Ștefan cel Mare al III-lea

Bătălia de la Vaslui
 Prezentare
Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către
Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii
1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă
domnie din epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României,
înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități
i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de
intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din
exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova
atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de
stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent
din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii
apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective
ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea
acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea
unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de
alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul
Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de
alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia
și Persia.
 În plan militar a urmărit două direcții majore de
acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de
fortificații permanent la granițele țării - în timpul
său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de
cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț,
Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei,
Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a
fost crearea unei armate moderne cu o componentă
permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o
componentă de masă, formată din corpuri de răzeși
înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii
militare.
 Bătălia de la Vaslui
Bătălia de la Vaslui, menționată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data
de 10 ianuarie 1475 lângă orașul Vaslui, între armatele aliate creștine
moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea otomano-munteană
sub conducerea lui Hadâm Suleiman Pașa.
În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după
spusele unor cronicari) aproape toată armata. Este considerată cea mai mare înfrângere din
istoria islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul
creștinătății.
 Context
În decembrie 1473 a avut loc o campanie otomană în Țara Românească și sudul Moldovei. Radu cel Frumos, în
fruntea unei armate de 17.000 de turci și 12.000 de munteni, l-a înlăturat pe Laiotă Basarab de pe tronul
Țării Românești (23 decembrie), după care a pătruns în Moldova, jefuind și prădând până la Bârlad.
Cu sprijin de la Ștefan, Laiotă a pătruns în martie 1474 în Țara Românească unde, după înlăturarea lui Radu
cel Frumos, a reluat scaunul domnesc. În octombrie 1474 Laiotă a trecut de partea otomană, ceea ce a dus la
o campanie fără succes a lui Ștefan în Țara Românească.
În 29 septembrie 1474 Ștefan cel Mare, care în urma Bătăliei de la Baia era în relații reci cu regele Matia al
Ungariei, s-a adresat papei Sixtus al IV-lea cu scopul ca acesta să organizeze o coaliție creștină antiotomană.
 Aflând de planurile lui Mehmed al II-lea, Ștefan cel Mare trece din nou în Țara Românească, unde îl
înscăunează pe Laiotă Basarab, Radu cel Frumos pierind în luptele care se dau cu acest prilej.
Așteptându-se la o viitoare reacție din partea sultanului, Ștefan ia legătura cu principele polonez și cu
Matia Corvin, regele Ungariei pentru ajutor armat. Luptele din Albania au durat până în toamnă, iar
atunci când nimeni nu se mai aștepta la o campanie militară, având în vedere apropierea iernii,
Suleiman Pașa primește poruncă de a trece în Țara Românească pentru a-l înlătura pe Laiotă, iar apoi
de a porni neîntârziat împotriva ghiaurului Ștefan și apoi să treacă prin foc și sabie Vilaietul Bogdania,
precum era numită de turci pe atunci Moldova. Laiotă, pentru a-și păstra tronul, se supune turcilor.
Ștefan, în înțelegere cu transilvănenii, îl alungă pe trădător și îl înscăunează pe Basarab cel Tânăr,
numit și Țepeluș. Acesta însă este alungat de Suleiman Pașa, care-l reînscăunează pe Laiotă.
 Armata otomană, care aduna 100.000 de turci și tătari, alături de 17.000 de munteni din Țara Românească
(după Cronica moldo-polonă, alte surse indicând un total de 60.000 - 120.000 de oameni), soldați bine
pregătiți și înarmați, setoși de sânge și de averi, continuă înaintarea până la hotarele Moldovei. După cum
spunea Nicolae Iorga,
„în zările albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri,
spahii și gloată, ca lupii flămânzi.”

O armată impresionantă, o oaste uriașă pentru a supune Moldova și pe domnul său.

Ștefan cel Mare trimite soli la Cazimir - Principele Poloniei și lui Matia Corvinul, regele Ungariei, cu care era în relații proaste, ca
urmare a Bătăliei de la Baia, cerându-le să-i vină în ajutor și să intervină pe lângă alți principi creștini pentru a i se alătura. Aflat în
pragul iernii, din tabăra sa de la Vaslui, domnitorul Moldovei trimite o scrisoare Papei, în care arată că a dus tratative cu venețienii
și îi cerea ca să-i îndemne pe alți principi ca să se pregătească împotriva Otomanului și puterii înspăimântătoare a acestuia,
Moldova fiind gata întru totul, cu tot sufletul și cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să luptăm pentru creștinătate, cu
toate forțele noastre. Totuși nimeni nu a trimis ajutor, nici în bani și nici în oameni, cu excepția a aproximativ 5.000 de secui, 1.800
de unguri și 2.000 poloni. În Cronica Lituaniană se scrie și de prezența alături de Ștefan a 10.000 de lituanieni, dar este posibil ca
cronicarul să-i fi asimilat pe aliații lui Ștefan ca lituanieni, deoarece alți cronicari nu amintesc de ei.
 Mulțumim
Pentru atenția acordată

Proiect făcut de: Ciulei Sebastian, Avadanei Nicu

CREDITS: This presentation template was created by Slidesgo, including icons by Flaticon and infographics & images by Freepik