Primul mare Sultan care intră în istorie, este Baiazid.

Steaua sa va străluci cu putere şi o repeziciune asemenea unui meteor, dar

din păcate pentru el, înainte ca Timur Lenk , să-şi fi spus ultimul cuvânt. Baiazid
n-avea să-şi vadă visul de glorie împlinit şi va lasa în istorie o urmă strălucitoare
şi efemeră, aidoma unui „Fulger”.

Despre copilăria şi tinereţea lui Baiazid, unul dintre cei mai mari sultani
otomani, nu se cunosc prea multe lucruri. Cert este că era fiul viteazului Murat,
dăruit de una dintre numeroasele sale concubine de sânge regal. La fel de sigure
sunt referirile la temeritatea şi cruzimea micului prinţ .

Nascut pe la 1354 (după unele izvoare mai devreme), el avea, la data urcării pe
tron, în jur de 35 de ani, fiind deci la vârsta deplinei maturităţi. Iuţeala cu care
se deplasa în campanii, surprinzându-şi inamicul nepregătit, i-a atras încă din
tinereţe porecla de „Fulgerul” – Yildirim.

Această poreclă, transformată în renume, a căpătat-o la Kosovopolie, când ,

după ce tatăl sau,  sultanul Murat a fost dat peste cap de iureşul sârbilor şi chiar
ucis, acesta a preluat rapid comanda trupelor, a atacat năprasnic pe flancul
drept şi a întors rezultatul luptei definitiv în favoarea sa. Pentru el se deschideau
porţile nemuririi.

Până să ajungă sultan, se spune că nu cunoscuse înfrangerea şi nu-i de mirare, de

accea, că se credea invincibil şi înaintea luptelor, nu accepta niciodată sfaturi de
la paşalele sale. Era iute la mânie, dar ştia să fie generos, mai ales faţă de propriii
soldaţi, avea un caracter suspicios şi schimbător şi niciodată nu-şi trăda
gândurile.

Primul gest al lui Baiazid, odată suit pe tronul strămoşului său, Osman, a fost şă-
si ucidă fratele, spre a da tuturor de înţeles că el va fi de acum înainte singurul
factor de decizie în Imperiul Otoman.

După lupta de la Kossovopolje, (Câmpia Mierlei), din 1389, creştinătatea

împietrită de spaimă, asista nehotărâtă şi neputinciosă, la ascensiunea acestui
nou şi teribil pericol.  La începutul verii lui 1391, Baiazid a pornit o campanie
împotriva emirilor karamanieni din estul Anatoliei. In 1392, la sfârşitul iernii,
expediţia era încheiată, deşi vechiul vrăjmaş, prinţul Karamanului, Alaeddan,
reuşise iarăşi să-i scape sultanului printre degete..
 Bătălia de la Kossovopolje(Câmpia Mierlei) – 1392

Ameninţarea Semilunei şi coşmarul de la Rovine

Inceputul conflictului cu turcii are loc în anul 1389, atunci când Mircea îl ajută
cu oaste pe Lazăr, cneazul sârbilor, în lupta de la Kossovopolje (Câmpia
Mierlei). Lazăr convocase la lupta împotriva „necredincioşilor” toată
creştinătatea, însă răspunsurile au fost întârziate sau absente în cea mai mare 
parte.

In 1394, dupa cucerirea Bulgariei, care are loc în 1393, sub pretext că vrea să-l
pedepsească pe Mircea, voievodul muntean, pentru îndrăzneala de a-i fi răpit
Dobrogea, dar de fapt urmărind transformarea Tarii Româneşti în
paşalâc, Baiazid decide să întreprindă o expediţie împotriva lui Mircea, şi în
acest sens, sultanul turc a trecut Dunărea cu o armată numeroasă.

Oastea turcească asediază şi cucereşte mai întâi Silistra, de pe malul drept al

Dunării, traversează  fluviul, ocupă Turnu şi înaintează spre Argeş.  Alături de
sultan se aflau vasalii sârbi Marco Cralievici şi Constantin Dragasevici. Lupta s-
a dat la Rovine, pe malul unui râu încă necunoscut, în ziua de 10 octombrie
1394. Cert este că bătălia a fost cruntă şi sângeroasă, ambele oştiri dând dovadă
de mare înverşunare şi ură în încrucişrea armelor.
Deşi izvoarele sunt categoriceîin privinţa biruinţei lui Mircea asupra
„păgânilor”, ea nu a putut împiedica inaintarea armatei turceşti mult superioară
numeric, aşa încât romănii s-au retras spre Argeş, unde o nouă luptă a avut loc,
de aceasta dată defavorabilă lui Mircea

Bătălia de la Rovine -1394

Tocmai din acest motiv sunt istorici care opinează că, deşi bătălia de la Rovine
este privită ca un episod de mare cutezanţă a românilor de sub Mircea cel
Bătrân, importanţa sa nu s-a ridicat chiar la proporţiile atribuite în manualele
de istorie. Cert este, însă, că Mircea era primul european care înfrunta Imperiul
Otoman şi care ieşea cu capul sus dintr-o asemenea înfruntare.

Mircea s-a văzut nevoit să se refugieze spre munţi, cerând sprijinul lui
Sigismund de Luxemburg, în vreme ce turcii au ocupat Târgovişte, punând pe
scaunul ţării un pretendent acceptat de ei, pe Vlad ( Vladislau), care va domni
doar câteva luni, căci Mircea se va întoarce şi-şi va relua tronul.

Cruciada de la Nicopole

In faţa succeselor lui Baiazid, suveranii creştini au pus la cale o cruciadă care să-
i alunge pe turci înapoi, în pustiurile Asiei. La chemarea Papei Bonifaciu IX, s-a
adunat toată floarea cavaleriei apusene, în frunte cu regele Sigismund al
Ungariei şi Jean, ducele Burgundiei, care a pornit spre Balcani.

Primele victorii, obţinute în ciocnirile sporadice cu turcii, le-au creat cavalerilor

iluzia că această cruciadă va fi un galop de sănătate şi nu puţini erau cei ce visau
la o nouă cucerire a Ierusalimului, asemenea primilor cruciaţi.

La Nicopole le-a ieşit însă în întâmpinare , grosul ordiei otomane conduse de îsuşi
Baiazid. Iureşul cavalerilor apuseni, pornit cu cavaleria grea, a început, la orele
dimineţii, ca un tăvălug care, într-adevăr, a zdrobit în câteva minute primele
rânduri ale oştii otomane.

Bătălia de la Nicopole – 1401

Dar abia atunci au vazut cavalerii înzăuaţi, că în spatele akingiilor se căscau

gropi uriaşe, cu pari groşi şi ascuţiţi la vârf. Era însa prea târziu. Şiruri după
şiruri de călăreţi se prăvăleau în gropi, cei ce voiau să se întoarcă erau zdrobiţi
de cei ce veneau din urmă, într-un vacarm de nedescris. Când sarja a luat sfârşit,
ienicerii au apărut ca din pământ, pe o colină din apropiere, desăvârşind
măcelul.

Timur se ridica împotriva „Fulgerului”

Încă din 1394, un corp de armată turc asedia Constantinopolul, Baiazid dându-şi
seama că zidurile capitalei bizantine sunt prea puternice pentru a fi dărâmate şi
aşteptând ca apărătorii să fie înfrânţi, nu de bombarde şi săgeţi, ci de
chinuitoarea foame.

Şi tot de atunci, bazileul Manuel, nu pregeta să ceară sprijin regilor din Apusul
Europei, făcând apel la solidaritatea creştină (care solidaritate). Dar, după
dezastrul de la Nicopole, nimeni nu mai voia să îl înfrunte pe Baiazid. Bizanţul
părea condamnat şi totuşi, în acest moment o întâmplare providenţială a salvat
vechiul oraş al lui Constantin.

Ajutorul avea să vină nu din vest, ci din est şi se va numi Timur Lenk.

Pretextul conflictului dintre cei doi mari conducători islamici pare să-l fi
constituit, dacă ne luăm după cronicile vremii, acuzaţiile reciproce de „lepădare
de credinţă”. Atât Baiazid, cât şi Timur Lenk se considerau adevăraţii
reprezentanţi ai lui Allah pe pămâânt.

Era firesc deci ca fiecare să-şi considere adversarul un eretic vrednic de

pedeapsă. Iniţial, se pare că Timur a ezitat să-l atace pe Baiazid. Dar insultele
repetate aduse de îngâmfatul sultan turc, precum şi acuzele că ar fi „rătăcit de la
adevărata credinţă”, au fost de natură să-l convingă să pornească împotriva lui
în fruntea hoardelor sale de mongoli.

In primavara lui 1401, cele două armate s-au tachinat reciproc, evitand ciocnirile
majore.Anul următor, confruntările mărunte au continuat, până când Baiazid a
primit vestea că mongolii asediază Ankara. Atunci a pornit spre acest oraş cu o
parte din trupe, fără să mai aştepte grosul oştii, nădăjduind că astfel îşi va lua
inamicul prin surprindere.

Dar rapiditatea sa proverbială, care-l ajutase de atâtea ori să obţină victoria, de 
data aceasta, l-a pierdut. Turcii au fost nevoiţi să străbata în marş forţat drumul
spre Ankara, pe o căldura năucitoare, spre a-i găsi pe mongoli odihniţi, închişi în
tabără şi în plus stăpâni pe majoritatea izvoarelor din zonă. Izvoarele aflate
lângă poziţiile turceşti fuseseră otrăvite.
Un conducator înţelept s-ar fi retras pe dealuri, încercând să facă rost de apă şi
de provizii şi aşteptând ca asediatorii să facă ei primul pas greşit. Dar, credincios
firii sale de „Fulger”, sultanul a decis atacul pentru a doua zi.

Umilitorul sfarsit al unui mandru sultan

Armatele care s-au confruntat în acea zi de vară sub zidurile Ankarei au fost,
fără îndoiala, uriaşe. Cronicile contemporane dau cifre de peste 600.000 de
soldaţi. Istoricii din ziua de az,i avansează însă cifre mai modeste. Probabil nici
una dintre oşti nu a avut mai mult de 100.000 de combatanţi.

Faptul nu înseamna însă că bătălia n-a fost una crâncenă. Victoria a fost decisă
de trădarea eşaloanelor anatoliene din subordinea sultanului care, văzându-şi
foştii suverani în anturajul lui Timur, au trecut de partea mongolilor.

Suleiman, fiul cel mare al lui Baiazid, înţelegând că bătălia e pierdută, a fugit,
împreună cu aga ienicerilor şi alte paşale spre Bursa, de aici îndreptându-se spre
Europa, unde va aştepta rezultatul confruntării.

Părăsit de toţi, Baiazid va fi apărat de garda lui personală şi de cavalerii în

armuri ai sârbului Stefan Lazarevici, ce au luptat cu o vitejie care a stârnit
admiraţia lui Timur. Sultanul a înţeles că pierduse bătălia şi s-a predat, apelând
la îndurarea învingătorului, atât de hulit…

După ce a fost învins şi capturat, sultanul Baiazid a fost adus în faţa

învingătorului său, conducătorul mongolilor, Timur-Lenk (cel Şchiop). Văzând
că Baiazid nu avea decât un singur ochi, acesta începu să râdă.

Baiazid  în faţa învingătorului său

– Nu râde, Timur, de soarta mea; află că Dumnezeu este cel ce împarte regatele
şi imperiile şi că mâine ţi se poate întampla acelaşi lucru care mi s-a întâmplat
mie astăzi.

– Ştiu, răspunse Timur-Lenk, că Dumnezeu este împărţitorul coroanelor. M-a

ferit domnul să râd de nenorocirea ta. Dar gândul care mi-a venit, privindu-te, e
că aceste sceptre şi coroane trebuie să însemne foarte puţin lucru în faţa lui
Dumnezeu, de vreme ce le împarte unora ca noi, unui chior ca tine şi unui şchiop
ca mine.

Pregătindu-se să plece înapoi în centrul Asiei, unde se iscasera tulburări,

Tamerlan l-a luat cu sine pe Baiazid, probabil într-o litieră, acordându-i un
deosebit respect şi chiar intenţionând, se pare, să-l instaleze iaraşi pe tron.
( După alte surse, Timur l-ar fi pus într-o cuşca pentru animale, purtându-l spre
centrul Asiei în aşteptarea răscumpărării cerute.)

Măcinat de durere şi de inima rea, Baiazid a suferit un atac de apoplexie, murind

în captivitate, cu amărăciunea că uriaşul imperiu creat de el, ajunsese pe mâna
nevrednicilor săi fii.