1

Fişă despre Ştefan cel Mare

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui
Bogdan al II-lea, a fost domn al Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit aproape 50 de ani, durată
care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, țara a dus multe lupte pentru independență
împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Mai multe
dintre bisericile și mănăstirile construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din
patrimoniul mondial.

Calitățile umane, cele de om politic, de strateg și de diplomat, acțiunile sale fără precedent pentru
apărarea integrității țării, inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația unor iluștri
contemporani, iar, grație tradiției populare, a fost transformat într-un erou legendar.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (Atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade:
„Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.”

Iată cum îl descrie Grigore Ureche în cronica sa: "Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios,
și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrelea era om
întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de
războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia
raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se
ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de
lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune op să iasă."

Moldova în timpul domniei lui Ștefan cel Mare

În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ținuturile de la Carpații răsăriteni
până la Nistru. Țăranii răzeși, proprietari de pământ, erau chemați la solicitarea domnului la "oaste" în
schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu oșteni de
pe moșiile lor, și cetele târgurilor, alcătuite din târgoveți, care se puteau strânge mai repede în caz de
nevoie. Oastea mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară", la vremea aceea puțini fiind lefegii
(mercenari sau soldneri). Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea Albă la Nistru, cetatea
Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe Siret
Cetatea Nouă a Romanului. Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie
erau rare, și opoziția boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi
sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) și invers, aducând din Orient
mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și arme. Vămile culese de la
aceștia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui
Ștefan să lupte și să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă
expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul
Mehmed al II-lea Fatih - își continua înaintarea spre inima Europei.
 2

Bătălia de la Vaslui -10 ianuarie 1475

În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceață care
nu îngăduia să se vadă la mai mult de câțiva pași. Era moină și zăpada începuse să se topească, încât toată
lunca Bârladului era plină de băltoace. Faptul că mii de oameni și cai treceau prin același loc, transforma
valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea și terenul au constituit avantaje pentru
Ștefan, de care domnitorul a știut să se folosească. Deoarece otomanii nu puteau să-și dea seama ce oaste
au în față, Ștefan a așezat de-a curmezișul văii câteva mii de oameni. Aceștia trebuiau să-i oprească pe
otomani și să înceapă lupta. Dușmanul era foarte numeros și putea să aducă mereu oameni odihniți în
luptă. Ștefan calculase ca în momentul în care oamenii lui aveau să dea semne de oboseală, de pe malul
drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulți oșteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din
trâmbițe și surle. Lucrurile s-au întâmplat așa cum a prevăzut domnul și, când au auzit otomanii
trâmbițele și surlele, ei au crezut că vor fi atacați din partea aceea, asfel ca marea parte s-au îndreptat în
acea direcție, găsind aici doar câțiva oșteni. În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla grosul oastei
lui Ștefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiți năpraznic de armata
moldovenească. Până să se dezmeticească otomanii, până să înțeleagă cine-i atacă și din ce parte, mulți
dintre ei au fost uciși, iar cei care au scăpat s-au pus pe fugă, cu toată încercarea disperată a lui Suleiman
Pașa de a-i opri. Până la Dunăre au fost urmăriți de moldoveni, hărțuiți și uciși o mare parte din ei.

Cronicarul polonez Ian Dlugosz, contemporan cu evenimentele:

„Căci toate șirurile dinainte în care în frunte erau și secui au fost zdrobite de turci, și amenința un mare
pericol pînă cînd [Ștefan] personal se aruncă în mijlocul turcilor exaltați de bucuria victoriei, și cu
puterea minunată a lui Dumnezeu a nimicit toate grupările turcești avînd abia 40.000 de luptători, între
care cea mai mare parte erau țărani.”

Același cronicar polon a scris că:

„foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre
au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți
prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar
câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate.
Toată oastea lui - Ștefan cel Mare - s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint,
purpură, cai și alte obiecte prețioase.”

Lupta de la Vaslui, Podul Înalt, a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în Europa.
Papa Sixt al IV-lea, numindu-l principele creștinătății, i-a scris lui Ștefan:

„faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri,
au adus atâta celebritate numeleui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat.”

Bătălia de la Valea Albă – 26 iulie 1476

Bătălia a fost începută de Ștefan cel Mare în jurul orei 3 după amiază, când o parte din cavaleria
moldovenească (aproape 4.000 de oameni) a atacat tabăra musulmană. Trebuie spus că un alt corp de
oaste de aproximativ 1.000 de oameni a fost ascuns într-un pâlc de pădure, acest grup de călăreți având
misiunea de a-i ataca din flanc pe cei care i-ar fi urmărit pe cei care deschideau lupta.
 3

Mahomed Cuceritorul, dorind să rezolve într-o singură bătălie decisivă soarta campaniei, ordonă riposta
împotriva moldovenilor. Cei 4.000 de călăreți moldoveni sunt atacați și aceștia se retrag către Valea
Pârâului Alb, vale ce fusese întărită pe ambii versanți cu trunchiuri de copaci, căruțe și tunuri pentru a se
asigura o mai bună protecție a celor care urmau să se apere aici. Călăreții moldoveni se retrag urmăriti de
cetele de achingii din Rumelia și Anatolia, iar turcii sunt prinși în focul încrucișat al tunurilor
moldovenești și al trupelor de arcași și arbaletieri moldoveni. Mai mult, la aceasta ambuscadă se adaugă
și atacul din flanc și din spate al celor 1.000 de călăreți lăsați de Ștefan în pâlcul de pădure. Această
acțiune a dus la decimarea și dezorganizarea totală a cavaleriei ușoare turcești.

Pentru a reechilibra lupta, Mahomed a ordonat trupei de infanterie de elită de care dispunea
(ienicerii) să atace pozițiile moldovene, dar aceștia, după aproape o oră petrecută sub tirul artileriei și
arcașilor moldoveni, dau semne că se retrag. Atunci Mahomed a decis să se avânte personal în luptă
alături de garda sa și de trupele de spahii (spahiii erau nobilii turci, formând cavaleria de elită a
Imperiului Otoman). Exemplul său a ridicat moralul ienicerilor și un al treilea val de atac s-a revărsat spre
pozițiile moldovene. Apărarea moldoveană este străpunsă aproape de lăsarea serii. Ștefan a lăsat pe
poziție un mic contingent din Oastea Mică ce avea rolul de a întârzia o eventuală angajare a cavaleriei
turcești în urmărirea trupelor sale și la adăpostul întunericului se retrage.

Armata moldoveană a fost învinsă, dar pierderile au fost foarte mari de ambele părți. Dacă turcii au
pierdut aproape 30.000 de oameni, Ștefan a pierdut 11 boieri din Sfatul țării, iar aproape 1.000 de oameni
care au acoperit retragerea moldovenilor au fost făcuți prizonieri. Cronicarii vremii au menționat că tot
câmpul de luptă a fost acoperit de oasele celor căzuți, ceea ce reprezintă probabil o sursă a toponimului
Valea Albă.

Bătălia de la Codrii Cosminului ( 26 octombrie 1499 )

Hărțuind armata în retragere, Ștefan, care dispunea de un total de doar 22.000 de ostași, a dorit să-i
provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire pripită și nechibzuită. Astfel, un mic contingent de moldoveni
a atacat direct armata poloneză în mișcare exact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe lângă
pădurea pregătită de oamenii lui Ștefan. Crezând că este vorba de un mic detașament, 5.000 de nobili în
zale, în urmărirea detașamentului de moldoveni au intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ștefan.
Armura performantă și experiența de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face față la
toată oastea lui Ștefan în câmp deschis, dar supraîncrederea în propria invincibilitate, combinată cu un
teren împădurit și deluros a jucat un rol nefast nobililor polonezi. Mai ales că moldovenii au tăiat copaci
pe care i-au doborât între cavaleri pentru a împărți oastea poloneză în bucăți mici și pentru a nu lăsa loc
de avânt cailor acestora. În loc să-și folosească lăncile și spadele pentru a măcelări o oaste de țărani, mulți
dintre ei n-aveau niciun fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjurați de acești țărani între
copaci doborâți, dați jos de pe cai cu gheoagele, și până să apuce a întoarce spada, loviți cu bâtele
țăranilor și/sau cu spadele vitejilor.

Lupta din pădure a fost extrem de dură și sângeroasă, ducându-se pe viață și moarte, însă odată
cavalerii răpuși, restul oștii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac, câteva mii
de moldoveni călare hărțuindu-le retragerea, recapturând prada și luând prizonieri. Atingând Prutul la
Cernăuți, fugarii au trecut râul în grabă fără nicio intenție de a se regrupa, pentru a continua fuga prin
Codrii Plonini și apoi prin Pocuția în direcția Stanislau și Liov.
 4

Așteptându-se la a pierde jumătate din armată în acest conflict, Ștefan a rămas și el surprins când a
devenit clar că pierderile sale militare au fost minime. Printre cei răniți în luptă era fiul și moștenitorul lui
Ștefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb, care în bătălie a
pierdut un ochi din cauza lancei unui cavaler polonez. Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după
luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigând de durere. Deși au recunoscut că Bogdan "le
nimerea mai mult alăturea", ei continuau să afirme că urletele, avântul și înfățișarea unui om cu un ochi
scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii și siguranței asupra nobililor polonezi
care-l vedeau.

Moartea lui Ştefan cel Mare

„Moartea lui Ştefan cel Mare. În anul 1504, în 2 iulie, marţi, ora 1 după răsăritul soarelui,
din voia destinului, muri Ştefan, voievodul Moldovei, împovărat de lupte, bătrâneţe şi podagră.
Natura îl făcuse norocos, isteţ şi viteaz. El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia,
bătut în oraşul Baia şi lovit el însuşi în trei locuri la spate. Tot el – minunată faptă – înfrânse
cu o mână de oameni şi alungă cu ruşine pe sultanul Mahomed, care avea 120.000 de ostaşi.
Tot el, cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert,
călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieşire a acestuia din ţară.
Tot el zdrobi, mai de multe ori, şi respinse pe tătarii de dincolo de Volga şi pe cei din Crâm. O,
bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii învecinaţi! O, om fericit, care te bucuraşi
de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înţelepţi şi vicleni, alţii viteji şi
drepţi, alţii iarăşi cu noroc împotriva duşmanilor. Tu singur le avuşi hărăzite toate laolaltă:
drept-prevăzător, isteţ, biruitor al tuturor duşmanilor!
Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru.”( Historia Polonica )