerabili în fața turcilor datorită monopolului
otoman asupra aprovizionării Constantinopolului cu hrană, au refuzat să coopereze.
Bulgaria, după moartea țarului Alexandăr la începutul anului 1371, s-a împărțit în mod oficial
între țaratele Vidinului, condus de (1370 – 1396) și țaratul de Târnovo, condus de urmașul
desemnat al țarului decedat, Ivan Șișman (1371 – 1395). Ivan, aflat sub amenințarea directă
a doi inamici, a fratelui său vitreg, țarul de Vidin, și a turcilor, a preferat să nu se alieze cu
Uglieșa. Dintre puternicii boieri sârbi, doar Vucașin Mrniavcevici, protectorul lui Uroș și frate
al lui Uglieșa, s-a alăturat alianței antiotomane. Ceilalți conducători locali sârbi ori nu au reușit
să-și dea seama de iminența pericolului otoman, ori s-au temut că posesiunile lor vor fi
atacate de vecini cât timp ei ar fi participat la campaniile antiotomane.
Bătălia de la Cernomen a avut loc în apropierea satului Ormenion (Cernomen) pe râul
Marița în data de 26 septembrie 1371, între otomanii conduși de Lala Șâhin Pașa și sârbii
sub comanda regelui Prilepului Vucași Mrniavcevici și a fratelui acestuia, despotul Uglieșa.
Despotul Uglieșa a planificat un atac surpriză împotriva capitalei otomane, Edirne, câtă
vreme Murat I era încă în Asia Mică. Armata otomană era mult mai mică, dar datorită unor
tactici superioare Șâhin Pașa, turcii au reușit să-i învingă pe creștini și mai mult, să le ucidă
liderii – regele Vukașin și despotul Uglieșa. Macedonia și unele regiuni ale Grecia au căzut
sub dominația otomană după această bătălie. Conducătorii sârbilor Uglieșa și Vucașin un
pierit pe câmpul de luptă. Victoria otomană a fost atât de mare, încât turcii au numit această
bătălie „Rout” – „Distrugerea”.
Lipsa de unitate a sârbilor a ajuns la paroxism după catastrofa de la Cernomen. După
moartea lui Uroș, zone vaste ale Serbiei centrale s-au desprins pentru a forma mici principate
independente. După acest dezintegrarea Serbiei, niciun lider nu a mai purtat titlul de țar și
niciun boier nu a mai avut suficientă putere sau prestigiu pentru a-i uni pe sârbi în lupta
antiotomană. Fiul lui Vukașin, Marko, care a reușit să supraviețuiască dezastrului de pe
Marița, s-a autoproclamat rege (kralj), dar nu a reușit să obțină decât controlul asupra unei
regiuni reduse din jurul orașului Prilep din Macedonia centrală. Serbia s-a afundat în lupte
fratricide între principii locali, ceea ce a dus la o continuă și ireversibilă fragmentare a fostului
țarat.
Ca urmare a victoriei de pe râul Marița, otomanii au înmulțit raidurile în Serbia și Bulgaria.
Proporțiile victoriei de la Cernomen și creșterea amplorii raidurilor otomane în Bulgaria l-au
convins pe țarul de la Tărnovo, Șișman, că trebuie să caute o cale de apropiere față de turci.
Șișman a acceptat în 1376 statutul de vasal al sultanului Murat I și și-a trimis sora să trăiască
în haremul imperial de la Edirne. Aceste aranjamente nu i-a împiedicat însă pe turci să
continue raidurile pe posesiunile lui Șișman. Bazileul Ioan al V-lea Paleologul s-a recunoscut
vasal al otomanilor la scurtă vreme după victoria turcilor de la Cernomen, deschizând astfel
calea intervenției directe a sultanilor în afacerile interne bizantine.
Philadelphia, 1378 – 1390[modificare | modificare sursă]
Bulgarii și sârbii s-au bucurat de un scurt respiro de-a lungul deceniilor al optulea și al
nouălea al secolului al XIV-lea, timp în care Murat a fost mai interesat de rezolvarea
problemelor din Anatolia și influențarea politicii bizantine. Acalmia din Balcani i-a permis
principelui sârb Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1371 – 1389), care se bucura de sprijinul
puternicilor lorzi ai războiului din Macedonia și Muntenegru, cât și al patriarhului ortodox
de Peci, să-și consolideze controlul asupra celei mai mari părți a Serbiei. Cei mai mulți
conducători sârbi independenți au acceptat să se recunoască vasali ai lui Murat, iar
contingente sârbe au luptat alături de trupele sultanilor în Anatolia împotriva dușmanilor
otomanilor.
Sultanul a hotărât cucerirea ultimului oraș independent creștin grec din vestul Asiei Mici
– Philadelphia. Ca o ironie a sorții, armatele care au asediat orașul au inclus și un contingent
al Imperiului Bizantin, al cărui împărat era vasalul otomanilor. Până la acest atac, orașul
evitase soarta așezărilor vecini plătind un tribut liderilor turci locali în schimbul protecției. Cel
puțin teoretic vorbind, orașul se afla sub autoritatea Imperiului Bizantin, dar legăturile cu
acesta erau aproape imposibile datorită depărtării față de mare și faptului că era practic
înconjurat de posesiunile otomane. Aceeași izolare favorizase însă și independența sa.
În 1378, Manuel al II-lea Paleologul a promis că va preda turcilor orașul Philadelphia în
sprijinul acordat de sultan în unul dintre numeroasele războaie civile care bântuiau Imperiul
Bizantin. În ciuda promisiunii imperiale, cetățenii Philadelphiei au refuzat să accepte
stăpânirea otomană. În 1390, sultanul Baiazid I a reușit să cucerească orașul, în rândul
trupelor sale aflându-se și contingentele bizantine conduse de cei doi protagoniști ai
războiului civil bizantin: Manuel al II-lea Paleologul și Ioan al VII-lea Paleologul.
Dubravnița, 1381[modificare | modificare sursă]
Vedeți și: Bătălia de la Dubravnița
Spre sfârșitul deceniului al nouălea al secolului al XIV-lea, atenția lui Murad I a fost
atrasă din nou de Balcani. În timp ce vasalul turcilor Șișman era preocupat de războiul cu
voievodul muntean Dan I, armatele sultanului au cucerit Sofia, ultima posesiune
bulgărească la sud de Munții Balcani. Această victorie le-a deschis otomanilor drumul
strategic al Nișului, capătul unei importante căi comerciale europene. În vara anului 1380
sau în iarna anului 1381 (data este încă incertă), armatele sultanului Murad I au atacat
pentru prima oară Serbia lui Ștefan Lazăr Hrebeljanovici. Victoria obținută de sârbi a
stopat pentru o scurtă perioadă de timp înaintarea turcilor în Balcani, care nu au l-au mai
atacat pe Lazăr până în 1386.
Bătălia de la Savra, 1385[modificare | modificare sursă]
Pe 18 septembrie 1385, otomanii au atacat o serie de principate mici albaneze și sârbe.
Victoria otomană de la Savra i-a transformat pe aceștia din urmă în vasali ai turcilor.
Plocinik, 1386[modificare | modificare sursă]
Murad a cucerit Nișul în 1386, și la scurtă vreme după aceasta l-a forțat pe Lazăr al
Serbiei să se recunoască vasal al Imperiului Otoman. Sultanul Murad a continuat
atacurile în Balcani pe două direcții: spre nord și de-a lungul a ceea ce fusese cunoscut
în epoca medievală ca „Via Ingatia”, în Macedonia. Liderii locali macedoneni au fost siliți
pe rând să accepte statutul de vasali. Turcii au reușit să atingă coasta albaneză
a Adriaticii în 1385. Doi ani mai târziu, turcii au cucerit Salonikul.
Când problemele apărute în Anatolia la-au forțat pe Murad să înceteze campaniile din
Balcani în 1387, vasalii lui sârbi și bulgari au încercat să slăbească jugul otoman. Lazăr a
format o coaliție cu Tvrtko I al Bosniei și Ivan Srațimir al Vidinului. Lazăr a refuzat să mai
îndeplinească obligațiile de vasal și a fost atacat de turci. Lazăr și Tvrtko au învins
trupele otomane trimise împotriva sârbilor la Plocinik, lângă Niș. Această victorie a
creștinilor l-a încurajat pe Ivan Srațimir să rupă relațiile de vasalitate față de otomani și să
reafirme independența Țaratului de Vidin.
Bilecia, 1388[modificare | modificare sursă]
Murad s-a reîntors în capitală în 1388 și a lansat o campanie fulgerătoare împotriva
țarilor bulgari Șișman și Strațimir, care au fost nevoiți să recunoască din nou vasalitatea
față de otomani. Murad i-a cerut în acest moment și lui Lazăr să accepte să devină vasal
și să plătească tribut turcilor. Încrezător în șansele sale de reușită în cazul unui conflict
armat, încurajat de victoria de la Plocinik, Lazăr a refuzat și a început pregătirile de luptă.
El a cerut ajutorul mai vechiului său aliat Tvrtko și lui ginerelui său, Vuk Brankovici,
conducătorul unei formațiuni statale din nordul Macedoniei și Kosovo. Încrederea lui
Lazăr a crescut și după victoria bosniecilor conduși Vlatko Vuković în fața otomanilor
conduși de omul de încredere a Murad, Lala Șahin Pașa, în bătălia de la Bilecia din
1388.
Kosovo, 1389[modificare | modificare sursă]
Vedeți și: Bătălia de la Kosovo Polje (1389)

„Bătălia de la Kosovo
Polje”, de Adam Stefanovic, 1870
Murad și-a organizat atacul pentru anul următor, în 1389. Sultanul a condus în
persoană cea mai mare forță otomană reunită în Balcani până în acele timpuri,
alături de soldații musulmani aflându-se contingente creștine trimise de vasalii
bulgari, sârbi, albanezi și macedoneni, (printre acești Marko Kralevici al Prilepului).
Lazăr a condus o coaliție a trupelor boierilor sârbi loiali, macedonenilor și kosovarilor
lui Brankovici, și contingente bosniece, ungurești și albaneze. Cele două armate s-au
întâlnit la Kosovo Polje („Câmpia Mierlei”) pe 15 iunie 1389.
Bătălia de la Kosovo Polje a fost o mare victorie pentru otomani, în ciuda uciderii
sultanului Murad I de către Miloș Obilici[5][6][7][8][9][10]. În vreme ce otomanii nu au
mobilizat și rezervele din Anatolia, sârbii, care își convocaseră toate trupele pentru
această bătălie, nu au mai fost capabili înlocuiască pierderile suferite pe câmpul de
luptă. În plus, principele Lazăr a pierit la rândul lui în luptă. În cei trei ani care au
urmat acestei victorii, atacurile otomanilor i-au silit pe toți liderii regionali sârbi să
accepte să fie vasali ai noului sultan, Baiazid I. Succesorul lui Lazăr, tânărul Ștefan
Lazarevici (1389 – 1427), a acceptat statutul de vasal al otomanilor în 1390, într-o
încercare de salvare a statului său, care era atacat și de unguri în nord. Vuk
Brankovici, ultimul despot sârb independent, a rezistat până în 1392.

Baiazid I și expansiunea spre vest[modificare | modificare

sursă]
 Baiazid I
Baiazid I Yıldırım (Fulgerul) i-a urmat la tron tatălui lui, Murad I, după asasinarea
acestuia pe Câmpul Mierlei. Ca răzbunare pentru uciderea tatălui lui, noul sultan a
ordonat uciderea tuturor prizonierilor sârbi.
Baiazid „Fulgerul” a declanșat o campanie rapidă de cucerire în Balcani. Raidurile
din Serbia și sudul Albaniei i-a forțat pe cei mai mulți principi locali să accepte
suzeranitatea otomană. Pentru asigurarea securității căii comerciale Vardar –
Morava cât și pentru constituirea unor baze de atac pentru campaniile viitoare,
Baiazid a colonizat un număr mare de iuruci pe valea râului Vardar din Macedonia.
Prezența turcilor la granițele sudice ale Regatului Ungariei l-a făcut pe
regele Sigismund de Luxemburg să conștientizeze pericolul care plana regatului său
și să caute aliați pentru formarea unei alianțe antiotomane în Balcani.
Pe la începutul anului 1393, țarul de Tărnovo, Ivan Șișman, a început negocieri
secrete cu Sigismund. Sigismund a negociat și cu voievodul Țării Românești, Mircea
cel Bătrân și, se pare, cu țarul de Vidin, Ivan Strațimir. Baiazid a aflat veștile cu
privire la aceste negocieri și a lansat un atac devastator împotriva lui Șișman.
Tărnovo a fost cucerit după un asediu greu, iar Șișman a fugit la Nicopole. După
cucerirea și acestui oraș de către otomani, Șișman a fost luat prizonier și executat
prin decapitare. Teritoriile țaratului de Țărnovo au fost anexate la teritoriul Imperiului
Otoman, iar Strațimir, ale cărui teritorii nu au fost cotropite, a fost nevoit să-și
reînnoiască jurământul de vasalitate.
După ce a rezolvat prin forță rebeliunea vasalilor săi bulgari, Baiazid și-a întors
atenția asupra Tesaliei și Moreii, ai căror conducători acceptaseră vasalitatea
otomană la începutul deceniului al nouălea al secolului al XIV-lea. Conflictele interne
din aceste teritorii, în special cele dintre magnații din Moreea, au fost un excelent
pretext pentru intervenția lui Baiazid. Sultanul și-a convocat vasalii balcanici
la Serres pentru rezolvarea diferitelor conflicte. Printre invitații sultanului se aflau și
nobili din Tesalia și Moreea, împăratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul și despotul
sârb Ștefan Lazarevici. În timpul acestei întâlniri, Baiazid a oficializat ocupația asupra
tuturor teritoriilor în dispută și i-a obligat pe toți cei prezenți să-și reafirme statutul de
vasali.
Când despotul de Moreea nu a mai respectat acordul cu Baiazid, sultanul a
reacționat hotărât. El a blocat armata bizantină din Constantinopol, după care a
pornit în marș spre sud. El a anexat Tesalia, iar Ducatul Atenei a acceptat
suzeranitatea otomană de îndată ce armatele sultanului au ajuns la granița statului.
Moreea a reușit să scape pentru moment de anexare în ciuda atacurilor de
pedepsire declanșate în Peloponez în 1395 datorită evenimentelor de la granița de
nord-est a Imperiului Otoman.
În timp ce Baiazid ducea campania sa din Grecia, Mircea cel Bătrân a declanșat o
serie de atacuri împotriva teritoriului otoman la sud de Dunăre. Baiazid a răspuns
organizând în 1395 o invazie a turcilor sprijiniți și de principii vasali sârbi Lazarevici și
de Marko Kralevici. Expediția otomană a fost înfrântă de valahi la Rovine. În timpul
acestei bătălii, Marko Kralevici a pierit în luptă. Deși Baiazid nu și-a atins obiectivul
propus – anexarea Valahiei – Mircea cel Bătrân a fost obligat să accepte statutul de
vasal al turcilor. Baiazid a reușit în schimb să slăbească puterea voievodului
muntean anexând Dobrogea și acordând sprijin activ unui pretendent la tronul
Valahiei, Vlad I. Mircea cel Bătrân a avut nevoie de doi ani de lupte (1395 – 1397)
pentru ca să recâștige controlul complet asupra voievodatului.
Nicopole[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Bătălia de la Nicopole.

Bătălia de la Nicopole (1396)[11]

Regele ungar Sigismund a organizat în 1396 o cruciadă împotriva otomanilor.
Armata cruciată era compusă în principal din cavaleri unguri și francezi și era
sprijinită de un contingent valah. Cruciații erau conduși în mod oficial de regele
maghiar, dar armata creștină era total lipsită de coeziune. Cruciații au
traversat Dunărea și s-au îndreptat prin Vidin spre Nicopole, unde au fost întâmpinați
de turci. Cavalerii au refuzat să se supună ordinelor regelui Sigismund și să respecte
planul de luptă gândit de acesta. În Bătălia de la Nicopole, Baiazid a reușit să obțină
o victorie zdrobitoare. Deoarece Strațimir permisese cruciaților să traverseze
teritoriile sale fără să opună niciun fel de rezistență, Baiazid a invadat și anexat
Țaratul Vidinului și l-a luat prizonier pe Strațimir. După ocuparea Vidinului, ultima
formațiunea statală bulgară a încetat să mai existe, Bulgaria fiind primul stat
important balcanic care a fost complet ocupat de otomani.
După victoria de la Nicopole, Baiazid a continuat să atace Valahia, Ungaria și
Bosnia. El a reușit să cucerească cea mai mare parte a Albaniei, iar micile state din
nordul Albaniei au devenit vasale ale otomanilor. Baiazid a asediat pentru scurtă
 vreme și Constantinopolul. Asediul a fost ridicat în 1397, după ce Manuel al II-lea a
acceptat ca, pe viitor, toți împărații bizantini să fie confirmați de sultan. După
această, Baiazid a fost obligat să părăsească Europa pentru rezolvarea problemelor
din Anatolia și nu a mai apucat să se întoarcă în Balcani.
Ankara, 1402[modificare | modificare sursă]
Vedeți și: Bătălia de la Ankara

Sultanul Baiazid luat

prizonier de Timur, tablou de Stanisław Chlebowski, 1878
Baiazid a trecut în Anatolia cu armata compusă în principal din trupe vasale
balcanice, inclusiv sârbi conduși de Lazarevici. El a trebuit să înfrunte
amenințarea unuia dintre cei mai puternici cuceritori ai vremii, Timur Lenk. La
începutul anului 1400, Timur Lenk și-a făcut simțită prezența pentru prima oară
în Orientul Mijlociu. În august 1400, Timur și hoardele sale au cucerit și distrus
orașul Sivas și au început înaintarea spre inima Anatoliei. Armatele turcă și
mongolă s-au înfruntat decisiv la Ankara, în 1402. Turcii au fost înfrânți, iar
sultanul Baiazid a fost luat prizonier, murind în cele din urmă în captivitate.
Otomanii au devenit vasali ai lui Timur Lenk. Imperiul Otoman a trecut printr-o
perioadă de lupte interne între 1402 – 1413, care au implicat pe cei trei fii
supraviețuitori ai lui Baiazid. Această luptă internă pentru putere – Interregnul
otoman – a stopat temporar expansiunea otomană în Balcani.

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ Peter Malcolm Holt (1977). The Cambridge History of Islamy.
Cambridge University Press. pp. 231–232. ISBN 0-5212-9135-6.
2. ^ Ezel Kural Shaw (1977). History of the Ottoman Empire and modern
Turkey. Cambridge University Press. pp. 5–7. ISBN 0-5212-9163-1.
3. ^ Robert Bideleux (1998). A history of eastern Europe: crisis and
change. Routledge. p. 62. ISBN 0-4151-6111-8.
4. ^ Geoffrey Parker (2005). Compact History of the World. London:
Times Books. p. 71.
5. ^ Battle of Kosovo, Encyclopedia Britannica
6. ^ Kosovo Field, Columbia Encyclopedia
7. ^ „Kosovo, Battle of, Encarta Encyclopedia”. Arhivat din original la 4
ianuarie 2008. Accesat în 6 septembrie 2011.
8. ^ Robert Elsie, Historical Dictionary Of Kosova p.95
9. ^ Peter N. Stearns și William Leonard Langer, The Encyclopedia of
World History: Ancient, Medieval, and Modern, p. 125
10. ^ James M. Lutz, Brenda J. Lutz, Global Terrorism, p. 103
11. ^ Lokman (1588). „Battle of Nicopolis (1396)”. Hünernâme.
[ascunde]
m
Bătălii ale Imperiului Otoman după epocă
 Bapheus

 Dimbos

 Gallipoli (1312)

 Pelekanon

 Demotika

 Gallipoli (1354)

 Ihtiman

 Sırp Sındığı

 Marița
nea Bătălii
12) terestre
 Dubravnița

 Savra

 Plocinik

 Bilecia

 Kosovo Polje (1389)

 Rovine

 Nicopole

 Ankara

 Căderea Constantinopolului
 Çamurlu

 Zlatița

 Kunovița
rea Bătălii
53) terestre  Torvioll

 Varna

 Kosovo Polje (1448)

 Kruja
rea Bătălii  Albulena
06) terestre
 Târgoviște

 Jajce

 Ohrida

 Vaslui
  Valea Albă

 Câmpul Pâinii

 Otlukbeli

 Corbavia

 Chaldoran

 Marj Dabiq

 Han Yunus

 Ridanieh

 Tlemcen

 Mohács (1526)

 Sohoista

 Mostaganem

 Szigetvár

 Çıldır

 Baștepe

 Wadi al Laban

 Sisak

 Călugăreni

 Giurgiu

 Keresztes

 Urumieh

 Sevan
Bătălii  Zonchio
navale
 Modon

 Diu

 Alger (1516)

 Formentera

 Alger (1529)

 Tunis

 Preveza

 Alborán
  Alger (1541)

 Ponza

 Djerba

 Lepanto
 Țuțora

 Hotin (1621)

 Candia

 Köbölkút

 Saint Gotthard

 Ladîjîn

 Krasnystaw

 Nemîriv
Bătălii
terestre  Hotin (1673)

 Viena (1683)

 Mohács (1687)

 Slankamen

rea  Cenei
99)
 Ustechko

 Lugoj

 Râul Bega

 Zenta
 Capul Corvo

 Capul Celidonia

 Phokaia

 Dardanele (1654)
Bătălii
navale  Dardanele (1655)

 Dardanele (1656)

 Dardanele (1657)

 Insulele Inouse

 Andros
nul Bătălii  Stănilești (1711)
92) terestre
 Petrovaradin
  Ganja

 Ehvard

 Banja Luka

 Stăuceni

 Grocka

 Aspindza

 Stănilești (1770)

 Larga

 Cahul

 Bender

 Kozluca

 Focșani

 Râmnic (1789)

 Măcin
 Imbros (1717)

 Matapan
Bătălii
navale  Chesma

 Strâmtoarea Kerci (1774)

 Strâmtoarea Kerci (1790)

rea Bătălii  Piramide
22) terestre
 Abukir

 Arpachai

 Al-Safra

 Djedda

 Čegar

 Alamana

 Gravia

 Erzurum

 Valtetsi

 Doliana

 Drăgășani
  Sculeni

 Vasilika

 Peta

 Dervenakia

 Karpenision

 Arachova

 Kamateron

 Faleron

 Petra

 Kulevicha

 Alger (1830)

 Konya

 Nezib

 Kurekdere

 Oltenița

 Eupatoria

 Kızıl Tepe

 Pasul Șipka

 Plevna

 Filipopolis

 Tașkesan

 Mouzaki

 Canalul Suez

 Romani

 Al Wajbah
Bătălii  Athos
navale
 Nauplia

 Samos

 Gerontas

 Navarino

 Sinop
  Beirut

 Elli

 Lemnos

 Imbros
i și  Lista conflictelor militare dintre Imperiul Otoman și Țara Românească
Victoriile otomane sunt marcate cu caractere aldine.