Ștefan cel Mare

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare
sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost
domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de
ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari
calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine
peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de
încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul
domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de
stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți
preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de
domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii
prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor
purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a
avea o armată de masă -„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau
susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii –
și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman,
Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat,
fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa
de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.

În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de
fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de
cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei,
Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o
componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din
corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele
mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic
împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui
Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din
Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa -
beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul
Mahomed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei
Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții
foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte
instituțiile și autonomia politică internă.

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de
mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos.
Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare
și Sfânt, la 20 iunie 1992.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din
familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au
născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va
succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Bătălia de la Valea Albă

Bătălia de la Valea Albă a fost un eveniment important din istoria medievală a Moldovei. Bătălia a
avut loc lângă Războieni sau Valea Albă (județul Neamț), la data de 26 iulie 1476, între o mică
armată moldovenească sub comanda lui Ștefan cel Mare și armata invadatoare a Imperiului
Otoman, condusă de însuși sultanul Mahomed al II-lea. Turcilor li se alăturase și o oaste a
voievodului Țării Românești, Basarab al III-lea cel Bătrân. [3]

Context istoric
Oastea lui Ștefan cel Mare era compusă din Oastea mică, denumită așa pentru că era compusă din
cetele de pe moșiile boierilor și cetele de târgoveți, o oaste preponderent călare și relativ bine
înarmată, care putea ajunge la un efectiv de 12-15.000 de oameni și Oastea Mare, care era compusă
pe lângă oastea mică și din cetele de răzeși care nu erau la fel de bine înarmați, dar care putea
ajunge pana la 40 - 50.000 de oameni.

În primăvara anului 1476, la cererea sultanului Mehmed al II-lea el-Fatih Cuceritorul, cetele
tătărești au invadat Moldova, aproximativ 15.000 de tătari înaintând din estul Moldovei către sud-
vest, pentru a urmări o joncțiune cu trupele turcești. Ștefan cel Mare a pornit în primul rând
împotriva tătarilor, cu întreaga sa oaste, și i-a înfrânt în dreptul localității Ștefănești (azi în județul
Botoșani) de pe malul Prutului, scăpând astfel de un adversar extrem de incomod prin mobilitatea
sa. Deși victoria lui Ștefan împotriva tătarilor este categorică, el este nevoit să elibereze din oastea
sa mari cete de răzeși care cereau să fie lăsați să se întoarcă la vetrele lor pentru a vedea care au fost
urmările invaziei tătărești asupra satelor lor. Astfel, lui Ștefan i-a rămas la dispoziție doar oastea
mică, de aproximativ 12-15.000 de oameni, la care se adăugau cetele de răzeși din nordul Moldovei,
ale căror gospodării rămăseseră neatinse de tătari. Cu aceasta oaste, Ștefan a hărțuit oastea otomană,
atacând în principal cetele de cavalerie ușoară turcești (achingii) care conform tradiției asigurau prin
jaf aprovizionarea armatei otomane cu nutreț și hrană.

Desfășurarea bătăliei
Bătălia a fost începută de Ștefan cel Mare în jurul orei 3 după amiaza, când o parte din cavaleria
moldovenească (aproape 4.000 de oameni) a atacat tabăra musulmană. Trebuie spus că un alt corp
de oaste de aproximativ 1.000 de oameni a fost ascuns într-un pâlc de pădure, acest grup de călăreți
având misiunea de a-i ataca din flanc pe cei care i-ar fi urmărit pe cei care deschideau lupta.

Mahomed Cuceritorul, dorind să rezolve într-o singură bătălie decisivă soarta campaniei, ordonă
riposta împotriva moldovenilor. Cei 4.000 de călăreți moldoveni sunt atacați și aceștia se retrag
către Valea Pârâului Alb, vale ce fusese întărită pe ambii versanți cu trunchiuri de copaci, căruțe și
tunuri pentru a se asigura o mai bună protecție a celor care urmau să se apere aici. Călăreții
moldoveni se retrag urmăriți de cetele de achingii din Rumelia și Anatolia, iar turcii sunt prinși în
focul încrucișat al tunurilor moldovenești și al trupelor de arcași și arbaletieri moldoveni. Mai mult,
la această ambuscadă se adaugă și atacul din flanc și din spate al celor 1.000 de călăreți lăsați de
Ștefan în pâlcul de pădure. Această acțiune a dus la decimarea și dezorganizarea totală a cavaleriei
ușoare turcești.

Pentru a reechilibra lupta, Mahomed a ordonat trupei de infanterie de elită de care dispunea
(ienicerii) să atace pozițiile moldovene, dar aceștia, după aproape o oră petrecută sub tirul artileriei
și arcașilor moldoveni, dau semne că se retrag. Atunci Mahomed a decis să se avânte personal în
luptă alături de garda sa și de trupele de spahii (spahii erau nobilii turci, formând cavaleria de elită a
Imperiului Otoman). Exemplul său a ridicat moralul ienicerilor și un al treilea val de atac s-a
revărsat spre pozițiile moldovene. Apărarea moldoveană este străpunsă aproape de lăsarea serii.
Ștefan a lăsat pe poziție un mic contingent din Oastea Mică ce avea rolul de a întârzia o eventuală
angajare a cavaleriei turcești în urmărirea trupelor sale și la adăpostul întunericului se retrage.

Armata moldoveană a fost învinsă, dar pierderile au fost foarte mari de ambele părți. Dacă turcii au
pierdut aproape 30.000 de oameni, Ștefan a pierdut 11 boieri din Sfatul țării, iar aproape 1.000 de
oameni care au acoperit retragerea moldovenilor au fost făcuți prizonieri. Cronicarii vremii au
menționat că tot câmpul de luptă a fost acoperit de oasele celor căzuți, ceea ce reprezintă probabil o
sursă a toponimului Valea Albă.

Urmări
Ștefan cel Mare a fost nevoit să se retragă, împreună cu restul supraviețuitorilor, la garnizoanele
sale de la Cetatea Neamțului, Cetatea Sucevei și Cetatea Hotinului. Mahomed Cuceritorul, având o
armată care suferise pierderi însemnate, fără cavaleria ușoara care să asigure armatei aprovizionarea
prin jaf cu alimente și nutreț și cu linii de comunicație întinse de la Dunăre pana la Cetatea
Neamțului, este nevoit să se retragă din fața Oștii Mari a moldovenilor care se reunise în nordul
Moldovei.

Manăstirea Voroneț

Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval
construit în satul Voroneț, astăzi localitate componentă a orașului Gura Humorului. Mănăstirea se
află la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea
constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost
ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme.
De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte
dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și păstrează în mare
măsură forma inițială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș a inițiat
adăugarea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este
vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nici o
deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări ce au dat
construcției o mare strălucire.

Mănăstirea Voroneț a fost înălțată pe locul unde se afla o biserică de lemn. Când lucrările de
construcție se apropiau de final, Ștefan cel Mare dăruiește mănăstirii prin actul de la 17 august
1488, moșia Știlbicani. Odată cu încheierea construcției biserica a preluat vechiul hram al
„Sfântului și Slăvitului Marelui Purtător de Biruință Gheorghie”.

Încă de pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, dar mai ales după 1488, mănăstirea devine un
important centru de credință și cultură din Moldova medievală. Se consideră că apariția monahului
Daniil la Voroneț după o perioadă de ședere la Mănăstirea Putna și de sihăstrie a dat nu numai un
impuls vieții monahale din acest lăcaș dar a și imprimat un nivel de viață duhovnicească deosebit de
înaltă.

Ștefan cel Mare a fost cel ce a dăruit mănăstirii pe lângă o serie de moșii și mai multe cărți, cel mai
relevant exemplu fiind Tetraevanghelul din 1490, dar și veșminte și odoare bisericești. Acest lucru a
fost practicat și de urmașii săi la domnie, Bogdan al III-lea, Petru Rareș și Alexandru
Lăpușneanu care dăruiesc sau confirmă anumite donații către mănăstire. Deseori aceste donații se
făceau cu ocazia prăznuirii hramului mănăstirii, cât și la alte sărbători religioase.

Pictura

Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496.
În scenele din altar și din naos artistul a urmărit să redea îndeosebi sensul teologal al imaginilor,
realizând un ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de monumentalitate. Printre aceste picturi de
interior atrag atenția mai ales: Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor, Spălarea picioarelor (in
altar), Ciclul patimilor și tabloul votiv al domnitorului Ștefan cel Mare (în naos).

Pictura exterioară a Voronețului, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată la un înalt
nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești. Figurile
biblice din aceste fresce exterioare sunt apropiate de viață, însuflețite, firești. Frescele se disting prin
coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare și în care predomină verdele și albastrul,
prin compoziția larg desfășurată a diferitelor scene. Fațada de vest, cu impresionanta scenă
a Judecații de Apoi, este alcătuită compozițional pe patru registre. În partea superioară se află
Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată de apostoli așezați pe scaune.
De la picioarele Mântuitorului pornește un râu de foc în care păcătoșii își află chinurile. Cel de-al
treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în forma unui porumbel, Sfânta
Evanghelie și Protopărinții neamului românesc - având spre nord un grup de credincioși călăuziți
de Sfântul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioși care primesc dojana lui Moise. În
registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântărește faptele bune și pe cele rele, lupta
dintre îngeri și demoni pentru suflete; în zona de nord raiul, iar în cea de sud iadul.

Bibliografie :
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bătălia_de_la_Valea_Albă
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Voroneț
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ștefan_cel_Mare