Bătălii Ștefan cel Mare

La data de 12 aprilie 1457, Ştefan cel Mare a reuşit să-l înlăture de la conducerea
Moldovei pe unchiul său Petru Aron, după ce l-a învins în Bătălia de la Doljeşti din
judeţul Neamţ. Ştefan avea o armată de 6.000 de oşteni, primind sprijin şi din
partea lui Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti.
Ştefan cel Mare este voievodul cu cea mai lungă domnie din istoria Moldovei. Acesta
a domnit între 1457 şi 1504, perioadă în care ţara a cunoscut o dezvoltarea
considerabilă. Ştefan a fost fiul domnitorului Bogdan al II-lea, care a fost asasinat în
primăvara anului 1451 chiar de fratele său vitreg Petru Aron.
„În anul 6959 (1451), luna octombrie 16, a venit Petru voievod numit Aron, noaptea şi a
năvălit asupra lui Bogdan la Răuseni, vineri în zori şi i-au tăiat capul”,
se arată în Letopiseţul anonim al Moldovei. Ştefan cel Mare a fost nevoit atunci să
fugă de mercenarii lui Petru Aron, aceştia primind ordin de a-l ucide şi pe fiul cel
mare al lui Bogdan al II-lea. După uciderea lui Bogdan, Petru Aron a urcat pe tronul
ţării, devenind domnitor al Moldovei.
În condiţiile compromiterii lui Petru Aron, în urma acceptării de către acesta a
solicitării sultanului de închinare a Moldovei şi de plată a tributului (5 iunie 1456),
Ştefan pătrunde în Moldova, în aprilie 1457,  pentru a lua tronul. Avea o oaste
comuna din circa 6000 de moldoveni din Țara de Jos a Moldovei, de unde era el, dar
și din munteni ai lui Vlad Țepeș. Petru Aron strânge în grabă o armată. În dreptul
satului Doljești, pe pârâul Hresca, afluent al Siretului, unde Siretul face un meandru
și unde se întâlneau ținuturile Romanului, Sucevei și Hârlăului se dă pe 12 aprilie o
luptă în urma căreia Ștefan cel Mare iese victorios.
„Petru-Vodă nu se grăbi să iasă înnaintea unui duşman pe care avea dreptul să-l
despreţuiască. Totuşi el chemă la dînsul în Suceava pe Muzilo de Buczacz, castelanul de
Sniatyn, Colomea şi Carapciu, cel mai mare dregător al Pocuţiei, şi se înţelese cu dînsul
pentru orice împrejurări. Un Moldovean cu numele de Leul prădase în Pocuţia; (…)Apoi
oştirea domnească porni asupra lui Ştefan, pribeagul cel îndrăzneţ”, aşa a descris istoricul
Nicolae Iorga începutul bătăliei dintre Ştefan cel Mare şi Petru Aron.
Cronica moldo-germană arată că „în anul, cum se scrie de la naşterea lui Hristos, 1457,
în luna april, în ziua 11, într-o marţi, în săptămâna mare, înaintea Paştilor, atunci a venit
Ştefan voievod, un fiu al lui Bogdan voievod, care a venit cu putere mică, cu muntenii, cu
ţările de jos, ca la 6 mii de oameni. Şi au venit asupra lui Aaron voievod la o gârlă sau apă
cu numele Hresca, lângă Doljeşti. Acolo a bătut Ştefan voievod pe Aaron voievod,
alungându-l din ţară şi el însuşi a rămas stăpân cu putere”.
Pornește apoi, urmărind cursul râului Moldova, să prindă din nou oștile lui Petru
Aron. În ținutul Neamțului, la Orbic, astăzi Buhuși, jud.Bacău, pe 14 aprilie, în Joia
Mare, are loc victoria noului domn Ştefan cel Mare al Moldovei asupra fostului
domnitor Petru Aron. Ultimul se retrage la poloni, cedandu-le acestora cetatea
Hotinului. La locul numit Direptate, pe Siret, țara îl aclamă pe Ștefan cel Mare drept
domn al Moldovei, iar mitropilitul Teoctist îl unge cu mir. Locul purta numele de
Direptate deoarece aici se obișnuiau a se ține toate judecățile cele mari, toți oamenii
putând veni să asiste sau să facă vreo plângere.
După uciderea tatălui său Bogdan, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării
Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la
Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava și pe locul numit Câmpia Direptății, întreabă
pe toți cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu
mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și “toată țara” il proclamă pe Ștefan domn
legiuit al Moldovei, în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.
În acest timp, Aron Vodă se retrage în Polonia, apoi în Ungaria, de unde va emite în
continuare, pentru mai mult de un deceniu, pretenţii la tronul Moldovei. Executarea
sa, în timpul unei expediţii a lui Ştefan în Transilvania, în 1468 sau 1469, va
contribui la consolidarea domniei acestuia.
„Ştefan era Domn acum, în puterea sîngelui său, care era al lui Alexandru-cel-Bun, în
puterea biruinţii ce cîştigase de două ori asupra unui ucigaş şi hoţ de Domnie, în puterea
binecuvîntării rostite de cel d’intăiu preot al ţerii. El se cobori de sigur îndată de cealaltă
parte a Siretului, cercetînd, împăcînd şi judecind pretutindeni, cîştigînd lesne pe fugarii
îngroziţi, ce veniau să i se închine tremurînd”, a mai arătat Nicolae Iorga.
La data de 9 aprilie 1459, Ştefan cel Mare a încheiat o înţelegere cu regele polonez
Cazimir, care a primit cetatea Hotinului în schimbul promisiunii că nu îl va sprijini
în nici un fel pe Petru Aron. Văzând că leşii s-au aliat cu domnitorul moldovean,
Petru Aron pleacă în Ardeal, ajungând la curtea lui Matei Corvin. În cele din urmă a
fost capturat şi executat chiar din porunca lui Ştefan cel Mare.
„Şi iarăşi birui Ştefan Vodă. Şi-l prinsese pe Pătru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti
moartea tătâne-său, Bogdan vodă”, a povestit cronicarul Grigore Ureche.
Moartea lui Petru Aron s-a produs chiar pe câmpul de luptă. În decembrie 1470,
acesta a fost decapitat la Orbic – Buhuşi, judeţul Bacău, unde Petru Aron însoţit de o
armată formată din mercenari unguri a atacat oastea lui Ştefan cel Mare, cu scopul
de a redobândi tronul Moldovei, însă fără succes pentru el, pentru că în final a
pierdut lupta şi a fost decapitat exact cum a făcut şi el cu tatăl marelui voievod
moldovean.

Prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia

(Valahia) un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos, precum şi să
încheie tratate de alianţă cu alţi vecini. Ştefan cel Mare a început ostilităţile
împotriva lui Radu cel Frumos prin incursiunea din februarie 1470 cînd pradă şi
arde Brăila (la 27 februarie, în “marţea brînzei“), Oraşul de Floci şi judeţul Ialomiţa.
Reacţia Turcilor a venit prin intermediul tătarilor (aliaţii turcilor) care au năvălit
pînă peste Nistru şi au început să prade. Pe 20 august 1470 (după alte surse 1469), la
Lipnic (Lipinți), localitate în prezent situată în Raionul Ocnița, Republica Moldova a
avut loc o bătălie, în care oastea moldovenească, condusă de Ștefan cel Mare, a
învins tătarii Hoardei de Aur. În august 1469, tătarii Hanului Mamac de pe Volga au
ajuns la Nistru. Aici oastea cea mare s-a divizat în trei. O parte din oaste a atacat
Jitomirul, cea de a doua a atacat Trembovla, regiune periferică a Regatului Polonez,
amplasată ceva mai la nord de Cernauți, iar cea de a treia a intrat în Moldova,
prădând tot ce le stătea în cale.
Călăreții lui Ștefan cel Mare i-au atacat cu săgețile pe tătarii intrați în Moldova,
aceștia din urmă retrăgându-se și căutând un vad pentru trecerea peste Nistru.
Totuși, oastea lui Ștefan i-a ajuns din urmă pe tătari, bătălia dându-se în dumbrava
de lângă satul Lipnic. Tătarii au fost învinși, suportând pierderi grele. Fiul și fratele
(Eminec) ai Hanului Mamac au fost luați prizonieri. După obținerea victoriei, Ștefan
“a cunoscut că ajutoriu nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu și Preacurata
Maica Sa” (Grigore Ureche).
Cronicarul polonez Jan Długosz afirmă că după bătălie, Hanul Mamac a trimis la
Ștefan cel Mare 100 de soli pentru a cere, cu cele mai grozave amenințări, eliberarea
fiului de han aflat captiv la moldoveni. Ștefan cel Mare, ca răspuns, a dispus ca fiul
hanului să fie spintecat în patru bucăți în fața solilor. Apoi, 99 din cei 100 de soli au
fost trași în țeapă. Ultimului sol tătar rămas în viață i s-a tăiat nasul, fiind trimis
înapoi la Mamac pentru a povesti ce a văzut. Eminec, fratele Hanului Mamac, a
reușit să fugă din Cetatea Albă, unde era ținut închis.

Zamcanu Rares