Domnitorii care au luptat impotriva otomanilor

Stefan Cel Mare

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel

Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și

Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea,

domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.

Bătălia de la Şcheia – la data de 6 martie 1486, răzeşii lui Ştefan cel Mare au reuşit

să înfrângă armata otomană ce se îndrepta spre Cetatea de Scaun a Sucevei. Turcii

aveau ca scop înlăturarea domnitorului de pe tronul Moldovei şi instalarea lui

Hronoda la conducerea ţării, însă Ştefan a ieşit biruitor, tăindu-i capul pretendentului

la tron. Totuşi, voievodul moldovean a fost protagonistul unui incident ce îl putea

costa viaţa. Ştefan cel Mare a căzut de pe cal, fiind ajutat de aprodul Purice, care i-a

oferit calul său. Bătălia de la Şcheia a fost ultima confruntare purtată de Ştefan cel

Mare cu Imperiul Otoman.

Bătălia de la Vaslui, menționată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc

în data de 10 ianuarie 1475 lângă orașul Vaslui, între armatele aliate creștine moldo-

maghiaro-polone sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea otomano-munteană sub

conducerea lui Hadâm Suleiman Pașa.

În decembrie 1473 a avut loc o campanie otomană în Țara Românească și sudul

Moldovei. Radu cel Frumos, în fruntea unei armate de 17.000 de turci și 12.000 de

munteni, l-a înlăturat pe Laiotă Basarab de pe tronul Țării Românești (23

decembrie), după care a pătruns în Moldova, jefuind și prădând până la Bârlad.

Cu sprijin de la Ștefan, Laiotă a pătruns în martie 1474 în Țara Românească unde,

după înlăturarea lui Radu cel Frumos, a reluat scaunul domnesc. În octombrie 1474

Laiotă a trecut de partea otomană, ceea ce a dus la o campanie fără succes a lui

Ștefan în Țara Românească.În 29 septembrie 1474 Ștefan cel Mare, care în urma Bătăliei de la Baia era în relații

reci cu regele Matia al Ungariei, s-a adresat papei Sixtus al IV-lea cu scopul ca

acesta să organizeze o coaliție creștină antiotomană.

Bătălia de la Vaslui sau Podul Înalt – la începutul anului 1475, Ştefan cel Mare a

reuşit una dintre cele mai importante victorii ale sale. După ce l-a înlăturat de la

conducerea Ţării Româneşti pe Radu cel Frumos, un aliat al Imperiului Otoman,

Ştefan cel Mare se aştepta la un atac de proporţii din partea turcilor. Astfel, la data

de 10 ianuarie 1475, nu mai puţin de 120.000 de soldaţi otomani conduşi de Soliman

Magnificul au pătruns în Moldova, unde erau aşteptaţi de armata voievodului

moldovean formată din 40.000 de oşteni. Deşi depăşiţi numeric, moldovenii, în frunte cu Ştefan, au reuşit să le
administreze turcilor cea mai mare înfrângere în faţa unei armate creştine.

Aflând de planurile lui Mehmed al II-lea, Ștefan cel Mare trece din nou în Țara

Românească, unde îl înscăunează pe Laiotă Basarab, Radu cel Frumos pierind în

luptele care se dau cu acest prilej. Așteptându-se la o viitoare reacție din partea

sultanului, Ștefan ia legătura cu principele polonez și cu Matia Corvin, regele

Ungariei pentru ajutor armat. Luptele din Albania au durat până în toamnă, iar atunci

când nimeni nu se mai aștepta la o campanie militară, având în vedere apropierea

iernii, Suleiman Pașa primește poruncă de a trece în Țara Românească pentru a-l

înlătura pe Laiotă, iar apoi de a porni neîntârziat împotriva ghiaurului Ștefan și apoi

să treacă prin foc și sabie Vilaietul Bogdania, precum era numită de turci pe atunci

Moldova. Laiotă, pentru a-și păstra tronul, se supune turcilor. Ștefan, în înțelegere cu

transilvănenii, îl alungă pe trădător și îl înscăunează pe Basarab cel Tânăr, numit și

Țepeluș. Acesta însă este alungat de Suleiman Pașa, care-l reînscăunează pe

Laiotă.

Armata otomană, care aduna 100.000 de turci și tătari, alături de 17.000 de munteni

din Țara Românească ( total de 60.000 - 120.000 de oameni), soldați bine pregătiți și

înarmați, setoși de sânge și de averi, continuă înaintarea până la hotarele Moldovei.

Bătălia de la Valea Albă a fost un eveniment important din istoria medievală a

Moldovei. Bătălia a avut loc lângă Războieni sau Valea Albă (județul Neamț), la data

de 26 iulie 1476, între o mică armată moldovenească sub comanda lui Ștefan cel

Mare și armata invadatoare a Imperiului Otoman, condusă de însuși sultanul

Mehmed al II-lea. Turcilor li se alăturase și o oaste a voievodului Țării Românești,

Basarab al III-lea cel Bătrân.

Oastea lui Ștefan cel Mare era compusă din Oastea mică, denumită așa pentru că

era compusă din cetele de pe moșiile boierilor și cetele de târgoveți, o oaste

preponderent călare și relativ bine înarmată, care putea ajunge la un efectiv de 12-

15.000 de oameni și Oastea Mare, care era compusă pe lângă oastea mică și din

cetele de răzeși care nu erau la fel de bine înarmați, dar care putea ajunge pana la

40 - 50.000 de oameni.

În primăvara anului 1476, la cererea sultanului Mehmed al II-lea, cetele tătărești au

invadat Moldova, aproximativ 15.000 de tătari înaintând din estul Moldovei către sud-

vest, pentru a urmări o joncțiune cu trupele turcești. Ștefan cel Mare a pornit în

primul rând împotriva tătarilor, cu întreaga sa oaste, și i-a înfrânt în dreptul localității

Ștefănești (azi în județul Botoșani) de pe malul Prutului, scăpând astfel de un

adversar extrem de incomod prin mobilitatea sa. Deși victoria lui Ștefan împotriva

tătarilor este categorică, el este nevoit să elibereze din oastea sa mari cete de răzeși

care cereau să fie lăsați să se întoarcă la vetrele lor pentru a vedea care au fost

urmările invaziei tătărești asupra satelor lor. Astfel, lui Ștefan i-a rămas la dispoziție

doar oastea mică, de aproximativ 12-15.000 de oameni, la care se adăugau cetele

de răzeși din nordul Moldovei, ale căror gospodării rămăseseră neatinse de tătari.

Cu aceasta oaste, Ștefan a hărțuit oastea otomană, atacând în principal cetele de

cavalerie ușoară turcești care conform tradiției asigurau prin jaf aprovizionarea

armatei otomane cu nutreț și hrană.

În secolul XV, cetatea Chilia, un important centru economic și strategic al vremii, a

fost obiect de dispută între puterile din regiune.

Cetatea a fost asediată de două ori de Ștefan cel Mare, prima oară în 1462 și a doua

oară în 1465. Ulterior, în 1484, cetatea este cucerită de sultanul turc Baiazid al II-lea.

Pe la mijlocul secolului XIV, la Chilia este atestată o intensă activitate comercială. De

aici se exportau spre capitala Imperiului bizantin mari cantități de grâu, miere, ceară,

vin, sare, pește și alte produse. In plus, cetatea Chilia juca si un mare rol strategico-

militar la Dunărea de Jos.

La sfârșitul secolului XIV, Mircea cel Bătrân extinde teritoriul Țării Românești până la

Marea Neagră, Chilia intrând, astfel, în componența statului muntean.

La scurt timp, în 1426, domnul Moldovei Alexandru cel Bun pune stăpânire pe

cetate, profitând de situația grea în care se află domnul Țării Românești Dan al II-

lea. Peste două decenii, în 1448, Petru al II-lea al Moldovei cedează cetatea Chilia

lui Iancu de Hunedoara, care îl ajutase în lupta împotriva lui Roman al II-lea pentru

recâștigarea domniei.

Bătălia de la Cătlăbuga a avut loc pe 16 noiembrie 1485 între trupele lui Ștefan cel

Mare și forțe ale Imperiului Otoman care apărau cetatea Chilia (azi în Ucraina).

Armata moldoveană a fost victorioasă, dar Ștefan nu a mai fost în stare să-și

continue acțiunile în vederea recuperării Chiliei.

Ca răspuns la încercarea domnului Moldovei de a recupera cetățile maritime, Chilia

și Cetatea Albă, sultanul Baiazid al II-lea (1481 - 1512) trimite o oaste otomano-

tătară pentru pedepsirea acestuia.

Astfel, noul sangeacbey de Silistra, Bali bey Malkocioglu, pătrunde cu trupele în

Moldova, pentru a o jefui, trecând pe un pod ridicat peste Prut. Grosul oștirii sale

rămâne între Prut și Nistru, el trimițând doar avangărzile să atace.

Bătălia de la Șcheia a avut loc pe 6 martie 1486 între trupele lui Ștefan cel Mare și

forțe ale Imperiului Otoman care înaintau pe valea Siretului spre Suceava, având ca

scop instaurarea pe tron a pretendetului Hronoda (Hroiot). Cu toate că Ștefan a fost

protagonistul unui incident care ar fi putut să-l coste viața pretendentul a fost ucis

printr-o stratagemă.

Bătălia de la Șcheia a fost ultima confruntare cunoscută dintre Moldova și Imperiul

Otoman, ea încheind războiul de 13 ani purtat de Ștefan pentru înlăturarea

suzeranității Porții.

Reîntors din Polonia, Ștefan a trebuit să facă față unei invazii otomane, un corp

expediționar otoman, comandat de beilerbeiul Rumeliei, „Hadâm” Ali Pașa, care

aducea un pretendent la tron, pe Hronoda (Hroet, Hronet, Hroiot), devastând

numeroase localități, inclusiv capitala Suceava. Oștirea sa, mobilizată în grabă,

întărită cu 3.000 de călăreți puși la dispoziție de Cazimir al IV-lea, n-a mai ajuns din

urmă armata otomană, dar la Cătlăbuga (16 noiembrie 1485), Ștefan a provocat o

grea înfrângere forțelor conduse de Bali bey Malkocioglu, pașa Silistrei, venite după

pradă în sudul Moldovei. Cetățile Chilia și Cetatea Albă nu au putut fi cucerite, dar el nu a renunțat la acest obiectiv
foarte important, sprijinul regatului nordic fiind

esențial.

În primăvara anului 1486, Ștefan cel Mare s-a confruntat cu o situație deosebit de

dificilă. Un corp expediționar, condus de Bali bey Malkocioglu și Iskender bey, a

intrat, în luna februarie, în țară, ceea ce reprezenta o situație neobișnuită deoarece

otomanii nu luptau din toamnă până în primăvară. Scopul urmărit era instalarea lui

Hronoda pe scaunul de la Suceava. Oastea otomană a înaintat pe valea Siretului, iar

Ștefan i-a ieșit înainte cu o parte dintre curteni la Șcheia.

MIrcea cel batran

Bătălia de la Rovine – Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, a luat parte la

cruciada purtată de Milos Obilici împotriva Imperiului Otoman, sârbul reuşind să-l ucidă pe sultanul Murad I. Fiul
acestuia, Baiazid i-a succedat la tron, noul sultan al

turcilor fiind dornic de răzbunare. Astfel, în primăvara anului 1395, armata turcă

pătrunde în Ţara Românească, unde la Rovine poartă o bătălie considerată de

istorici drept una dintre cele mai sângeroase lupte purtate pe teritoriul României.

Oştirea munteană iese învingătoare din luptă, Mircea cel Bătrân fiind primul

european care reuşea să iasă învingător după un atac al otomanilor.

Mircea cel Bătrân a rămas arhicunoscut în istoria românească și cea universală prin
bătălia de la Rovine, și mai ales prin faptul că această bătălie este reconstituită

literar, în cel mai pur stil romantic, de către Mihai Eminescu în Scrisoarea III. Dacă

pentru literatură, bătălia este clară din punct de vedere estetic, pentru istorici este o

adevărată provocare de a-i stabili coordonatele reale. Adunate laolaltă, sursele

despre bătălie dau impresia că fiecare dintre acestea vorbește despre o altă luptă, în

condiții aproape diferite. Coroborarea lor și analizarea conform tacticilor vremii

dau însă o imagine comprehensivă și logică asupra unei mari bătălii a evului mediu

românesc.

Cert este că această campanie este prima organizată de otomani la nord de Dunăre

sub comanda unui sultan, însuși Baiazid I Fulgerul. Din primăvara anului 1395 se

știa că otomanii vor ataca Muntenia. Astfel, Mircea va încheia un tratat de alianță cu

Sigismund de Luxemburg, în 7 martie 1395, la Brașov. Cu toate că regele ungar

tocmai fusese înfrânt în campania din Moldova, se pare că Sigismund a trimis totuși

în ajutor un corp de 400 de oameni, zdrobiți de turci într-o luptă, inclusiv

comandantul ungar fiind ucis.

Baiazid a trecut cu armata în Rumelia, adunând trupe din ambele jumătăți ale

Imperiului, inclusiv vasalii sârbi – Ștefan Lazarevici, fiul cneazului Lazăr, cneazul

executat ce același Baiazid la Kosovo în 1389, Constantin Dejanovici, cneazul de la

Velbujd și Marko Kralevici, cneazul de la Prilep. Ultimii doi vor muri în bătălia care

va urma. Pentru a băga frica în valahi, a ordonat achingiilor să atace Muntenia prin

mai multe locuri și să prade tot ce găsesc în cale.

Trecerea armatei otomane a vut loc la Nicopole, cu ajutorul flotei, pe un pod de

vase, din câte se înțelege din cronicile otomane. Cu siguranță, armata a fost

împărțită pe (cel puțin) două mari direcții e marș – una, cu sultanul în frunte,

probabil de-a lungul Oltului, înspre Curtea de Argeș, iar a doua înspre Târgoviște,

care, după cum arată și descoperirile arheologice, a fost arsă și distrusă în această

perioadă. Turcii au luat robi și au devastat tot ce au mai găsit în cale, ce nu

distruseseră deja valahii în retragere.

Mircea și războiul civil otoman. Ultimele lupte contra otomanilor

Lângă Ankara, în 1402, armata otomană era înfrântă după o luptă cruntă, care a

durat până în noapte, cu toate că a luptat ca un leu, Baiazid a fost luat prizonier și

purtat apoi de victoriosul Timur prin Anatolia, închis într-o cușcă. Fiii lui au început

imediat disputa pentru moștenirea tatălui lor. Suleiman, cel mai mare, a preluat partea europeană, Rumelia, iar
Mehmed, cel mai mic, Anatolia. Amândoi s-au

recunoscut vasali ai lui Timur și apoi ai fiului acestuia, Șaruh. Momentul era ideal
pentru ca otomanii să fie înfrânți de o eventuală alianță a statelor creștine, dar

acestea nu au putut profita. Sârbii au început imediat o campanie de recâștigare a

fostelor lor teritorii, valahii își întăreau prezența în Dobrogea, doar Bulgaria

nemaiputând să își revină, boierimea locală nemaiexistând practic. Disoluția

statului otoman a descătușat și cetele de achingii, care atacau acum în mod haotic în

afara, dar și în interiorul granițelor fostei stăpâniri otomane. Țara Românească a

avut enorm de suferit, fiind prădată fără încetare. Astfel, în anii 1407-1408, atacurile

achingiilor au culminat cu un asediu al Silistrei.

Planul din 1408 al regelui Sigismund, ca flota venețiană să transporte trupe ungare

și valahe la Gallipoli, punct strategic în apropiere de capitala Edirne, dar și de

Constantinopol, a căzut din cauza refuzului venețian.

Mircea era deci cel mai interesat în restabilirea unei autorități otomane la sud de

Dunăre, dar una distinctă de stăpânirea otomană din Anatolia, variantă dorită și de

Ungaria și Serbia. Paradoxal, Constantinopolul și republicile maritime italiene îl

sprijineau pe Soliman, care dorea refacerea Imperiului sub conducerea sa. După

contacte diplomatice despre care nu avem detalii, și la cererea expresă a domnului

muntean, Mehmed l-a trimis în Țara Românească pe fratele său Musa, acesta

ajungând la curtea lui Mircea abia în 1409.

In 1396, Mircea cel Batran a participat la o cruciada antiotomana organizata de

monarhul Ungariei, unde a obtinut o infrangere la Nicopole, in 25 septembrie 1396.

In 1400 Mircea cel Batran a obtinut o alta victoriei asupra otomanilor ce treceau,

incarcati de prada, prin Tara Romaneasca. Dupa caderea lui Baiazid, Mircea a

intervenit in luptele interne ce au avut loc intreurmasii acestuia, sprijinind cu oaste pe

unul dintre pretendenti, pe Murad.

Catre sfarsitul domniei sale, Mircea cel Batran incheie pace cu turcii, in urma careia

Tara Romaneasca isi pastreaza libertatile si Poarta i le recunoaste in schimbul unui

tribut anual doar de 3000 de galbeni. Dupa 30 de ani de lupte, Mircea cel Batran a

izbandit deci salvarea statului roman de pericolul transformarii lui in pasalac turcesc.

Prin ridicarea un ei paveze de otel pe Dunare, domnitorul roman a ferit in acelasi

timp intreaga Europa, pentru o perioada de cateva secole, de primejdia expeditiilor

otomane de cucerire.

Vlad Tepes
În 1459, Vlad Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că

această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor,

cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matia Corvin, ar fi urmat să joace rolul

principal (acesta chiar primește de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a

echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război).

În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul

anului 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin

intermediul lui Hamza pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l

prindă pe Vlad prin vicleșug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor și

pedepsiți (cei doi au fost trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau), Vlad

Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

O întinsă regiune, de la Oblucița la Novoe Selo și de la vărsarea Dunării în Marea Neagră

până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleșug,

peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor uciși fiind indicat de

însuși Vlad Țepeș într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare,

expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui

ungar. Deși l-a asigurat, la 4 martie 1462, că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda

abia la sfârșitul lui august, când campania otomană era deja încheiată.

În ceea ce-l privește pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Țepeș, îi va pregăti

un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, circa

100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus

175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre.

Efectivele domnului valah nu depășeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de

oșteni. Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetății Turnu, aceștia,

la adăpostul nopții, reușesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște (4 iunie

1462).

În aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul

spre Târgoviște -, otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană.

În această atmosferă apasătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin

țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș, atacul de noapte din 16-17 iunie

1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate

izvoarele relative la campania din 1462. Ținta atacului a fost însuși sultanul, însă acesta a

scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuși efectul psihologic al atacului a fost
important. Mulți turci au fost uciși, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns

tabăra în chip rușinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin de retragere.

În apropierea Târgoviștei îl aștepta un spectacol care a băgat groaza în oștile sale: o pădure

de țepi în care atârnau o mulțime de turci uciși în înainte sau în timpul bătăliei; în fața

acestei priveliști turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate

să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari" și care "ar fi vrednic de mai mult".

Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Țării Românești, cei doi frați

căutând fiecare să-și întărească forțele pentru a-și elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Țepeș care dorea
continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor

pacea și prietenia cu sultanul. Aceștia trec până la urmă de partea lui. În aceste condiții,

părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu

care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra

adversarilor săi, în octombrie 1462 Țepeș trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul

său Matei Corvin.

Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-și

schimbe planul inițial, recunoscând situația existentă în Țara Românească și renunțând să-l

sprijine pe Tepeș. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit și o presupusă scrisoare a lui

Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare și, mai mult decât atât, s-ar fi

obligat să-l ajute împotriva oștilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Țepeș, în

loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzația de trădare și încarcerat la

Vișegrad vreme de 12 ani. După Vișegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu

domiciliu forțat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în

contextul presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

Bătălia de la Călugăreni – la data de 23 august 1595, Mihai Viteazul a izbutit poate

cea mai importantă victoria a sa împotriva turcilor. Cu o armată de 10.000 de oşteni,

domnitorul Ţării Româneşti a reuşit să înfrângă cei 100.000 de turci conduşi de

Sinan Paşa. Fiind un strateg foarte bun, Mihai Viteazul a atras armata otomană spre

un teren mlăştinos, unde soldaţii turci s-au împotmolit şi au fost nimiciţi de armata

munteană.

Basarab al II-lea
Aa fost domnul Țării Românești între august 1442 și 1443, impus pe tron de voievodul Ioan

(Iancu) de Hunedoara.

Bătălia de pe Ialomița (în turcă Vazag Muharebesi) a fost purtată între armatele Regatului

Ungariei și Imperiului Otoman în 2 septembrie 1442, pe cursul superior al râului Ialomița.

Confruntarea a făcut parte din războaiele otomano-maghiare, iar cele două forțe militare au

fost comandate de Ioan de Hunedoara și pașa Șehabeddin, beilerbeiul Rumeliei. Bătălia s-a

terminat cu victoria armatei creștine.

Basarab Laiota cel batran

Sub aceste auspicii începe prima domnie a lui Laiotă, ce urcă pe tronul părintelui său cu

numele de Basarab. Nu însă pentru mult timp, căci la sfârșitul lui decembrie, pe 23, Radu cel

Frumos trece Dunărea în fruntea unei armate turcești estimată în jurul a 30.0000 de

oameni. Laiotă, lipsit de sprijinul protectorului său, este nevoit să renunțe la tron și să se

refugieze în Moldova urmărit de oastea turcească ce înaintează până la Bârlad, loc unde

este înfrântă de domnitorul Moldovei.

Vlad cel Tanar

Cu toate aceste frumoase jurăminte, relațiile dintre domn și puternica familie de feudali se

înrăutățesc spre sfârșitul anului, aceștia din urmă trec Dunărea și solicită sprijinul armat lui

Mehmed Beg, invocând o presupusă tentativă de arestare și executare a lui Neagoe. În

ianuarie 1512, trupele otomane invadează Țara Românească îndreptându-se spre București.

Voievodul le iese în întâmpinare, și "[...]s-au bătut la Văcărești, den jos de București, și

bătându-l, l-au prins viu și i-au tăiat pașa capul, supt un păr în București[...]" (Stolnicul

Constantin Cantacuzino "Istoria Țării Românești" în "Cronicari munteni", vol.III, București,

1984, p. 93-94). După unele versiuni din cronicile muntene descriind viața patriarhului Nifon

și după însuși spusele sale, cel ce l-a decapitat a fost chiar viitorul voievod.

Trupul este dus și înmormântat cu fast la necropola domnească de la Mănăstirea Dealu de

către Neagoe Basarab care va regreta acest episod tragic toată viața. Pe piatra de mormânt,

inscripția laconică este rezumatul perfect al vieții și al domniei acestui voievod obscur: "În

anul 1512, ghenarie 23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radu

voievod, fiul prea bunului și prea marelui Io Vlad voievod. Și într-al 26 (sau 16 n.t.) al vârstei
șezu pe scaunul domnesc. Și a venit domn Io Basarab voievod și, fiind luptă, au tăiat capul lui

Vlad voievod în cetatea București".

Mihai Viteazul
Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei

revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane

otomane staționată în București.

Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală

împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării . Urmează o

serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit

„PadinabȘerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.

După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii

lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci,

pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).

Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul

său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa

diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă

de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al

Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea,

vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă, a negociat

aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin

care Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din

dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a

acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în

lupta împotriva turcilor.

Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din

Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică

și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile

din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat

mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească.

În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul

marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000

de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la
Călugăreni în 13/23 august 1595. Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului

George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a

circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-

a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în

frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească

funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată

Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat

comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște

(5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat

pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595).

Ioan Voda cel Viteaz

Aliat cu cazacii din Zaporojia, se aruncă într-un șir de lupte, care reprezintă momentele cele

mai glorioase ale domniei acestui voievod. Întâmpină armata invadatoare a lui Alexandru

Vodă al Munteniei, care susținută și de un contingent otoman îl aducea pe Petru Șchiopul

domn în Moldova, învingând-o într-o acțiune fulgerătoare lângă Jiliște, la vadul Râmna

(Râmnicu Sărat). Pune la Târgoviște domn pe un credincios de-al său, Vintilă, îndreaptându-

se apoi spre Brăila, unde se refugiase Petru Șchiopul. Aici se dă o bătălie în care Ioan Vodă

învinge, după care se îndreaptă spre Bugeac pentru a-i sprijini pe cazaci. Învinge trei corpuri

de oaste turcească la Tighina și Cetatea Albă. Are loc o nouă expediție în vara lui 1574,

alcătuită din turci, tătari și munteni. În timp ce Ioan Vodă îi învinge și alungă pe tătari, Golia

e trimis să-i țină pe turci la Dunăre. Turcii reușesc să treacă, iar Golia fuge spre Ioan Vodă

aflat cu oștirea lângă iezerul Cahulului, direcție în care se îndreaptă și oastea turcă. Aici se

dă lupta și călărimea boierilor în frunte cu Golia trece la dușman. Sosirea tătarilor îi

copleșește pe moldoveni, care se retrag în satul Roșcani, în apropiere. După o lungă și

eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor

fi, în schimb, cruțați. Turcii îl ucid însă legându-l de cozile a două cămile, pentru a-l sfârteca

(10-11 iunie). Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre

turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a

voievodului

Aron voda
Pe 13 noiembrie 1594 mișcarea împotriva turcilor a început în aceeași zi și la Iași și la

București. Creditorii evrei levantini au fost chemați de cei doi domni sub pretextul de a fi

plătiți, după care au fost uciși. Această acțiune a fost continuată prin atacarea turcilor din

cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în nordul Dobrogei și prin

devastarea orașului Ismail (martie 1595). Cu toate că Aron Vodă făcea parte din coaliția

antiotomană și și-a îndeplinit sarcinile în acest sens, Sigismund Báthory neîncrezător, a pus

la cale un complot împotriva lui, l-a atras în Transilvania și l-a înlocuit pe tronul Moldovei cu

Ștefan Răzvan.

Petru Cazacul
In toamna lui 1592, Moldova este atacată din două directii: 2000 de oșteni intră dinspre răsărit in țara

conduși de căpitanul Sibrik iar dinspre sud veneau turcii în frunte cu Aron Tiranul și beglerbegul Greciei,

Veli-aga. Domnitorul a lăsat oșteni hatmanului Oras să îi întâmpine pe unguri la Baia. Apoi s-a deplasat în

sud pentru a-i întâmpina pe turci. Apelase și la cazaci. Dar Sibrik a găsit o altă cale de a intra în Moldova și

pe 11-12 octombrie se află în cetatea de scaun. Petru s-a tras către Iași căutând să se apere în pădurile

din apropiere. Cazacii au lovit Tighina dar acțiunea lor a fost fără nici o utilitate căci domnitorul fusese

prins și dus la turci.